Joi, 03 Februarie 2022 08:31
Domnitorul celor desculți
Era o zi de primăvară liniștită. Crengile liliacului parfumau văzduhul, grădinile erau pline de flori și de culoare, iar soarele iubitor mângâia pământul. Alexandru Ioan Cuza stătea în biroul său și citea.
Deodată ridică privirea din paginile cărții și îi păru rău că afară se irosește atâta frumusețe fără să fie în mijlocul ei, așa că se îmbrăcă în haine de orășean, își luă bicicleta și plecă să cutreiere cele mai întunecoase străzi ale orașului.
Departe de palat a găsit un copil desculț care plângea de foame. Bătea un vânticel rece, iar copilul nu avea decât o cămașă care îi rămase mică. Picioarele i se învinețiseră de frig.
-Vino cu mine, i-a zis în timp ce îi ștergea lacrimile cu batista brodată cu fir de aur! Să nu te temi!
L-a așezat pe portbagaj, i-a pus casca pe cap și l-a adus la palat.
-Vei sta cu mine la masă, dragul meu! Poate nu ai mâncat azi.
Domnitorul l-a servit cu mâna lui și l-a privit cu maximă fericire, cât de mulțumit este.
-Cine sunteți dumneavoastră, domnule, de m-ați luat de pe stradă să mă ospătați?
-Sunt domnitorul celor desculți, dragul meu! Așteaptă-mă o clipă aici, te rog!
Domnitorul s-a întors având în mâinile sale o pereche de pantofi din piele, o camașă albă și un costum de catifea albastră, ornat cu fir de aur.
-Ai casă, dragul meu copil?
-Avem o căsuță sărăcăcioasă. Tata a murit, iar mama ne crește singură. Suntem cinci copii. Aș putea să plec, să nu se îngrijoreze mama? M-ați găsit plângând, fiindcă astăzi nu am găsit nimic de lucru și nu pot să le duc pâine pe masă.
-Uite, te trimit acasă cu trăsura mea! Nu uita să te cauți în buzunare și să iei și sacul acesta plin cu mâncare. Voi mai veni să te văd pe strada aceea. Să mă aștepți. Acum nu mai sunteți singuri. Aveți în mine un tată adevărat.
Copilul întoarse capul din trăsură și îl văzu pe Cuza cum îi făcea cu ochiul de la geam. În buzunarul costumului său frumos găsi o pungă cu galbeni.
Lumea se făcea puțin mai frumoasă și mai bună!
Cârstea Robert Nicolae, Mențiune
Clasa a V-a C, Colegiul „Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova
Miercuri, 02 Februarie 2022 09:02
CUM AR FI DACĂ AȘ SCHIMBA REALITATEA?
Cândva demult de pe timpul lui Domițian, între daci și romani au izbucnit diverse conflicte la nivel economic. Astfel pe tot parcursul sec. I d.Hr. politica romană s-a simțit amenințată de daci, iar de la asta au pornit războaiele dintre strămoșii noștri daci și romanii.
Astfel a început prima confruntare între ei.
Dacii erau conduși de Decebal, o personalitate puternică care în timp și-a îmbunătățit abilitățile militare, respectiv politice, acesta fiind un om priceput, inteligent și viteaz, dar de multe ori extrem de mândru.
Adversarul dacilor era să fie Traian, care în 28 ianuarie 98 d.Hr. a devenit Împăratul Romei. Dacă mai sus precizam că Decebal era o personalitate puternică, nici Traian nu era mai prejos. Reprezenta o fire ambițioasă și foarte orgolioasă, dar care avea o minte sclipitoare și tehnicii de luptă bine gândite.
Era de așteptat ca între două personalități puternice să nu existe armonie și înțelegere. Deci din cauza divergențelor dintre ei a izbucnit și primul război.
În prima jumătate a războiului, dacii erau așa numiții viitori învingători, doar că în urma unui sabotaj pus la cale de armata romană în parteneriat cu un om bun al armatei dacilor care ulterior a fost păcălit de Traian, astfel a reușit să îl vândă pe Decebal care în finalul războiului a rămas în pierdere.
Fiind conștient de așa zisul câștig al romanilor, Traian a stabilit alături de Decebal un schimb, romanii să părăsească regatul dac cu condiția ca și Decebal să predea oamenii buni ai armatei lui cu tot cu arme încântător de bine construite alături de alte bunuri importante deținute de daci.
După a reînceput o nouă dispută.
În cea de a doua parte a conflictului dintre daci și romani, ce s-a desfășurat cu un secol mai târziu, părea din ce în ce mai strâns. Compartiv cu prima dispută, cea de-a doua dispută a fost mult mai intensă cu fel de fel de strategii și evenimente neașteptate.
Dacii erau foarte constrânși deoarece dacă mai aveau parte de o nouă învingere, aceștia ar fi pierdut întregul regat dac cu toate celelalte bunuri deținute.
Până la jumătatea războiului, Traian era convins că o să câștige lupta împotriva dacilor asta până a pierdut controlul. Atât dacii, cât și romanii au realizat importanța războiului, unul dintre ei va ajunge ori să câștige totul, ori să piardă totul.
