ISTORIA ȘI EVOLUȚIA COQ-URILOR

Vineri, 18 Septembrie 2020 11:05

Privit în asamblul său, de cele mai multe ori, ceasul este admirat pentru mai multe motive: ingeniozitatea mecanicii, precizia de măsurare a timpului și nu în ultimul rând pentru elementele artistice, toate acestea conducând către valoarea pe care o acordăm ceasurilor.

În cazul ceasurilor de buzunar, alături de decorarea carcaselor sau a cadranelor prin gravarea cu o multitudine de motive, prin emailarea policromă având ca rezultat adevărate opere de artă sau decorarea în tehnica niello, un loc aparte îl ocupă coq-urile. Aceste piese devin adevărate grațioase bijuterii, datorită unor artiști care s-au alăturat orologierilor în timpurile când, pentru realizarea unui instrument de precizie așa cum este ceasul, era necesară conlucrarea oamenilor de știință cu artiștii talentați.

Definiția cea mai utilizează pentru coq, spune că această piesă delicată este cea care protejeză și întreține balansierul unui ceas și constă într-o plăcuță situată în partea din spate a mecanismului. O altă definiție mai recentă, spune că acesta este podul de echilibru, în contrast cu cadranul și ușa de acces a mecanismului.

Primul coq este datat de bibliografia de specialitate în anul 1490, atunci cand a fost realizat un ceas portabil cu coq. Producerea coq-urilor a continuat până la 1820-1830; au fost realizate coq-uri pentru ceasuri de masă de mici dimensiuni, pentru ceasuri de călătorie și pentru ceasuri de buzunar.

Țările de origine ale coq-urilor sunt Franța, Anglia, Olanda și Elveția. Celelalte țări nu au produs aceste componente în mod special.

Este cunoscut faptul că, mai ales în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, mulți ceasornicari erau adevărați savanți sau artiști care, cu resurse destul de limitate construiau instrumente de măsurat timpul; ei cunoșteau legile mecanici, studiau astronomia și astrologia și au încercat construirea de ceasuri siderale.

Chiar dacă această piesă este relativ ascunsă, având în vedere poziționarea ei și faptul că un ceas este deschis mai rar în partea din spate, coq-ul a fost întotdeauna o componentă extrem de atrăgătoare; coq-urile puteau fi ajurate sau gravate cu motive florale sau geometrice, cu personaje mitologice iar unele dintre ale includeau în decor monograme sau chiar portrete. În proiectarea coq-urilor, pot fi regăsite păsări, dragoni, delfini, lei, șerpi, heruvimi, simboluri heraldice și masonice, fețe bizare și grotești, animale mitologice, coșuri de flori, urne etc. Faptul cel mai minunat dintre toate este că, fiecare coq este cu adevărat unic nefiind descoperite vreodată două la fel.

Este de menționat faptul că pentru realizarea unei asemenea piese, uneori era nevoie de implicarea a cel puțin cinci meșteri diferiți: cel care realiza plăcuța propiu-zisă, un lăcătuș ce o tăia și o perfora, un ceasornicar, un gravor și un bijutier, mai ales că multe dintre coq-uri erau aurite. Specialiștii în domeniu orologeriei, au clasificat coq-urile după proveniență, în coq-uri: franceze, engleze, austriece, olandeze, sau elvețiene. Cele mai multe și mai importante modificări de formă și dimensiune o comportă însă cu siguranță, coq-urile franceze și engleze.

În timp ce mecanismul de ceas a cunoscut mai multe transformări, coq-ul a evoluat atât din punct de vedre al formei și dimensiunii cât și al tipului de decor. Astfel, în prima jumătate a secolului XVI, coq-ul este încă o piesă rudimentară, de forma literei „S” având ca ornament o canelură îngustă.

Între anii 1540 și 1560, coq-ul devine o componentă mai importantă prin dimensiunea sa, astfel încât să poată fi decorată cu adevărat. Forma sa este deasemeni modificată, fiind acum realizată din două părți unite între ele, cee ce conferă posibitatea prinderii acestuia de plăcuța mecanismului, cu un șurub.

În Franța, dezvoltarea regulatorului spiralat duce la apariția unui ceas de formă rotundă, caracterizat de dimensiunea sa mare și de forma extrem de bombată, numindu-se generic „ceas ceapă”. De aceea, în perioada 1675-1720, coq-urile ceasurilor de această formă, sunt rotunde și mari, acoperind întreaga supafață a plăcii mecanismului, armarea, întoarcerea ceasurilor realizându-se prin cadran.

