Vineri, 21 Ianuarie 2022 08:17
Scrisoare către Iancu de Hunedoara
Hunedoara, 3 iunie 1456
Soţul meu,
Îţi scriu, într-un final, cât de repede am putut, de îndată ce treburile domneşti de la curte îmi dădură răgazul de a o face.
Intenţia mea de a-ţi scrie nu este legată de cine şi cum a muncit sau cât a trudit la curtea Hunedoarei, ci vreau şi consider de bună cuviinţă să-mi anunţ soţul de trăirile şi gândurile mele cele mai adânci şi de nepătruns. Căci ceasuri întregi am cugetat de la enigmele lumii acesteia şi până la tristul fapt că tu eşti la mile depărtare, iar eu aici, întrebându-mă ce faci şi cum te simţi.
De când ai plecat, chemat de nobila datorie de a ne apăra ţinuturile de păgâni, la Seghedin, mi-am petrecut zilele în biblioteca de la primul cat, chiar dacă nu este atât de dotată, precum cea de la parter, ocupată din zori şi până la asfinţit de Matia şi de cărturarul Grigore de Sanok. Consider că tutorele său îl învaţă lucruri bune, de folos pentru un băiat ca el, dar nu toate învăţăturile sale au o însemnătate mare pentru copil. Căci îl ştii şi tu pe Matia al nostru... Un băietan căruia îi stă mintea numai la pasărea aia, la şoimul tău. Dar ce contează părerea mea, în vremurile noastre? Însă nu vreau să umplu paginile cu plângeri fără rost. Şi toată ziua mi-o petrec între paginile cărţilor, ori pierdută prin împrejurimile castelului, mergând fără niciun scop. Desigur, oamenii curţii sunt oameni buni, oneşti, cu care mă înţeleg şi care îmi sunt de-a dreptul ca o familie, dar cu toate astea, simt că sunt singură şi că, uneori, ei nici nu ar exista. Iancu, tu nu mă poţi înţelege pe de-a-ntregul pentru că eşti întotdeauna ocupat, dar eu... Eu am, din nefericire, tot timpul din lume pentru a cugeta la absenţa ta.
În ultimele săptămâni, am luat la pas pădurile de pe domeniul Hunedoarei, uneori însoţită de Matia, însă, de cele mai multe ori singură. Am cercetat fiecare potecă, m-am adâncit în verdele curat şi tânăr al verii, cât încă mai este, căci în scurt timp, toamna îl va înghiţi. Mergeam în plimbări călare pe roibul meu pe meleaguri neumblate de oameni şi priveam castelul de departe, gândindu-mă că sunt stăpâna a tot ce vedeam, deşi nu mă simţeam deloc aşa. Încearcă să vezi cu ochii minţii dealurile încinse de căldură şi pădurile de smarald, îngânând cântecul sălbatic al vântului din întâia lună a verii. Încearcă să-ţi imaginezi, ori de câte ori ai răgazul, castelul, vechiul castel plin cu amintiri de aur, animat de boieri şi servitori şi pe Matia, alergând prin curte. Îţi spun toate astea ca să nu uiţi pământurile noastre şi pe noi. Ca să păstrezi în inimă cele mai preţioase amintiri.
Ştii tu, când mă plimbam pe câmpuri şi dealuri auzeam uneori galop de cai şi, de fiecare dată întorceam capul cu inima bătând puternic, crezând că eşti tu. Dădeam cu ochii, însă, doar de amăgitoarea imagine a unor călăreţi oarecare şi a cailor lor. Niciunul nu semăna cu tine... Chiar şi acum, uneori, când mai scriu scrisori aud nechezat de cai şi mă ridic în grabă să văd dacă nu cumva te-ai întors de la vreo vânătoare. Dar, din nou, sunt doar oamenii curţii. Şi mă întorc în odaia pustie, goală pe dinăuntru şi nu mai pot scrie, ca şi cum toată inspiraţia mea s-a scurs în clipele acelea de dezamăgire. Acum nu vreau să-ţi scriu despre suferinţele mele, căci cred că te-aş întrista, domnul meu. Aş vrea să-ţi povestesc, însă, o întâmplare şi urmările ei. Ştiu că mă vei ocărî când ne-om vedea.