Regatul dac a fost pariat de către cei doi conducătorii…Traian era însetat de cât mai mult teritoriu și visa la puterea regatului, iar Decebal nu putea să se lase înfrânt și să lase de o parte orgoliul de bărbat, respectiv conducător.
Războiul se anunța spre sfârșite, iar armata romană a rămas cu cât mai puține resurse, dar Traian a venit cu ideea strălucită de a afla cât mai multe strategii pe care le deținea Decebal, tot de la același om foarte implicat și descurcăreț pe care îl deținea la momentul ăla Decebal; dar nu a mai mers, deoarece Decebal deja bănuia de la prima înfrângere a lui că este ceva la mijloc…, dar de data asta comportamentul strategic al lui Traian l-a dat de gol. Decebal nu a mai permis una ca asta. Astfel conducătorul dacilor și-a pus baza în armată și a reușit să o redreseze, iar, în cele din urmă, Decebal a învins.
Decebal: Credeai că eu nu o să aflu până la urmă de ticăloșiile tale?
Traian: Nu mă așteptam să te gândești până acolo.
Decebal: Te-am luat prin surprindere?
Traian: Oarecum… chiar dacă te știam un bărbat puternic și demn.
Decebal: Aș fi preferat să te știu pierzător și demn, să joci corect dacă ar fi fost așa poate nu ai fi plătit atâtea daune.
Traian: Am fost demn, m-am apărat.
Decebal: Da, te-ai folosit în primul război de bunurile mele și nu ai ezitat o clipă să te folosești și de oamenii mei, puteai să te aperi și să acționezi în atât de multe moduri.
Traian: Am greșit, oricât de greu mi-ar fi să recunosc…, dar cred că dacă ne aliem vom fi invincibili.
Decebal: Ai doar o singură șansă să îmi dovedești ce fel de conducător ești, asta doar pentru că ai potențial.
Decebal și Traian au colaborat împreună o perioadă de timp, dar de fapt intențiile lui Traian erau altele, să găsească un moment de slăbiciune al armatei dacilor și să acționeze; în toată perioada asta a purtat o mască. Armata dacă a avut nevoie de o pauză în care să își facă diverse strategii pe care să le folosească în viitoarele lupte, dar cine ar fi crezut că lupta se va desfășura așa curând? Traian nu a ezitat o clipă să se folosească de faptul că dacii erau într-o situație delicată. Surprinzător e faptul că armata nu părea afectată și din contră părea mult prea pregătită. Dar oare de ce? Fiindcă Decebal îl cunoștea atât de bine pe Traian încât în ultima perioadă de colaborare știa la ce să se aștepte. În final datorită înțelepciunii și inteligenței perspicace, Decebal a învins din nou.
Traian a rămas șocat, fiind o persoană deseori calculată nu se aștepta la o asemenea lovitură puternică primită din partea lui Decebal.
Orgoliul imens al lui Traian a dus situația la momentul în care conducătorul romanilor, umilit, a decis să își ia viața într-un mod demn.
Nistor Ioana – Daria, Mențiune
Clasa a VIII-a C, Școala Gimnazială Sat Strejnicu, județul Prahova
Marţi, 01 Februarie 2022 10:06
Voievodul Neagoe Basarab, cel mult credincios
Întotdeauna am fost fascinat de istorie. De poveștile din spatele întâmplărilor istorice, de voievozi şi de prinți, de bătălii, care au marcat și au schimbat, de cele mai multe ori, destinele și granițele unei țări; de credința și de curajul de care au dat dovadă strămoșii noștri, care au înțeles că iubirea de patrie și de neam e mai presus decât o iubire trecătoare de averi și de titluri. Ceea ce au lăsat în urma lor, castele, biserici, catedrale, morminte, sunt doar urmele trecerii lor prin această viață, peste unii dintre ei așternându-se chiar uitarea, și doar istoria îi va readuce în memoria poporului, scuturând colbul timpului.
Sunt multe legende și povești care au în centrul lor pe voievozii noştri români și faptele lor de vitejie. Acești voievozi, înainte de a-și iubi coroana, și-au iubit poporul și supușii lor, L-au iubit pe Dumnezeu și s-au rugat pentru binele tuturor. Au postit și și-au ridicat ochii către Cer, când le-a fost mai greu.
În urmă cu 500 de ani, marele voievod Sfântul Neagoe Basarab și-a apărat Țara Românească în fața unui sultan care voia să pornească război și să-l învingă. Voievodul a știut cum să găsească calea cea mai simplă, cu multă înțelepciune și dragoste față de supușii săi, fără vărsare de sânge.
