Era o zi de toamnă târzie mohorâtă .Cerul încărcat de nori grei și cenușii părea că era gata să se prăvălească peste pământ.Vântul biciuia cu furie crengile goale ale copacilor și ridica în vârtejuri frunzele arămii de pe jos.

Ce puteai face într-o asemenea zi? Nimic altceva decât să te cuibărești pe un fotoliu cu o carte in mână.Am ales una din bibliotecă si am apucat să o resfoiesc.Era o carte de povestiri istorice ,o carte care-ți încălzea inima când o citeai .Îi străbăteam paginile cu interes și dragoste pentru eroii neamului gândind, simțind,suferind și bucurându-mă pentru faptele lor de vitejie.

Mă întorceam în timp și descopeream cu uimire că sunt eroi care nu și-au dorit gloria,dar au dobândit-o cu riscul vieții .Mă văd cu ochii minții în mijlocul unei mulțimi animate de idei revoluționare.

Era anul 1848 și revoluționarii chemau poporul la luptă. Poporul iese în stradă, dar armata aflată în slujba boierimii începe să tragă fără milă în mulțime. Secerați de gloanțe, oamenii cad înroșind strada cu sângele lor. Se aud țipete disperate și prin fumul gros se vedea mulțimea împrăștiindu-se. Dar, ca într-o poveste, când totul pare pierdut și nu mai este nimic de făcut, din mijlocul mulțimii apare o tânără care nu acceptă înfrângerea. O privesc cu atenție și îmi pare cunoscută. Este înaltă, mlădioasă și foarte frumoasă. Din ochii mari si negri îi țâșneau flăcări, iar părul lung îi flutura în vânt, ca o flacără neagră. În mâini avea două pistoale și înainta cu pas hotărât. Uimită, mulțimea se dădea deoparte, făcându-i loc. “Cine este fata asta?” se întrebau mulți. “Este Ana Ipătescu”, șopti cineva și numele străbătu mulțimea, ca un fior.

Am privit cu atenție chipul acela și dintr-odată amintirile m-au copleșit puternice și clare. Da, era Ana, prietena mea cea mai bună din copilărie. Locuiam pe aceeași stradă și fiind apropiate ca vârsta, ne-am împrietenit repede. Având o fire deschisă, vorbăreață și mereu veselă, își lega cu ușurință prietenii. Curtea casei ei răsuna mereu de glasurile fericite ale copiilor. De obicei juca mai mult jocuri băiețești, dând dovadă de curaj și o energie molipsitoare. În zilele geroase de iarnă stăteam în casă, dar nici atunci nu ne jucam cu păpușile. Încă de atunci, ea dorea să înfăptuiască lucruri mărețe. Îmi mărturisea adesea, că i-ar fi plăcut să fie băiat. Câteodată, Ana îmi vorbea în șoaptă. Atunci îmi împărtășea cele mai tainice gânduri ale ei. Îi era teamă că visurile ei nu se vor îndeplini, dar eu o încurajam de fiecare dată.

Au trecut anii și în adolescență drumurile ni s-au despărțit.Acum, când am văzut-o cu pistoalele în mâini, înaintând cu pas hotărât în fața mulțimii, mi-am dat seama că visul ei s-a împlinit.

Am luat-o la fugă spre ea, căci voiam să o îmbrățișez. Alergam, dorind să strig în gura mare, că fata care salvase revoluția era chiar prietena mea din copilărie.

Dar o mână ușoară îmi atinse umărul, oprindu-mă din alergare și trezindu-mă.

-Vino la fereastră, draga mea, să vezi ce frumos ninge!

Elisei Maya Leona – Premiul III

Clasa a IV-a, Școala Gimnazială “Sfântul Vasile”, Ploiești