Luni, 03 August 2020 09:26
Ziarul „Neamul Românescˮ condus de istoricul Nicolae Iorga este un martor peste timp al evenimentelor desfășurate în anul 1917, relatând nu numai știri din plan intern și extern, ci reconstituind cu emoție vie portrete și scene de război, care ne marchează sufletele și astăzi.
În articolul „Iartă-mă, frateˮ din 16 iulie 1917, căpitanul Alexandru Rețiu prezintă un moment din timpul unui asalt german ai cărui protagoniști sunt sergentul Papaver Matiade și soldatul Negulescu Radu. Lângă o movilă de cadavre, sergentul Papaver Matiade încearcă să-și miște trupul ciuntit de un obuz care i-a izbit șoldul drept: „piciorul drept atârna doar de o fâșie îngustă de piele în timp ce stângul sburase cu totul la vreo douăzeci de pași de elˮ. Zăcea într-o baltă de sânge cu ochii ieșiți din orbite și striga „Nu mă lăsați fraților în mâinile păgânilor!ˮ Cineva se apropie de el, îngenunchiază iar mâinile se îneacă în sânge. Soldatul Radu Negulescu își privește cu spaimă șeful, ar vrea să-l încurajeze dar i se pune un nod în gât. Îi ridică trupul sfărâmat și pornește către linia română sub focul dușmanilor aflați la doar o sută de metri. După câțiva pași se auzi un șuier scurt și un glonț intră în pulpa soldatului. Amândoi erau o țintă prea mare. A răcnit de durere și a lăsat corpul sergentului jos, încercând să se târască spre ai lui în timp ce sângele-i curgea necontenit din pulpa rănită. Sergentul l-a implorat să nu îl lase „pe mâna călăilorˮ.
A mai făcut doi pași, și-a dus mâna la fruntea plină de sudoare și s-a întors, îngenunchiat lângă sergent. Șchiopătând și vizibil slăbit, s-a aplecat asupra lui Papaver pe care l-a ridicat cu brațele-i istovite, „pornind trudnic la drumˮ. Încă un șuier scurt și mâna dreaptă a viteazului Negulescu fu găurită de un al doilea glonț vrăjmaș. A căzut la pământ cu sergentul în brațe, l-a lăsat ușor pe pământ și când a încercat să se ridice, picioarele nu au rezistat, căzând lângă sergentul care se văita de durere.
Cu vocea plângândă, sergentul își ceru iertare de la camaradul său. Din zbuciumul trupului lui însângerat, soldatul înțelesese că vrea să-l îmbrățișeze. „S-a târât alături de el și buzele pline de sânge ale nenorociților oșteni s-au lipit într-o sărutare groaznică de frăție adevăratăˮ. Când soldatul a vrut să lase iar trupul pe pământ, Papaver închisese ochii „dar horcăitul lui dureros arăta că din viteazul sergent al companiei a noua, eroul de la Obancea, nu rămânea decât un biet hoit neînsuflețit - și amintireaˮ. Soldatul Negulescu s-a târât cu greutate până la liniile române, păstrând și peste ani portofelul dat de sergent unde era fotografia lui și a mamei.
Astfel de relatări impresionante le întâlnim des în paginile ziarului „Neamul Românescˮ încât ne întrebăm câtă putere și câtă credință au avut soldații români atunci.
Nicolae Iorga în rubrica „Însemnăriˮ din 28 iulie 1917 povestește și de vizita unui ostaș de 14 ani venit la redacția ziarului. Era un băiat care purta un coif de oțel pe care se vedeau urme de gloanțe din timpul unei lupte la care participase. Copil de regiment, fusese prins de germani și „când a venit răsplătirea românească pe Șușița, el a smuls o armă și s-a aruncat între dușmaniˮ. A rănit un ofițer, a ucis un caporal și la Cartier a sosit aducând doi prizonieri. Acest băiat de 14 ani, nicidecum voinic, cu o pală de albeață pe un ochi, se numea Gheorghe Ursu.
Nicolae Iorga a încheiat această însemnare cu o întrebare retorică: „Să fi venit și la noi vremea când cei nevinovați și fragezi arată ridicându-se asupra cotropitorului voința lui Dumnezeu însuși?ˮ
Ziarul „Neamul Românescˮ prin spiritul de luptă al directorului său a însuflețit soldații și întreg poporul român să rămână fermi și să apere hotarele țării până la sacrificiu.
Claudia GIANNOTTI, şef secţie
Muzeul Memorial "Nicolae Iorga" Vălenii de Munte