Bătrânii povestesc că la un moment dat, voievodul Neagoe Basarab este forțat de Sfatul Boierilor să ia o hotărâre despre cum poate salva țara în fața pericolului otoman, turcii având o armată numeric mai numeroasă. Știm despre domnitorul Neagoe Basarab că era foarte credincios. De aceea, în loc de alt răspuns, de un plan, Neagoe Basarab îi îndeamnă pe boieri la rugăciune. Sigur că boierii sunt uimiți și indignați de atitudinea voievodului, dar acesta le spune că trebuie să postească și să se roage mai mult pentru ca victoria să fie de partea lor, acest lucru provocând şi mai tare supărarea boierilor, care așteptau un plan concret și cât mai rapid. Apropierea de Dumnezeu a binecredincioșilor voievozi români o cunoaștem din multe întâmplări ale istoriei românești.
Sfântul se retrage în noaptea de dinaintea luptei pentru rugăciune. Nu știe nimeni pentru ce s-a rugat voievodul român. Nu știe nimeni ce i-a cerut Neagoe Basarab lui Dumnezeu în acea noapte. Probabil i-a spus lui Dumnezeu că este de datoria lui să se roage. Că doar pe timp de pace oamenii pot fi fericiți, că luptele pentru putere nu-ți aduc liniștea sufletului. Că în mâinile lui, ca ,,Uns al lui Dumnezeu”, stau destinele unei țări atât încercate de istorie. A postit și s-a rugat, s-a rugat și a postit! Și i-a îndemnat și pe ceilalți să facă acest lucru, deoarece credința poate muta și munții din loc, poate opri războaie, poate întoarce gândurile oamenilor către bine! Că rugăciunea a făcut minuni, s-a văzut! Cert este că, în acea noapte, sultanul moare fără de veste și lupta n-a mai avut loc, spre uimirea boierilor care-l criticaseră foarte dur cu ceva timp în urmă.
De numele voievodului Neagoe Basarab se leagă și ctitoria sa de la Curtea de Argeș, cu Meșterul Manole, despre care se spune că, în locul în care s-a păbușit, a țâșnit un izvor. Neagoe Basarab mai este cunoscut și sub denumirile de Domn al culturii, al spiritualității și Prinț al Păcii. Știm, de asemenea, că a avut parte de o educație creștină care l-a ajutat în domnia sa, luând, astfel, deciziile cele mai înțelepte, de fiecare dată.
Mă gândesc adeseori la Neagoe Basarab, la Constantin Brâncoveanu, la Mihai Viteazul și la alți voievozi iubitori de țară și de neam, ca la niște oameni curajoși care au făcut față tuturor încercărilor, unii chiar cu prețul vieții lor, cu cinste și onoare, în ciuda vremurilor! Avem nevoie de asemenea oameni și astăzi, pentru ca poporul român să-și păstreze identitatea, graiul și tradițiile. Ei sunt și vor rămâne pentru mine și pentru copiii de vârsta mea, și nu numai, niște eroi!
Ștefan Luca, Mențiune
Clasa a VI-a, Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, Municipiul Câmpina, județul Prahova
Luni, 31 Ianuarie 2022 08:34
Bătălia de la Călugăreni prin ochi de copil
Într-o zi frumoasă și călduroasă de vară, eu și verișorul meu ne-am decis că ar fi timpul să facem o călătorie în timp și să ne imaginăm că suntem Mihai Viteazul și Sinan Pașa în bătălia de la Călugăreni.
Ne-am ales spațiul, am lipit de un copac afișul cu ,,Călugăreni’’, ne-am ales bețe pe post de săbii, pietricele pe post de tunuri și ne-am făcut armuri din frunze de brusturi.
Lupta începe prin semnalul dat de clopotul bisericii din sat. Eu spunând mândră către verișorul meu:
-Slugă turcă și de paie,
Cu suflet de ură plin
Sabia mea îți jupoaie,
A ta piele de hain!
Începem să ne luptăm, ne luptăm cu săbiile noastre, cu frunze, pietre și cocenii de porumb din grădina bunicii până când cădem de la oboseală.
-Aha, ai căzut pradă turculeț... Îți arăt eu ție! Și mă răsfrâng asupra lui, lovindu-l cu o frunză de brusture.
-Îți arăt eu ție, imediat, român viclean! Se ridică și începe să mă fugărească.
Eu mă ascund în căsuța din copac, dând impresia că mă predau. Îmi iau o bucată de plăcintă cu măr, pe care o mănânc pe nerăsuflate, beau un pahar de limonadă proaspătă și mă odihnesc cinci minute, timp în care îl urmăresc pe verișorul meu cum mă caută pentru a mă ataca. Aștept momentul potrivit, pândesc în liniște și când el nu era atent, sar din căsuță direct în spatele lui. Îl trântesc la pământ și îi spun:
-Dragă Pașa, turc pierdut
N-ai știut cine-s românii
Că tu nu ne-ai cunoscut
Să afli cine-s jupânii!
Victorioasă, întruchipând-l pe Mihai Viteazul pornesc călare pe calul bătrân al bunicului, ce asista nevinovat la luptă, pe nume Vasilică și îi strig lui Sinan Pașa: „Eu te-am avertizat că vei muri, dar nu m-ai crezut ...”
Prin ochi de copil, totul e o joacă, o armonie, o distracție.