În dimineaţa zilei de ieri (Ziua Domnului fiind), m-am trezit plină de viaţă, o stare neobişnuită doamnei Hunedoarei, de parcă se schimbase ceva în mine. După ce s-a terminat slujba din capelă (straşnic vorbeşte părintele nostru) şi după ce mi-am isprăvit treburile domneşti, am urcat în odaia mea. Nu-mi mai rămăsese altceva de făcut decât să stau şi să aştept Vecernia. Dar, dintr-o dată, m-am ridicat şi am îmbrăcat nişte straie vechi de vânătoare, care fuseseră ale lui Mihaly. Înainte de toate, am luat tolba cu săgeţi şi arcul tău. Apoi am coborât în taină în grajd, am încălecat iapa, am luat pe ogarul tău credincios, Lupu, am ieşit în galop şi am luat-o ţintă spre pădure. M-am simţit numaidecât eliberată de tristeţile mele şi oarecum aproape de tine, ştiind că fac ceea ce făceai tu, în zilele tale bune, când erai acasă. Apoi am înălţat capul în vântul după-amiezii şi am rugat pe Bunul Dumnezeu să mă binecuvinteze. Apoi am dat pinteni calului şi am pornit la vânătoare. În timp ce urmăream câte un iepure sau o vulpe, mirosul pădurii şi al pământului proaspăt udat de binefăcătoarea ploaie de vară, care tocmai se oprise, mă umplea de viaţă, iar vântul înţepător, de libertate. Mă descurcam binişor cu arcul şi îmi imaginam cum ai fi făcut dacă ai fi fost şi tu acolo. La un moment dat, în vâltoarea vânătorii, am zărit cu coada ochiului un mistreţ. Vântul rece, care parcă mă sufoca, mi-a dat avântul de a urmări animalul, aşa că am întors calul. În toiul galopului, mistreţul a dispărut după o stâncă, iar în faţa mea au coborât din înalt câţiva corbi, care croncăneau sfâşietor. Fără să vreau, gândul mi-a zburat la tine. Oare păţiseşi ceva, Iancu de Hunedoara, din neamul Corvinilor? Calul era nespus de speriat, eu nu apucasem să îmi dau seama de situaţie, iar când am tras din hăţuri la dreapta, iapa a alunecat într-o râpă. M-am dezechilibrat şi-am căzut de pe ea. Lupu, care rămăsese în urmă, s-a oprit lângă mine şi m-a privit cald. Cu toate că braţul drept mă durea îngrozitor şi îmi ardea, am încercat să mă ridic, dar în zadar. Căutam în ochii lui Lupu salvare, dacă nu fizică, măcar puţină alinare, căci eram deznădajduită, iar spaima se cuibărise în inima mea. Dar când Lupu a plecat de lângă mine, m-a părăsit şi ultima fărâmă de lumină, rămânând într-o suferinţă cum nu îţi poţi imagina. Şi am căzut într-o toropeală, dârdâind de frig. După o vreme, am auzit vag nişte voci, printre care şi cea a călugărului Capistrano.
Apoi m-am trezit în odaia mea, cu braţul înfăşurat în tătăneasă proaspătă şi cu răni pe mâini şi pe chip. O slujnică mi-a adus puţină coada şoricelului pentru răni. Tot ce se întâmplase îmi părea un vis. Slujnica mi-a spus încântată că e meritul lui Lupu că sunt aici, căci el e cel care venise la castel să dea de ştire de lipsa mea. Am vrut de îndată să-ţi scriu, deoarece mâna mea stângă cu care am deprins scrisul era teafără, dar durerile nu mi-au îngăduit să o fac. Aşa că am lăsat pe azi şi iată-mă scriindu-ţi şi simţind astfel că nu eşti chiar aşa de departe de mine. Şi fii pe pace, pe când vei fi primit epistola, eu voi fi bine, căci rănile mele nu sunt grave.
Un lucru mai vreau să-ţi spun. Ştiu că nu se cuvine ca doamna unui castel să vâneze singură, dar cu toate astea am făcut-o şi nu regret. Ştiu că nu se cuvine ca doamna unui castel să încalce regulile, nu are voie să plece de acasă, dar cu toate acestea, am decis (şi aş vrea să-ţi dai consimţământul în legătură cu acest lucru) să te vizitez la Seghedin. Mi-ar plăcea nespus de mult să văd cum îţi organizezi oştirile şi cum faci faţă necesităţilor pregătirii unei astfel de bătălii, căci ştiu ce greu e să porneşti încă o cruciadă, poate cea mai importantă.
Şi prin mila lui Dumnezeu am scris această scrisoare şi ţi-am relatat faptele întâmplate. Şi prin mila Lui se vor scrie şi altele...
