100 de ani de la moartea lui CONSTANTIN DOBROGEANU-GHEREA (1855-1920)

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova deține în patrimoniul său o serie de piese muzeale (documente, fotografii, cărți, etc.) care fac referire la viața și activitatea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Întrucât astăzi se împlinesc 100 de ani de la decesul celui care o mare parte a vieții sale a trăit și a activat la Ploiești, legându-și definitiv numele de urbea noastră, considerăm oportună prezentarea unei scurte biografii a celui care a fost supranumit „Nestorul socialiștilor români”.

Numele său real era Solomon Katz. S-a născut la 21 mai 1855 la Slavianka, în gubernia Ekaterinoslav din cadrul Imperiului Ţarist (azi, în Ucraina). După absolvirea claselor gimnaziale în localitatea natală, se înscrie în 1872 ca audient la cursurile Facultății de Ştiinţe de la Universitatea din Harkov. Aici intră în rândurile cercurilor revoluţionare (nihiliste) şi, urmărit de Ohrana ţaristă (poliţia secretă), se refugiază în 1875 în România, la Iaşi, unde se va ocupa cu organizarea transportului literaturii revoluţionare ruse prin ţara noastră. În această perioadă o cunoaște și se îndrăgosteşte de Sofia Parcevski, fiica unui cârciumar polonez. Către finele lui 1876, după ce anterior își încercase norocul în afaceri la București, Gherea se stabilește la Ploiești. Aici își strămută atelierul de arămărie pe care l-a avut în capitală dar tânăra familie se confrunta cu grave probleme financiare (Sofia născuse în decembrie 1876 la Iași și a venit la Ploiești cu fetița la începutul anului 1877). În vara anului 1877, în timpul Războiului de Independenţă, ca să nu fie arestat de către agenţii Ohranei ţariste care însoţeau trupele ruse ce tranzitau ţara, îşi procură un paşaport american pe numele de Robert Jeenx (sau Jinx) şi, sub această identitate, devine antreprenor de spălătorii de rufe pentru Crucea Roşie rusească. În pofida precauţiilor sale este identificat totuşi şi răpit în octombrie 1878. A fost dus în Rusia unde va fi încarcerat, pentru ca ulterior să fie deportat pe termen nelimitat în localitatea Mezen, lângă Marea Albă. De aici reușește să evadeze şi să se reîntoarcă în România în septembrie 1879.

În 1881, cu ajutorul lui Zamfir Arbore, ia în concesiune restaurantul Gării Ploieşti (azi Gara de Sud), concesiune pe care o va deţine, nu fără unele şicane, până la moartea sa. În acest loc Gherea îşi petrecea o bună parte din timp, fapt care avea să-i atragă ironiile lui Titu Maiorescu şi B. P. Haşdeu. Acesta din urmă, client statornic al restaurantului, chestionat de un chelner în legătură cu mâncarea servită, ar fi răspuns cu umor (făcând referire la activitatea de critic literar a lui Gherea): „deasupra oricărei critici”. Însă, şi mai important, restaurantul i-a creat neplăceri din cauza prezenţei revoluţionarilor ruşi găzduiţi la Ploieşti precum şi a ajutorului oferit de acesta mişcării revoluţionare ruse dar şi celei socialiste româneşti. Potrivit propriilor afirmaţii, restaurantul era „asediat de spionii consulatului rusesc” şi „supravegheat de poliţia românească”. Gherea a fost pus sub o permanentă şi atentă monitorizare, Ohrana ţaristă considerându-l, chiar şi în 1902, drept „persoana cea mai importantă de supravegheat din România”.

Constantin Dobrogeanu-Gherea a contribuit la înfiinţarea unor gazete socialiste ca România Viitoare, Contemporanul, Emanciparea, Revista socială, Munca, Democraţia socială, în care a publicat o serie de articole şi studii, în bună măsură activitatea sa publicistică fiind consacrată transformării mişcării socialiste în formaţiune politică. Dobrogeanu-Gherea a jucat un rol important în organizarea centralizată a mişcării socialiste româneşti, acţiune care a culminat cu înfiinţarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (1893), partid al cărui principal ideolog şi mentor spiritual a  rămas până la finele vieţii. La numai şase ani de la înfiinţare, P.S.D.M.R. intra într-un impas prin aşa-numita trădare a „generoşilor”, acei socialişti care au plecat din rândurile mişcării şi s-au înscris în P.N.L., moment care l-a afectat profund.