Dacă am fi cu toți copii,
Războaiele ar fi cu jucării
Ar fi doar pace, iubire ș-armonie
Istoria ar fi copilărie.
Horjea Diana- Elena, Mențiune
Clasa a VII-a B, Școala Gimnazială „Matei Basarab”, Brebu, județul Prahova
Vineri, 28 Ianuarie 2022 15:40
Vă invităm să urmăriți evoluția în mediul virtual a trupelor de teatru aflate în competiție, în cea de a XXIV-a ediție a Concursului Național de interpretare artistică a personajelor caragialiene "Caragiale, contemporanul nostru"!
Succes tuturor participanților!
https://www.youtube.com/watch?v=uzeS_Fg4kgg
Caragiale la ceas aniversar
Vineri, 28 Ianuarie 2022 10:07
Un pas înapoi în istorie
Soarele, ca un împărat cu greaua sa coroană făcută din raze, adus de vânturile dinspre est, se ridică pe cerul plumburiu, luminând întregul orizont. Este o zi de toamnă timpurie! Pământul încă doarme sub plapuma de frunze multicolore, pictate de maestra Toamnă.
Stau în casă, pe canapeaua caldă a bunicilor, căutând cu privirea, în imensa bibliotecă, o carte interesantă pe care s-o citesc. Atunci, vântul obraznic, vrând să fure o carte, o scapă pe podeaua rece a camerei. Era o carte nu foarte groasă, cu coperțile pline de colb, pe care timpul și-a pus amprenta. Cu greu reușesc să citesc titlul ce cândva era aurit: O mică parte din imensa istorie. O deschid la primul capitol și observ că era vorba despre strămoșii noștri, dacii.
Un vârtej de lumină mă învăluie și mă trezesc pe drumurile nepietruite ale unui sat străvechi. Drumul șerpuia printre câteva case scunde, cu acoperișul din fân sau chiar papură și pereții din lut ars. În timp ce stăteam nedumerit, întrebându-mă unde mă aflam, un domn în vârstă, cu pantalonii din blănuri, cu un fes înalt și cu o cămașă ornată cu două, trei medalii aurite, trece pe lângă mine, neobservându-mă. Grăbit, îl întreb în ce an ne aflăm.
-Ce vrei, băiețel? întreabă pe un ton răstit.
Nu sunt sigur dacă asta a spus, căci vorbea în limba dacilor, iar eu nu știam multe din această limbă.
-Știi în ce an suntem? întreb eu.
-Eh... băiete! Timpul se scurge rapid, iar anul acesta a venit vremea să continuăm vechiul război cu romanii, care ne amenință necontenit.
Atunci mă sperii, căci un război e pe cale să înceapă, iar eu trebuie să mă întorc degrabă acasă. Bătrânul mă ia cu el, iar după un ceas ajungem într-o piață mare din centrul Sarmisegetuzei. Într-un mare turn, era o siluetă cunoscută din cărțile de istorie. Era chiar mărețul Decebal, ce striga spre mulțime:
-Războiul cu romanii continuă! În curând vor trece Dunărea! Luptați cu mândrie, putere și cu gând bun, căci vă veți salva patria!
Pentru o clipă, am uitat de întoarcerea acasă!
Îmi doream să rămân, să-i ajut în luptă, dar atunci mi-am adus aminte de ora de istorie, în care profesorul ne povestea despre războiul dintre anii 105 și 106, în care romanii au reușit să ia sub stăpânire Dacia!
Mă gândesc să le spun să fugă, căci oricum vor pierde, dar asta nu putea aduce și schimbări în viitor?
Atunci, marile porți ale cetății Sarmizegetusa s-au deschis, iar cavalerii neînfricați, călare pe cai, au pornit spre codrul întunecat. Speriat, am intrat în turnul cel înalt, căci sunetul ghiulelelor spărgeau liniștea dumbrăvii...
Mă trezesc pe canapeaua roșie a bunicilor, cu marea bibliotecă în fața mea. Grăbit caut cartea, dar spre mirarea mea, dispăruse, iar în locul ei era o insignă aurită pe care scria în dacă: Luptător de onoare!
Poate chiar nu a fost un vis și am reușit să mă întorc în trecut.
De atunci am observat cât de important este să-ți cunoști trecutul: pentru a înțelege schimbările prezentului!
Manolache David, Mențiune
Clasa a VI-a, Palatul Copiilor Ploiești, județul Prahova
Joi, 27 Ianuarie 2022 09:06
15 nopți de istorie
Povestea acesta este a mea și îmi va fi greu să o împărtășesc cu voi pentru că mulți nu mă veți crede.
Sunt un copil de 13 ani, destul de bun la învățătură și atras de toate materiile pe care trebuie să le studiez în școală. Îmi fac temele, sunt silitor, deși uneori, încăpățânat și irascibil atunci când nu îmi iese ceva.