Cu speranţă, a ta doamnă,
Elisabeta Silaghi
Vasiu Hannah, Premiul I
Clasa a VIII-a C, Şcoala Gimnazială „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, județul Cluj
Joi, 20 Ianuarie 2022 08:55
Baciul şi mioarele sale
Cărări de munte înghețate urca bietul baci, ducând în spate câteva desăgi cu provizii. Iarna așternută la început de 1475 avea să lase urme adânci. În urma lui, înaintau cu greu turmele de oi. Nu mai era chiar tânăr, dar inima-i era dârză și trupul călit de bătălii. Se retrăsese în munți pentru a-și trăi zilele rămase în liniște, dar liniștea nu voia să se aștearnă peste draga lui Moldovă. Vremurile de luptă se întorseseră. Vântul sufla cu putere, făcând tot mai greu urcușul.
- Nu plânge, mioară și nu mai privi-napoi! Măritul Vodă Ștefan și Moldova ne vor purta de grijă!
Mioarele îi ascultau glasul blând și așteptau ca buciumul să le încălzească sufletul.
- Casele noastre poate-au ars, cu tot cu amintiri, dar am luat cu noi dreptatea și curajul de a lupta!
Baciul mâna turmele până în vârf de munte și se opri deodată cuprins de spaimă.
- Al nostru voievod m-așteaptă mai mult ca oricând! Nu pot zăbovi pe drum, sunt dator să-l sprijin pe domnul Ștefan la vreme de strâmtorare să-i alunge pe vrăjmași!
Lăsă mioarele în grija câinelui său credincios, coborî în grabă spre lunca Bârladului. În drum găsi casele și grânele fumegând, vederea lor îl răscoli, sufletul i se strânse, dar nu zăbovi. Pe cer se adună o ceață groasă, de-abia putea zări ceva în cale. Se auzeau goarne de bucium amestecate cu strigăte de luptă. Turcii împânzeau zările cu zecile de mii: ieniceri, spahii și gloate, ca lupii flămânzi. Ostașii moldoveni, cu măritul Vodă în frunte, își rânduiseră tunurile de-a lungul luncii mlăștinoase, iar trâmbițele răsunau a libertate.
- Ghiaurii, ghiaurii, pe ei! se auzea în zare…
Pe malurile înghețate se adunau de-a valma otomanii căzuți, cai, steaguri de luptă, alaiuri de oșteni…
Cu buzduganul în mână, călare pe un cal aprig, care alerga ca un fulger, Vodă Ștefan lovea în stânga și-n dreapta, dând inimă oștenilor lui și făcându-i să lupte cu încrederea în biruință:
- Vitejii mei, neamul românesc nu va ceda niciodată în fața dușmanului! striga măritul Ștefan.
Baciul înaintă în luptă cu mândrie, îl privi pe voievod cu drag și începu a lovi cu sete toți vrăjmașii care îi apăreau în cale. Toporul lui cu coada lungă nu-și găsea astâmpăr. Trupul slăbit îi dădea îndrăzneală, încredere și dispreț pentru dușmani. Lovea cu putere, privind îndelung la pământul strămoșesc. Un iatagan turcesc îi străpunse trupul deodată.
Mioarele îi apărură pe-o pajiște bogată, cu mieii zburdând de colo-colo, munții...Vodă Ștefan biruitor pe calul lui aprig...
- Luptă baciule! Nu te lăsa! Îți strâng acum rana adâncă! se auzea departe, departe.
- Mărite Vodă, tu mi-ai dat libertate...
- Izbânda e a noastră!
Baciul fu cuprins de o liniște nemărginită... În sfârșit, liniște...
Un bucium se aude și-acum din vârf de munte, chemând, parcă mioarele s-asculte glasul dulce!
Ioakeimidis Teodora, Premiul I
Clasa a VI-a C, Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu”, Cluj-Napoca, județul Cluj
Miercuri, 19 Ianuarie 2022 12:24
„Cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I” – MIHAIL KOGĂLNICEANU
Cu ocazia împlinirii a 163 de ani de la Unirea Principatelor Române, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi secţiile sale organizează în perioada 20-24 ianuarie 2022, activităţi dedicate acestui eveniment cu o deosebită însemnătate istorică, desfăşurate şi în mediul virtual, pe paginile de facebook ale secţiilor muzeale, pe site-ul muzeului www.histmuseumph.ro şi pe www.instagram.com/muzeul.de.istorie.ploiesti/:
Luni 24 ianuarie, 2022, începând cu ora 11.30, la sediul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova din Ploieşti, str. Toma Caragiu nr. 10, vor avea loc depuneri de flori la busturile domnitorilor din curtea instituţiei.
Reamintim participanților la eveniment să respecte normele sanitare în vigoare.