Dobrogeanu-Gherea s-a manifestat şi pe tărâmul criticii literare. Debutul şi l-a făcut în februarie 1885 când a publicat în paginile Contemporanului, revista editată de cercul socialist de la Iaşi, studiul „Ştefan Hudici”. A continuat să publice în perioada următoare o serie de articole de critică literară: „Trei comedii ale lui I. L. Caragiale”, „Generaţia nouă de Turghenief”, „Dostoievski” etc.. Afirmarea sa în acest domeniu s-a produs odată cu celebra polemică cu Titu Maiorescu, cel mai mare critic român al timpului, polemică ce avea să continue până în 1888, când se încheie activitatea lui Gherea la Contemporanul. Articolele publicate le va reuni în cele trei volume de „Studii critice”, apărute în anii 1890, 1891 şi 1897. În 1893 a înfiinţat revista „Literatură şi ştiinţă” cu intenţia ca în paginile acesteia să publice cei mai reprezentativi scriitori ai timpului, însă din ea vor apărea doar două numere.

Opera sa fundamentală avea să fie reprezentată de lucrarea „Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare”, publicată în 1910, în care Gherea îşi dovedea calităţile de sociolog şi unde realiza o analiză riguroasă a celei mai spinoase probleme a societăţii româneşti. Lucrarea a reprezentat rodul unei munci depusă timp de trei ani, fiind primită ca un adevărat eveniment al vieţii ideologice din România. Militanţii socialişti aşteptau cu nerăbdare apariţia acesteia. În sprijinul acestei afirmaţii vine scrisoarea aflată în patrimoniul muzeului nostru, trimisă de la Paris, la finele anului 1910, de către socialistul Ion Sion. Din capitala Franţei, acesta mulţumea lui Gherea pentru trimiterea unui exemplar al lucrării, considerată a fi „un far călăuzitor, dătător de lumină, în priceperea şi cunoaşterea problemei noastre agrare”. Totodată era subliniat rolul important pe care această carte urma să-l joace în „agitaţia noastră în privinţa chestiunii ţărăneşti”.

În 1912 suferă enorm la moartea unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, I. L. Caragiale, pe care-l considera „cea mai luminată minte şi cel mai mare talent al României”, „... singurul supraom pe care am avut ocazia să-l întâlnesc în viaţă”.

Odată cu intrarea României în Primul război mondial (1916) se refugiază în Elveţia, de unde revine în ţară de-abia în noiembrie 1919. Din ce în ce mai suferind, s-a stins din viaţă la 7 mai 1920. O imensă mulţime avea să se adune în ziua de 9 mai pentru a-l conduce pe ultimul drum, la cimitirul Sfânta Vineri din capitală.

În privința familiei sale, așa cum am menționat anterior, Gherea a avut-o toată viața alături pe Sofia Parcevski. Deși cei doi conviețuiau încă din 1875, căsătoria civilă s-a înfăptuit de-abia la 21 octombrie 1901 în urbea Sinaia, unde familia deținea o altă locuință. Din mariajul lor au rezultat trei copii: Ștefania (1876-1944) - pianistă, căsătorită cu eseistul, istoricul și criticul literar Paul Zarifopol, Alexandru (1879-1938) - inginer, om politic socialist și comunist, executat la Moscova în timpul terorii staliniste, și Ionel (1895-1978) – filozof, pianist, eseist, traducător și memorialist.

muzeograf Adrian STAN

 Bibliografie selectivă:

1.Ion Ardeleanu, Nicolae Sorin, C. Dobrogeanu-Gherea. Corespondenţă, Editura Minerva, București, 1972

2.Gh. Haupt, Începutul activităţii revoluţionare a lui C. Dobrogeanu-Gherea, în Studii. Revistă de istorie, Anul X, nr. 3, 1957

3.Zigu Ornea, Viaţa lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982

4.Zigu Ornea, Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983

5.Alexandru H. Popa, Sinaia – 21 octombrie 1901, căsătoria civilă a lui Constantin Cassu Dobrogeanu (Gherea) cu Sofia Grigore Parcevschi, în Atitudini, nr. 11 (140), nr. 12 (141), Ploiești, 2018

6.C.[ristian] R.[acovski], C. Dobrogeanu-Gherea, în Calendarul muncei pe anul 1907, 1906

7.Jardar Seim, Dobrogeanu-Gherea: 1879 - Evadare în Norvegia, în Magazin Istoric, nr. 4 (133), 1978

8.Adrian Stan, Constantin Dobrogeanu-Gherea - corespondență inedită, în Anuarul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, serie nouă, VI (14), Editura Istros, Brăila, 2015