Îmi place istoria, din totdeauna mi-a plăcut, poate pentru că bunicul meu avea o colecție impresionantă de magazine istorice din care îmi povestea diferite evenimente. Mi-a spus lucruri minunate despre Ștefan cel Mare și despre Matei Corvin, despre Neagoe Basarab și despre Mircea cel Bătrân. Spre marea mea durere, nu a mai apucat să-mi povestească nimic despre Constantin Brâncoveanu pentru că a plecat departe, în lumea de dincolo.
De când a murit, îl visez în aproape fiecare seară. Însă, într-una dintre ele, s-a întâmplat ceva ce nu mai trăisem vreodată.
Se făcea că mă aflam pe un câmp, iar undeva spre capătul lui, se vedea o ușă. Acolo mă aștepta bunicul meu care o deschise zâmbind. Apoi, îmi spuse că o să îmi arate o lume din trecut. Am pășit dincolo de ușă și ,,m-am trezit” într-un muzeu împânzit cu tablouri ale multor conducători ai lumii. L-am privit în ochi pe Vlad Țepeș, l-am zărit și pe Mihai Viteazul, pe Ginghis Han ce se-ncrunta la noi…. Erau mulți, chiar și Hitler se afla într-unul, dar rânjea așa hidos spre mine că i-am întors spatele.
Bunicul m-a dus de mână prin dreptul lor, am privit chipurile crunte și îmbătrânite ale unora, iar apoi l-am văzut pe al lui, pe al celui despre care doream să știu totul – Constantin Brâncoveanu. Am strigat: ,,În lumea lui vreau să călătoresc”! Și m-am trezit.
Încă 14 nopți a durat călătoria mea. 15 în total.
În a doua noapte am trecut de ușă, dar imediat am făcut un pas înapoi. În fața mea părea că se duce o răscoală. O mână de oameni se băteau și strigau. Aveam senzația că o să mă atingă și pe mine loviturile lor, dar rămâneam neatins. Vocea bunicului îmi șopti la ureche: „E anul 1655. Răscoala de față este a seimenilor și a dorobanților împotriva domnitorului Constantin Șerban. Aici, pruncul Constantin Brâncoveanu își va pierde tatăl, pe Papa Brâncoveanu – ucis”.
În a treia, l-am văzut copil studiind împreună cu unchiul din partea mamei, Constantin Cantacuzino. Învăța greaca, latina și slavona. Avea o ținută impunătoare în ciuda vârstei și asculta cu mare atenție.
În a patra, era deja 1676 și l-am visat participând la asediul Cehrinului. Îl solicitaseră turcii. Apoi, în toamna aceluiași an sau, mai bine zis, a aceluiași vis am participat la numirea lui Șerban Cantacuzino pe tronul Țării Românești. ,,Și ce înseamna asta?” am întrebat eu fără să înțeleg ce vedeam. ,,Așteaptă! O să înțelegi mâine”.
În a cincea noapte, după aceeași ușă, am urmărit ceva ce arăta ca o sărbătoare. Tot vocea bunicului îmi dezvălui că eram părtaș la numirea tânărului Constantin ispravnic al scaunului București și mare postelnic. „Acum înțelegi? Învestirea unchiului său drept domn al Țării Românești la ajutat și pe nepot să crească în dregătoriile de agă”. Am vrut să-l întreb ce funcții erau acelea; nu le înțelegeam, dar nimeni nu-mi răspunse. M-am trezit, căci venise dimineața. Am găsit un dicționar, am căutat termenii și am înțeles puterea cuvântului „agă”.
A șasea noapte, visul m-a dus la Constantinopol și l-am văzut pe Brâncoveanu semnând un document. Nu știu cum, dar am reușit să înțeleg și singur că eram în anul 1681. Se întâmpla ceva foarte ciudat. Brâncoveanu purta discuții cu doi indivizi. Se numeau Ladislau Csaki și Cristofor Pasko. Își asumau o semnătură de restabilire a legii românești în Transilvania. ,,Lege românească?” am întrebat eu. ,,Ortodoxismul” a răspuns bunicul.
Visul celei de a șaptea a durat cel mai mult. Negocieri cu împăratul Leopold, un tribut de 75000 de taleri în schimbul a 6000 de soldați, un jurământ de credință în fața solilor, cucerirea Lipovei și, în sfârșit, o încercare de aderență a Țării Românești la partida creștină. Priveam uimit la rapiditatea cu care se desfășurau evenimentele sub ochii mei și îmi doream să nu mă pot trezi.
În a opta noapte, am fost părtaș la moartea domnului Șerban Cantacuzino. Se întâmpla în toamna anului 1688. ,,Știi, se spune că Brâncoveanu a fost implicat în asasinarea lui. Au existat zvonuri, dar nu a fost adevărat”, îmi spuse bunicul, care mă ținea strâns de mână. ,,Chiar și Iorga a dezmințit”. Iar eu i-am dat dreptate.
În următoarea, a noua, am urmărit din dreptul ușii, urcarea sa pe tronul Țării Românești. Chipul îi părea trist și mă gândeam la povara de pe umerii săi.