Ceasurile engleze din aceeași perioadă diferă de cele franceze, prin forma carcasei; acestea erau de cele mai multe ori duble sau triple, oferind mai multă protecție mecanismului, confecționate din lemn sau metal, îmbrăcate în piele sau baga, cu nituri metalice.

Din acest motiv coq-ul unui asemenea ceas se constituia într-un disc situat sub balansier, iar axul de întoarcere era situat pe platina superioară. Astfel, timp de aproape 40 de ani, producția franceză de coq-uri o domină pe cea engleză.

În prima jumătate a secolului XVIII, apariția ceasurilor cu sonerie a fost un mare succes în orologerie. Soneria inventată de englezul D.E. Barlow în 1680 a dat posibilitatea anunțării sferturilor, jumătăților și orelor întregi, prin apăsarea unui buton al soneriei situat în apropierera anoului sau al tortiței de susținere.

Sistemul de sonorizare al ceasurilor englezești avea de regulă un clopoțel și un ciocănel, în timp ce sistemele franțuzești erau dotate cu o sonerie silențioasă, sistem dezvoltat de celebrul Julien Le Roy (1686-1759). Acest sistem de sonorizare constă într-un ciocănel ce lovește o componentă metalică sudată de carcasă.

În aceeași perioadă, undeva în jurul anului 1700, în Londra începe utilizarea rubinelor, materiale utilizate în alte țări, dar mai ales în Franța, nu mai devreme de 1720. Începând cu acest an, dimensiunile ceasurilor franceze devin mult mai reduse, astfel încât majoritatea coq-urilor montate acestor ceasuri, nu depășesc 2 cm, au formă rotundă și sunt foarte frecvent confecționate din aur, gravate cu motive vegetale, curbe asimetrice, specifice stilului rocaille. Chiar dacă și ceasurile englezești din aceeași perioadă suferă transformări și îmbunătățiri așa cum am specificat anterior, carcasele nu se remarcă printr-un decor artistic. Coq-urile acestora rămân cea mai decorată componentă a unui ceas englezesc și au aspectul unui disc care nu este perforat dar este cizelat cu mascheroni sau frunze de acant.

Ceea ce m-a determinat să abordez această temă este un articol numit ,,Secretele cesurilor Verge: un studiu în simbolism și design”, semnat de Arthur Thomson, articol cuprins în eseurile antropologice semnate de Burn Taylor în 1907.

Arthur Thomson, 1858-1935, a fost profesor de antropologie la Oxford; în afara mediului academic, el era pasionat de pictura în acoarelă. Thomson s-a remarcat ca un pasionat colecționar al coq-urilor de la sfârșitul secolului XIX; în anul 1907 colecția sa număra peste 160 de coq-uri. Studiind designul acestor coq-uri, A. Thomson sugerează că desenele de pe acestea au fost inițial concepute ca protecție împotriva deochiului, fie asupra ceasului fie a proprietarului. El a realizat chiar o clasificare a acestor coq-uri după modele și anume: față, vază, decor floral, boluri și vase, păsări și desene ciudate.

Faptul că, așa cum am mai spus coq-ul nu este în mod normal vizibil, este primul argument al distinsului profesor; cel de al doilea argument pe care de altfel îl și demonstrează, este acela că desenele sau modelele folosite la decorarea coq-urilor sunt aproape universal folosite ca talismane împotriva deochiului. În sprijinul acestui argumen, el descrie un coq de la începutul secolului XVIII, care prezintă un copil fluturând o cruce în timpul unei confruntări cu un șarpe și care poartă legenda ,,Malgre l' Envie”, ceea ce se traduce prin ,,împotriva sau în ciuda invidiei”. Colecția de coq-uri a lui Arthur Thomson a fost donată de către soția supraviețuitoare Muzeului Pitt Rivers din Oxford.

Chiar dacă teoria deochiului este o simplă supoziție, în lipsa unei alte explicații pentru grija și efortul depus în decorarea unei componente ascunse privirii, această supoziție poate avea o doză de realism, mai ales că în secolele XVII și XVIII, ceasurile au fost purtate mai mult ca obiecte decorative decât ca mijloace de măsurat timpul. Cu toate acestea, tradiția decorării coq-urilor s-a dezvoltat și s-a perpetuat și în secolul XIX, atunci când ceasul devine un obiect comun și util deopotrivă.

În societatea modernă, o mulțime de obiecte, idei și practici își pierd sensul și astfel poate se explică apariția încă din a doua jumătate a secolului XIX a bijuteriilor create din coq-uri: broșe, coliere, cercei, ce se pot găsi de vânzare și astăzi.

Coq, ceas George Prior, Anglia, sec.XVIII