PROGRAM:
20 ianuarie
♦ Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov,
Parcul Constantin Stere Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040
• Lecţie tematică: „Alexandru Ioan Cuza, creatorul României Moderne”
- loc de desfăşurare: Şcoala Gimnazială Măgurele
21 ianuarie
♦ Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,
Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 522 656
• Proiect educativ online: „Cuza şi personalităţile Unirii”
- participă elevi ai Colegiului Naţional „Ion Luca Caragiale” Ploieşti
- coordonator prof. Elena Marin
♦ Muzeul „Conacul Bellu” Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
• Ora 11.30 – Matineu muzeal: „Unirea Principatelor – de la fapte la istorie”
- prezintă: prof. Robert Stan - Liceul Teoretic „Brâncoveanu Vodă” Urlaţi
24 ianuarie
♦ Muzeul „Casă de Târgoveţ din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea”,
Ploieşti, str. Democraţiei, nr. 2, tel. 0244 529 439
• „Mica Unire a lui Cuza” - online
♦ Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”,
Ploieşti, str. Nicolae Bălcescu, nr. 15, tel. 0244 522 914
• „24 Ianuarie -Ziua de aur a veacului. Cântecele Unirii” - online
♦ Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”,
Ploieşti, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
• „Personalităţile Unirii: Theodor Aman” - online
♦ Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte
str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
• Evocare: „Contextul european în care s-a realizat Mica Unire de la 1859” - online
♦ Muzeul „Casa Domnească” Brebu, Aleea Casa Domnească nr. 3
• Evocare: „ Personalitatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și reformele României moderne din a doua jumătate a secolului al XIX-leaˮ - online
♦ Muzeul „Conacul Pană Filipescu” Filipeştii de Târg, nr.868, tel. 0244 389 480
• „Primul pas către România” - online
♦ Muzeul „Foişorul Bellu” Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
• „24 ianuarie 1859 – Mica Unire și Alexandru Ioan Cuza” - online
♦ Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Buşteni,
str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080
• „Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Uniteˮ- online
Miercuri, 19 Ianuarie 2022 10:43
Misiunea de salvare
La şcoală, în una dintre lecturile despre istoria ţării noastre, am aflat despre povestea Măriucăi Zaharia, poveste care m-a întristat dar, în acelaşi timp, m-a emoţionat prin lecţia de curaj a copilei de numai zece ani.
Ȋn acel moment, am simţit că am o misiune: aceea de a mă întoarce în timp ca să încerc să o salvez pe Măriuca de la moarte. Era doar un copil…
Ȋn acea noapte, m-am dus la un vrăjitor ca să-i cer o poţiune magică, să pot călători în trecut, la Mărăşeşti, în satul Răzoare, unde războiul contra nemţilor abia începuse.
Ajuns acolo, am văzut tranşeele românilor şi pe Măriuca Zaharia alături de bunicul ei. Purta o ie frumoasă şi pe cap avea o coroniţă din flori de câmp. Am fost uimit să văd că satul era aproape părăsit. Am văzut cum soldații români îşi pregăteau atacul cu tunuri. Ghiulelele zburau pe cer ca nişte stele căzătoare. Ȋn aer era un miros înecăcios de fum.
Ȋn spatele livezii lui nea Zaharia se înălţa un nuc stufos ce ascundea în ramurile lui un soldat care supraveghea mişcările nemţilor. Nu după mult timp, supraveghetorul a fost lovit şi a murit. Ştiam că se apropie din ce în ce mai mult momentul în care trebuia să o salvez pe Măriuca. Şi mai ştiam că în câteva momente telefonistul va fi şi el rănit.
Deja Măriuca începuse să preia sarcinile observatorului. Se-auzeau tot mai tare și mai aproape împuşcăturile. Măriuca observa foarte bine mişcările trupelor de pe front şi transmitea artileriştilor fiecare pas al nemţilor, ajutându-şi camarazii şi riscându-și viaţa în orice moment.
Era timpul să intervin. I-am spus fetiţei că venisem din viitor şi că, dacă nu se ascunde cât mai repede, va fi ucisă.
Atunci Măriuca mi-a spus că nu va coborî din nuc. Am insistat să vină cu mine, ştiind ce va urma, dar nici n-a vrut să audă. Era hotărâtă să ducă lupta până la capăt, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Mi-am dat seama că dragostea ei pentru ţară este extrem de mare şi că nu pot să schimb istoria, oricât aş vrea.
Am băut restul licorii magice şi m-am întors acasă cu tristeţea că nu am putut să-mi îndeplinesc dorinţa. Eram plin de admiraţie și recunoștință pentru Măriuca.