Veni și a zecea noapte. Se întâmpla în 30 ianuarie 1689. Domnitorul reconfirma mandatul solilor trimiși la Viena. Țara Românească renunța la toate legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de împăratul Austriei. Dar, la sfârșitul anului, ducele de Baden a invadat Țara Romănească. Brâncoveanu s-a conformat și a plătit tribut și pentru vechiul acord încheiat de Șerban Cantacuzino. Și pentru că a fost nevoit să accepte iernarea în Țară a douăsprezece regimente și să predea armatei austriece 1500 de cai, domnul Brâncoveanu i-a chemat pe turci și pe tătari în ajutor. Aceștia din urmă au obligat armata austriacă să se retragă.
-Bunicule, știi ce înțeleg eu? Că Brâncoveanu s-a făcut frate cu dușmanul.
-Ha, ha! Ai înțeles, râse bunicul pe care nu-l mai auzisem demult râzând. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, era prima dată când îl auzeam aievea și nu în vis.
M-am trezit fericit. Doamne, câte evenimente! Trebuie să-i povestesc bunicii. Mai bine nu! O s-o-ntristez!
Cinci nopți a mai durat povestea mea.
Cu ochii pironiți ca la cinematograf, am privit lupte sângeroase. Am urmărit bătălia de la Zărnești a domnitorului ajutat de turci în care generalul Heissler a fost luat prizonier, iar Emeric Tokoli a fost încoronat principe al Transilvaniei. Şi uite așa, conflictul dintre turci și austrieci a dus la mutarea frontului la nord de Dunăre, iar Țara Românească a mai scăpat de greutăți.
Au urmat Tratatul de la Karlowitz, bătălii peste bătălii, conflicte, urzeli, alte învestiri și reînvestiri pe tron, amenințări cu invazii ale Ardealului de către turci și tătari... comploturi, maziliri, creșterea haraciului, reconfirmarea lui Brâncoveanu la domnie... toate se învârteau în jurul meu de parcă mă aflam în mijlocul unui uragan... și când totul s-a oprit, am ridicat privirea și l-am vazut pe Mustafa Pașa Taltaban, un vizir crud și lacom ce avea să-i provoace sfârșitul lui Constantin Brâncoveanu. M-a îngrozit privirea lui.
Încă trei nopți trecuseră și eram foarte speriat. Așteptam însă cu nerăbdare să se termine istoria.
În a paisprezecea noapte, ușa s-a deschis din nou. ,,M-am trezit” în Palatul Mogoșoaia, iar el se afla în fața mea. Deși părea impunător, rosti cu blândețe:
-Mă urmărești demult, copile. Câtă răbdare ai avut! Dar știi tu oare câte mai erau de spus? Hai să-ți arăt!
Întinse mâna și-mi arătă, de parcă nu fusese de ajuns, o serie de zile și ani ce se derulau în fața mea ca în diafilmele bunicilor.
1682 și evanghelia ferecată
1688 și biblia de la București
1692 – Emiterea Patentei leopoldine
1693 – Sfinţirea bisericii Mânăstirii Hurezi
1702 – Tipărirea cuvântului panageric întocmai cu apostolii… mulți ani și perioade importante.
-De ce erai numit Altin Bey? am întrebat eu curios.
-Pentru că am fost bogat, am bătut monede în aur, răspunse el. Am fost important în trecutul Țării Românești. Am dus bătălii și m-am luptat pentru religia creștină.
-Ce a fost cel mai important în viața ta?
-Of, nu războaiele, nu domnia așa cum ai putea crede, ci familia. Anii cei mai importanți sunt ai nașterii copiilor mei. Trebuie să plec!
-Stai, nu, nu pleca!
Dar visul se opri.
În ultima noapte s-a isprăvit totul. Se înfățișau toți înaintea mea. Tortura nu mi-a fost permis s-o urmăresc. Nici nu cred că aș fi rezistat, știind că nu puteam să intervin și să schimb cursul istoriei. Acuzat pentru avere, pentru instrumente muzicale rare, pentru monede bătute în aur, corespondență scrisă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția în defavoarea lor, turcii l-au condamnat la moarte împreună cu fiii lui. Constantin, Ștefan, Matei și Radu au fost decapitați pe rând, însă nu înainte ca turcii să-l întrebe pe Brâncoveanu dacă se convertește la religia musulmană. „Niciodată! Sunt și voi muri creștin”!
-Și așa a murit, dar dăinuie peste timp, în veșnicie, căci a devenit martir al neamului Românesc, șopti bunicul trăgând cortina cu mâna și sărutându-mă în vis.
Se termină povestea. Dar poate mâine noapte o să „mă trezesc” din nou!
Lungu Ştefan Rareş, Premiul special al juriului
Clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”, Municipiul Câmpina, județul Prahova
Miercuri, 26 Ianuarie 2022 15:57
Muzeul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, organizează, în perioada 29-30 ianuarie 2022, ZILELE CARAGIALE, eveniment cu dublă semnificaţie: 170 de ani de la naşterea scriitorului Ion Luca Caragiale şi aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Muzeului „Ion Luca Caragiale” de către părintele muzeografiei prahovene, prof. Nicolae Simache.
