Anul 1940 reprezintă o perioadă dureroasă din istoria poporului român, plină de consecințe incalculabile.

În aproape trei luni, România Mare, opera atâtor generații, s-a prăbușit, pierzând prin voința învingătorilor de moment și ca efect al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine, o treime din teritoriu și din populație, adică aproximativ 100.000 km2 și 7 milioane de locuitori, marea lor majoritate români.

La 26 și 27 iunie 1940, guvernul sovietic a prezentat Bucureștilor două note ultimative pretinzând cedarea imediată a Basarabiei şi Nordului Bucovinei. România, pe deplin izolată în plan internațional, a admis să cedeze. Pactul Ribbentrop-Molotov a declanșat procesul de dezintegrare teritorială a României, încurajând acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, susținute de Germania, Italia și URSS.

Astfel, la 29 august 1940, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei, au convocat separat pe reprezentanții Bucureștilor și Budapestei la Viena unde le-au impus semnarea unui document (numit în mod oficial „arbitraj”) în virtutea căruia România era silită să transmită Ungariei partea de N-V a Transilvaniei, însumând 43.492 km2 și circa 2,6 milioane de locuitori. În dimineaţa zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis „arbitrajul” cu majoritate de voturi.

Nu a durat mult și, la 7 septembrie 1940, România a cedat Bulgariei Cadrilaterul.

Pe parcursul acestor evenimente în întreaga țară au avut loc ample manifestații împotriva cedării fără luptă a Basarabiei, a Nordului Bucovinei, ținutului Herței, apoi a Nordului Transilvaniei și a Dobrogei de Sud. Ei și-au exprimat hotărârea de a apăra pământul strămoșesc, de a nu se înstrăina nimic din pământul patriei și de a nu lăsa nici un cetățean român să ia drumul robiei.

Dictatul de la Viena a fost condamnat de opinia publică internațională. Agenția Reuter califica acest act ca o „nouă și uriașă înșelăciune nazistă”.

Cunoscutul cotidian New York Herald Tribune scria că: „Nimic nu se poate clădi pe violență după cum nimic nu se poate clădi pe nisip, nici dictaturi și nici dictate”.

Ziarul turc Yeni Sabah şi cel elveţian Gazette de Lausanne au condamnat și ele nedreptățile suferite de poporul român. Lordul Halifax, liderul diplomației britanice, declara că guvernul englez „nu recunoaște nici o cesiune de teritorii făcută sub presiune și în special nu recunoaște arbitrajul de la Viena”.

Pe fondul nemulțumirilor populare, la 4 septembrie 1940, Carol al II-lea decide să îl însărcineze pe generalul Ion Antonescu cu formarea unui nou guvern. În seara aceleiaşi zile, Antonescu i-a cerut regelui să-i ofere puteri depline. După îndelungi ezitări, în dimineaţa următoare, Carol al II-lea semna decretul prin care Ion Antonescu era învestit „cu puteri depline pentru conducerea statului român”. În aceeaşi atmosferă încordată, Antonescu i-a cerut regelui, în seara zilei de 5 septembrie, să abdice. În dimineaţa de 6 septembrie 1940 regele Carol al II-lea abdica în favoarea fiului său, Mihai I.

Muzeograf Claudia Gianotti

Şef secţie Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte