Miercuri, 25 Noiembrie 2020 12:42
În secolul al XVI-lea ceasul de perete cu greutăţi era un tip de ceas comun produs în Țările de Jos. Aceste ceasuri erau confecţionate din oţel sau lemn şi conţineau eşapament cu vergea şi foliot. Începând cu ultimul sfert al secolului al XVI-lea, ceasornicarii protestanţi flamanzi care au emigrat în Anglia au adus cu ei tradiţia ceasurilor de interior, dând astfel naştere ceasului de cameră cunoscut sub numele de „ceas lanternă”. În acelaşi timp, clasele de mijloc din oraşele Angliei au început să prospere, apărând necesitatea dotării caselor cu un ceas de interior. Până la acel moment ceasurile erau deţinute de nobilime, oamenii obişnuiţi fiind dependenţi de ceasurile de turn ale bisericilor locale sau de cadranele solare. Ceasurile lanternă mai pot fi întâlnite sub numele de ceas „Cromwell”, „picior de pat” sau „cap de oaie”. Există două teorii cu privire la originea denumirii „ceasului lanternă”. Prima se referă la denumirea materialulului din care erau confecţionate în Anglia aceste ceasuri, alama, cu denumirea în limba engleză, latten, fiind denumite „Ceasuri latten”. A doua teorie susţine că numele provine de la forma ceasului, asemănătoare unui felinar dreptunghiular specific acelei perioade.
Este în general acceptat faptul că primele ceasuri felinar din Anglia au fost realizate de Frauncoy Nowe şi Nicholas Vallin, doi hughenoţi care au emigrat din Ţările de Jos.
Unul dintre ceasurile semnate Nicholas Vallin, realizat în anul 1598 este astăzi expus la Britich Museum iar o replică a lui la Muzeul olandez - Van Speelklok, tot Pierement, în Utrecht. Este un ceas cu carillon, care bate pe clopotul principal la fiecare oră, carillonul cu treisprezece clopote, declanşat la fiecare sfert al orei, redând muzica contemporană acelor timpuri (Fig. 1).
În numai câteva zeci de ani ceasul felinar a devenit foarte popular în Londra şi de acolo popularitatea s-a răspândit în întreaga ţară. Acest lucru este derivat din cantitatea mare de ceasuri lanternă care încă mai există. Zeci de ceasornicari au produs un număr mare de astfel de ceasuri în oraşul Londra, în timpul secolului al XVII-lea. Această productivitate uriaşă a fost rezultatul cererii ridicate pentru acest tip de ceas popular în combinaţie cu un sistem de breaslă eficient. În anul 1631 regele Carol I a fondat Compania Ceasornicarilor, singura instituţie de acest fel din lume care funcţionează şi în prezent. Ceasornicarii din breaslă asigurau calitatea produselor care părăseau atelierele de ceasornicărie. Înainte de a deveni un ceasornicar recunoscut era necesară o pregătire care presupunea atât învăţarea meseriei, cât şi a comercializării produselor, timp de şapte ani. Acesta este motivul pentru care fiecare ceasornicar independent angaja mai mulţi ucenici şi calfe, care de fapt erau muncitori prost plătiţi, ce au ajutat la atingerea acestei productivităţi ridicate.
Ca și aspect, ceasul lanternă era de formă rectangulară, cu patru stâlpi de susţinere, inspiraţi de coloanele templelor greceşti, partea superioară fiind dominată de un clopot supradimensionat (Fig. 2).