PROGRAM:
Sâmbătă, 29 ianuarie 2022
• Concursul Național de interpretare artistică a personajelor caragialiene
„Caragiale, contemporanul nostru”
Cea de-a XXIV-a ediţie a concursului, devenit o tradiţie a instituţiei de cultură, se va desfăşura în mediul virtual, reunind peste 20 de trupe de actori – elevi din ciclul primar şi gimnazial ai şcolilor din ţară și municipiul București. Anul acesta, la împlinirea a 170 de ani de la naşterea dramaturgului, micii artişti, prin talentul lor, vor aduce în prim-plan lumea plină de culoare a personajelor lui Caragiale.
Întregul concurs va putea fi urmărit, începând cu ora 10.00, pe site-ul www.histmuseumph.ro, pe paginile de facebook ale Muzeului „Ion Luca Caragiale” Ploieşti şi Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, cât şi pe canalul de youtube.
Duminică, 30 ianuarie 2022, la ora 10:30,
Sala Auditorium, a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
(transmitere live pe pagina de Facebook a Muzeului „Ion Luca Caragiale” Ploieşti)
• Caragiale la ceas aniversar
• Cuvânt de salut
- Muzeograf Mihai Dumitrache, manager interimar al Muzeului Judeţean de Istorie şi
Arheologie Prahova;
- ing. Monica Bostan, conservator coordonator al Muzeului „Ion Luca Caragiale” Ploieşti.
• Omagiu lui Ion Luca Caragiale
- Invitaţi: - Ilie Gâlea – actor la Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti;
- Iuliu Dan Gâlea – actor colaborator la Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti.
• Festivitatea de premiere a Concursului Naţional de interpretare artistică a personajelor caragialiene „Caragiale, contemporanul nostru”, ediţia a XXIV-a
• „Al matale, Caragiale...”
- spectacol de teatru susţinut de trupa de teatru „Haioșii”, de la Colegiul de Artă „Carmen Sylva”, Ploiești, coordonată de bibl. Nicolette Neculai și prof. înv. primar Iulia Ionescu.
• Depuneri de flori la busturile dramaturgului din fața Muzeului Ceasului „Nicolae Simache” și din curtea Muzeului „Ion Luca Caragiale”
Duminică 30 ianuarie 2022, intrarea va fi liberă la Muzeul „Ion Luca Caragiale”, respectându-se normele în vigoare pentru prevenirea îmbolnăvirii cu virusul SARS-Cov2.
Miercuri, 26 Ianuarie 2022 13:46
REGELE FERDINAND I AL ROMÂNIEI
Era o zi de joi. Agitația din piață și mașinile de pe stradă o treziră pe Ada dis-de-dimineață. Luni avea un test la istorie. Vai cât ura materia aceea, cu toate că mama sa era profesoară de istorie.
-Neața, mamă! Spuse Ada, pe jumătate adormită.
-Se spune bună dimineața, dar oricum, abia aștept să te întorci de la școală, ai mult de învățat pentru testul la istorie! Spuse mama entuziasmată.
- Nu vreau să învăț! Istoria este inutilă! Se răsti ea și merse supărată în cameră. Când se întoarse de la școală, Ada găsi pe birou o carte din istoria României.
-Normal că a pus-o aici, credea ca voi citi din ea! Pufni Ada.
Trecură câteva ore, cartea de pe birou parcă strălucea. Avea o copertă maronie cu patru stele pe ea. Ada se îndreptă spre ea și o luă în mână. La atingerea cărții, totul în jurul Adei deveni alb și se trezi în centrul unui oraș. Părea să fie vară. Deși nu era foarte bună la istorie, Ada reuși să recunoască câteva personalități din carte. Nu era adevărat, ce ar fi căutat Regina Maria în piață, nici măcar nu mai trăia! Din spate se auziră niște copite și pe un cal alb de vis apăru regele Ferdinand I.
-Bună, Ada! Te așteptam, rânji Regele. Eu sunt Ferdinand I, m-am născut pe data de 24 august 1865 în Germania, am fost Regele României din 10 octombrie 1914, până la moartea mea, în 1927, la Sinaia. Am fost numit și Întregitorul. Am terminat în 1885 cursurile Școlii de ofițeri din Kassel.
Nu avea gărzi, nu avea absolut nimic. Straniu, gândi Ada și întrebă:
-De unde știi cum mă cheamă?
-Ei, cum de unde știu, mai ții minte cartea de pe birou? Eu am lăsat-o acolo, te-am auzit ce-ai spus despre istorie. Am vrut să îți arăt că greșești, spuse Regele Ferdinand I. Te afli în Akim, aici își continuă viața istoria, minunat nu e așa? Acum urcă, vreau să îți arăt ceva.
Ada încălecă și traversă călare orașul liniștit alături de Regele Ferdinand I.
Parcă s-ar fi teleportat, dar acum erau în mijlocul unui război. Ada și-a acoperit capul cu brațele și a început să țipe. Regele Ferdinand I a râs și a spus:
-Nu te pot vedea sau auzi, practic nu existăm deloc pentru ei, am călătorit în timp...
