Luni, 19 Octombrie 2020 10:46
COMEMORARE – 96 DE ANI
Personalitate ce a marcat viaţa politică a românilor din Bucovina, Iancu Flondor s-a născut pe 16 august 1865 la Storojineţ, într-o familie de boieri români de viţă veche. Tatăl său era marele proprietar Gheorghe, cavaler de Flondor iar mama, Isabella von Dobrowolski-Buchenthal, descindea şi ea dintr-o veche familie. Ambii părinţi se înrudeau direct sau prin alianţă cu marile familii de boieri bucovineni: Hurmuzaki, Tăutul, Cârste şi Grigorcea.
La acel moment, Bucovina se afla sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, având, încă din 1849, statutul unui ducat autonom, egal în drepturi cu celelalte posesiuni ale coroanei habsburgice. Puterea executivă era exercitată de un guvernator numit de Viena, iar cea legislativă de o Dietă cu sediul la Cernăuţi.
Spre deosebire de românii ardeleni, conaţionalii lor din Bucovina aveau drepturi politice însemnate: puteau fi aleşi în Dietă sau chiar aveau acces neîngrădit la cele mai înalte funcţii administrative ale provinciei. Pentru a contrabalansa majoritatea românească, guvernul de la Viena a încurajat imigrarea masivă a germanilor, evreilor şi rutenilor, fapt ce a nemulţumit şi îngrijorat elita românească din provincie.
Ca orice tânăr cu statut social asemănător, Iancu Flondor este înscris de părinţi la Liceul German din Cernăuţi, pe care îl absolvă în anul 1884. Îşi continuă studiile la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, unde obţine diploma de doctor în drept în 1894. După terminarea studiilor şi moartea tatălui său, se stabileşte, definitiv, la casa părintească din Storojineţ şi se va dedica vieţii politice a provinciei.
Cariera politică a lui Iancu Flondor debutează în cadrul grupării „tinerilor” români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu şi Zaharia Voronca. În anii 1891-1892 colaborează cu vechii politicieni români din Dieta Bucovinei. Această asociere s-a materializat prin coagularea tuturor forţelor politice româneşti într-un partid naţional compact reprezentat prin societatea „Concordia”. Data de 7 martie 1892 este considerată ca momentul înfiinţării Partidului Naţional Român din Bucovina. Membrii acestuia susţineau o autonomie mai largă a provinciei, emanciparea românilor, considerând că aceasta reprezintă suportul renaşterii lor naţionale.
Acţiunea politică românească din provincie susţinea emanciparea românilor cu intensităţi diferite. Pe de o parte vechii oameni politici, membri ai Dietei, doreau ca emanciparea românilor să se realizeze cu sprijinul autorităţilor imperiale, iar tinerii considerau necesară o acţiune politică hotărâtă pentru îndeplinirea acestui deziderat. De aici au apărut, invariabil, conflicte între cele două aripi ale mişcării naţionale româneşti.
Iancu Flondor se găsea în a doua tabără, căutându-şi permanent suporturi politice pentru promovarea obiectivelor sale. În anul 1897 s-a numărat printre promotorii înfiinţării Partidului Poporal Naţional Român, fiind ales, un an mai târziu, vicepreşedinte al său. Partidul era gândit ca o asociaţie de societăţi politice, culturale şi economice, care funcţionau autonom şi aveau ca obiectiv asigurarea condiţiilor de existenţă şi dezvoltare liberă a românilor din Bucovina. În toamna anului 1898, Iancu Flondor este ales, cu unanimitate de voturi, în Dieta provinciei, fiind desemnat vicepreşedinte al Clubului Român. Din această poziţie militează pentru acceptarea limbii române în administraţie şi emanciparea ţăranilor şi orăşenilor români.
Conflictele cu partizanii alianţei cu autorităţile imperiale provoacă retragerea temporară a lui Iancu Flondor din viaţa politică. Revine în toamna anului 1908 şi este ales preşedinte al Partidului Creştin-Social Român din Bucovina. Partidul îşi propune să menţină unitatea politică a românilor pentru triumful cauzei naţionale, dar înregistrează un eşec la alegerile pentru Dietă din 1911, datorită neînţelegerilor dintre cele trei grupări ale sale. În urma acestui eveniment Iancu Flondor se retrage din nou la moşia sa.
În timpul Primului Război Mondial Bucovina este teatru de război între armatele austro-ungare şi ruse. Retras la Storojineţ, Iancu Flondor refuză să se refugieze în România şi suferă cu demnitate, alături de conaţionalii săi, devastările provocate de armatele străine.
În toamna anului 1918, când destrămarea Dublei Monarhii devenea evidentă şi când apariţia noului stat ucrainian ameninţa situaţia politică a Bucovinei, românii îşi creează un organism propriu de guvernare, Consiliul Naţional Român, care va avea ca preşedinte pe Iancu Flondor. Pe 27 octombrie 1918, în cadrul lucrărilor Adunării Naţionale a Românilor din Bucovina, Iancu Flondor solicită unirea întregii Bucovine cu celelalte teritorii locuite de români într-un singur stat.
Pe 28 noiembrie 1918, Congresul Naţional al Bucovinei, la care au participat şi reprezentanţi ai germanilor şi polonezilor, a votat unirea necondiţionată cu România. După înfăptuirea unirii, Iancu Flondor a devenit membru al noului guvern al României, ocupând funcţia de ministru însărcinat cu administraţia Bucovinei. S-a retras din funcţiile publice pe 15 aprilie 1919, de data aceasta definitiv, nefiind mulţumit de „moravurile politice ale noului guvern”. Se stinge din viaţă pe 19 octombrie 1924 la Cernăuţi, statul român organizându-i funeralii naţionale.
Iancu Flondor a fost un lider politic cu o mare demnitate umană şi un respect deosebit pentru principiile dreptăţii, legalităţii, echităţii. După realizarea idealului naţional, a rămas acelaşi idealist, persistând în credinţa sa privind moralitatea integrală în viaţa publică, în timp ce mulţi dintre foştii şi noii săi colegi dispreţuiau orice norme ce împiedicau ascensiunea politică şi înavuţirea personală.
Muzeograf Claudiu ROBE