Acesta era delimitat de trei plăci decorate cu motive vegetale sau zoomorfe. Cadranele inelare, supradimensionate, aplicate pe plăcuţe metalice gravate, conţineau de obicei cifre romane, singurul arătător, pentru oră, fiind un alt element distinctiv al acestui tip de ceas. Mecanismul putea fi acţionat de una sau două greutăţi, dublate de contragreutăţi; includea un eşapament cu vergea şi balansier, transmisiile făcându-se pe corzi sau lanţuri. Foarte important era sistemul de sonorizare, cu un clopot supradimensionat, montat în partea superioară a ceasului, încadrat de plăci metalice traforate, în special cu rol de mascare a ciocănelelor pentru bătăi. Sunt denumite ceasuri de treizeci de ore deoarece funcţionau pe această durată la o armare completă. Ceasurile lucrate în perioada care au precedat inventarea pendulului de către Christian Huygens în anul 1657, au erori de funcţionare de 15-20 minute în 24 de ore. Aplicarea pendulului în ceasuri, dar şi a eşapamentului ancoră, s-a extins şi pentru ceasurile de tip lanternă, precizia acestora fiind mult îmbunătăţită, erorile ajungând la unu-două minute pe zi. Multe dintre ceasurile lanternă existente, lucrate înainte de prezenţa pendulului în componenţa mecanismului, au fost modificate prin introducerea acestui important element în determinarea preciziei de funcţionare. Numărul ceasurilor nemodificate este destul de mic, în seria aceasta înscriindu-se şi cele două ceasuri de tip lanternă din colecţia Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” Ploieşti.
Primul, lucrat în prima jumătate a secolului al XVII-lea, este prevăzut cu sistem de alarmare cu ciocănel şi clopot, comun celor două sisteme de sonorizare şi alarmare (Fig. 3).
Din păcate piesa nu prezintă cadranul, pe care s-ar fi putut regăsi numele ceasornicarului. Mecanismul ceasului prezintă similitudini cu un celebru ceas tip lanternă semnat William Bowyer, datat 1620, expus la British Museum (Fig. 4).
Al doilea ceas lanternă din patrimoniul Muzeului Ceasului este un model destinat pieţei turce, care se individualiza faţă de cele realizate pentru Anglia, prin forma arcuită a cadranului şi prin cifrele turceşti, gravate pe suprafaţa acestuia (Fig. 5).
Aceste ceasuri se foloseau în moschei, pentru marcarea momentelor specifce pentru rugăciuni, fiind apreciate pentru fiabilitatea lor. Ceasornicari englezi renumiţi, precum George Clarke, au realizat asemenea ceasuri, numele lor fiind înscrise în caractere turceşti (Fig. 6).
O altă caracteristică a ceasurilor destinate Orientului este păstrarea în componenţa mecanismului a eşapamentului cu vergea, chiar şi după generalizarea eşapamentului ancoră, care va fi inclus în ceasurile de tip lanternă la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Dacă unele ceasuri lucrate pentru Anglia în secolul al XVII-lea au fost transformate prin adaptarea eşapamentului ancoră, ceasurile destinate pieţei turce au păstrat totdeauna în componenţă eşapamentul cu vergea.
Odată cu generalizarea pendulului lung, asociat cu eşapamentul de tip ancoră, popularitatea ceasurilor de tip lanternă va scădea, fiind realizate noi tipuri de ceasuri mai apreciate, precum pendulele de podea, mecanismele acestora putând funcţiona timp de 8 zile la o armare completă. Ceasurile de tip lanternă au continuat să se realizeze până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în ultima parte a acestui interval fiind lucrate mai ales în partea de est a Angliei. În epoca victoriană s-a constatat o reluare a producţiei de ceasuri lanternă, adaptate însă cu mecanisme prevăzute cu resorturi.
Ceasurile lanternă ilustrează o importantă pagină a orologeriei europene, în special a celei englezeşti, ceasurile deţinute în colecţia Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” Ploieşti făcând parte din această ultimă categorie. Importanţa lor este cu atât mai specială, cu cât ele păstrează autetenticitatea mecanismelor originale, caracteristică mai puţin întâlnită la ceasurile lanternă prezente în colecţiile muzeale sau particulare.
ing. Carmen BANU,
Conservator la Muzeul Ceasului "Nicolae Simache" Ploieşti
BIBLIOGRAFIE:
• David Thompson, Clocks, The British Museum Press, 2014
• G.H. Baillie,C. Clutton, C. A. Ilbert- Old clocks and watches and their makers, Bonanza Books New York, 1956