La auzul vorbelor, Ada se liniști și își scoase capul.
-Primul Război Mondial... spuse Regele Ferdinand I. Oamenii ăștia și-au dat viața pentru tine, pentru noi toți, ei au făcut istorie, asemenea altora, au murit pentru tine, spuse regele îndurerat. Nu știi ce greu a fost să te trezești și să adormi mereu cu frica că vei muri!
-Acest război a avut loc între anii 1914-1918. România intrând doar în 1916 în război. Țara era prinsă în aceste jocuri de putere, luptând pe doua fronturi. După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric. Armata română a suferit în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare. La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat, astfel a fost posibilă formarea României Mari prin Unirea Banatului, a Bucovinei și a Transilvaniei cu România. Totodată în 1918 România s-a unit Basarabia.
-Au fost vremuri grele. A trebuit să iau decizii complicate, având în vedere faptul că trebuia să mă lupt și cu țara mea natală. Cel mai important, cred, era faptul că am ales ceea ce era mai bine pentru țara pe care o conduceam. Regina Maria ajuta răniții pe front, fiind neînfricată, a fost o adevărată eroină!
-Wow, cât curaj! Sunteți un exemplu bun de urmat! Exclamă Ada.
-Mi-aș dori să am la fel de mult curaj cât aveți și dumneavoastră și alții care au luptat pentru țară!
-Deja ai acel curaj, doar trebuie să sapi mai adânc pentru al găsi! Spuse Regele Ferdinand I.
- Să mergem mai departe acum.
După două clipe, Ada și Regele Ferdinand I se aflară în alt loc, mai exact în Alba Iulia.
-Uite, sunt eu și Regina Maria. Urma să fim încoronați în 15 octombrie 1922. Ce emoții aveam! Încoronarea a avut loc la Alba Iulia. Am ajuns acolo cu trenul regal de la București, am fost întâmpinați la gară de premierul Ionel Brătianu și primarul orașului din Alba Iulia. Eram așteptați de zeci de mii de oameni. Regina Maria era îmbrăcată într-o rochie auriu-roșiatică. Eu mi-am așezat singur coroana pe cap pe care am primit- o de la președintele Senatului, apoi am ridicat coroana de aur a reginei și am sărutat-o pe frunte. Ce vremuri!
-Ne-am cam lungit oricum. E timpul să te întorci acasă! Oftă Regele Ferdinand I.
-Nu vreau să mă întorc, va trebui să învăț! Se văicări Ada.
-Viața nu e mereu cum o vrem noi, oricum îți va fi mai ușor acum după această călătorie. Eu cred în tine! spuse Regele Ferdinand I și o îmbrățișă pe Ada. Acum ia asta și spune ,,vreau să mă întorc acasă’’.
Ada luă în mână cristalul și spuse:
-Dar cum ți-l voi înapoia?
-Data viitoare, spuse Regele Ferdinand I cu un zâmbet pe buze, când vrei să te întorci doar ia cristalul în mână și spune ,,spre Akim’’!
-Vreau să mă întorc acasă! Spuse Ada și dispăru.
Totul era ca înainte, cartea era pe birou, nu mai strălucea, Ada se gândi să o ascundă, apoi se duse în bucătărie și îi ceruse iertare mamei sale.
-Nu e nimic, dragă, eu nu mă pot supăra pe tine! Spuse mama și o strânse la piept pe Ada.
-Mai vrei să învățăm?
-Sigur ca da! Zise mama cu zâmbetul pe buze.
Ada și mama sa au învățat toata după-amiaza. Era chiar distractiv până la urmă, trebuia să recunoască! Istoria era o poveste continuă și frumoasă, cu părți bune și rele.
Luni urma testul la istorie, era ultima oră. Ada primi testul, citi primele întrebări și se apucă de lucru. Joia următoare primiseră rezultatele, curgeau toate apele pe Ada în timpul în care profesoara se îndrepta cu zâmbetul pe buze către ea:
-Felicitări, ai avut punctaj maxim, cel mai mare din clasă! Copii, luați exemplu de la colega voastră care a învățat foarte bine lecția! O lăudă profesoara.
Toți copiii au felicitat-o pe Ada, care se simțea mai bine ca niciodată. În adâncul ei, aceasta știa al cui era meritul, al Regelui Ferdinand I, care i-a redat încrederea în ea și a învățat-o să iubească istoria. De acum Ada nu mai subestimează istoria, a înțeles ce însemna curajul adevărat, oamenii ca și Regele Ferdinand I, Carol I, Regina Maria sau chiar Ștefan Cel Mare au fost oameni întregi și curajoși, care au luptat pentru țară. Oameni care trebuie respectați.
Mihu Alesia-Maria, Premiul III
Clasa a VI-a C. Liceul de Informatică ,,Tiberiu Popoviciu’’, Cluj Napoca, județul Cluj
Mai multe articole..
Pagina 17 din 122