Săndulescu Alexandru-Matei, Mențiune
Clasa a III-a D, Școala Gimnazială ,,Sfântul Vasile”, Ploiești, județul Prahova
Marţi, 18 Ianuarie 2022 15:24
S-a întâmplat în 18 ianuarie1879: La Teatrul Naţional din Bucureşti are loc premiera comediei "O noapte furtunoasă", de Ion Luca Caragiale. În distribuţie: Grigore Manolescu, Ion Panu, Mihail Mateescu, Anicuţa Popescu, Aristiţa Romanescu." O noapte furtunoasă" este o comedie (în patru tablouri) de Ion Luca Caragiale. A apărut în "Convorbiri literare", 1879, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935, însoțită de muzica lui Paul Constantinescu. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film omonim după această valoroasă piesă de teatru. Adevărata notorietate a lui Caragiale începe cu reprezentarea traducerii, după A. Parodi, a tragediei în versuri "Roma învinsă", la Teatrul Național din București, care avusese cu puțin înainte mare succes la Paris. Drama, în versuri superioare celor originale, fusese remarcată drept excepțională de juriul în care figuraseră Hasdeu, Alecsandri și Maiorescu. Acest succes îl îndeamnă pe Eminescu, de curând redactor la "Timpul", să-l introducă în cenaclul lui Titu Maiorescu, în care se va impune cu autoritate. Confirmându-și promisiunile cu lectura "Nopții furtunoase" la ședința aniversară din 12 noiembrie 1878 la Iași, Titu Maiorescu și prietenii săi au recunoscut în noul dramaturg pe scriitorul mult așteptat, cu subiecte originale, în autentic mediu românesc și în plină actualitate. Pe 18 ianuarie 1879, Teatrul Național din București prezintă în premieră "O noapte furtunoasă", trecută în programul teatrului de Ion Ghica, director general al teatrelor. Premiera a avut mare succes, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase dezlănțuite chiar după primul act, s-a auzit fluierat și huiduit de grupuri organizate la galerie. Despre ceea ce se întâmplase mărturisește chiar Caragiale:„Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.” Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Național să scoată piesa din program. Protestul fusese organizat de un grup de pretinși moraliști, pentru acordarea unei satisfacții micii burghezii „ultragiate” de conținutul piesei. Și cu toate acestea, momentul a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea. "O noapte furtunoasă" nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniți de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu și căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanților forței publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, și la arivismul amploiaților de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la „onoarea de familist“ a jupânului, compromisă, la lipsa de „rezon” a ipistatului prea încrezător și grăbit să facă uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine la limbajul semicult al ziariștilor, adepți ai unor sloganuri sublime pe care le pronunță după ureche, aplicându-le dacă s-ar ivi ocazia, pe dos. Din fraza lui Venturiano: „Nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun sfânta Constituțiune... mai ales cei din masa poporului”, cei doi înțeleg prin sufragiu pe omul de sufragerie, deduc că Rică „bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran”. Într-adevăr, Rică pretinde că n-are altă politică decât „suveranitatea poporului”, pentru că „box populis, box dei”, dar deviza lui civică sună: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” Piesa, o farsă, se bazează pe un qui pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soția sa, Veta, îl trădează cu Chiriac, calfa și omul său de încredere, iar Rică, aventurierul hilar, o „asaltează” de fapt pe cumnata chiristigiului.
ing. Monica-Violeta BOSTAN
Conservator Muzeul "Ion Luca Caragiale", Ploieşti
Surse:
Marţi, 18 Ianuarie 2022 08:29
Constantin Brâncoveanu, domnitorul înțelept
Era o zi senină de toamnă când am ieșit din mănăstire și starețul Atanasie m-a luat de mână și m-a întrebat dacă am văzut portretul domnitorului de la intrarea din biserică. Nu am știut cine este.
Mi-a fost rușine că nu am știu și acasă i-am întrebat pe bunicii mei cine e acel domnitor. Bunicul mi-a spus că mănăstirea îi poartă numele și mi-a dat o carte din care am aflat ce viață zbuciumată a avut.
Despre Constantin Brâncoveanu am aflat câteva date interesante pentru vremea aceea și pentru noi, cei de azi. A domnit între anii 1688-1714. Perioada în care a domnit Constantin Brâncoveanu s-a caracterizat prin îndelungi lupte pentru supremaţie a Imperiului austriac împotriva Imperiului otoman. Mai târziu se va implica în luptele pentru dominaţie şi Rusia. Brâncoveanu a încercat să păstreze independenţa Munteniei, încercând să evite soarta Transilvaniei, cucerită şi ocupată de austrieci, acţionând împotriva acestora în alianţă cu turcii. Pe de altă parte, a încercat să limiteze influenţa turcilor în Muntenia, aliindu-se cu austriecii. Când a fost cazul s-a aliat cu curuţii (partida antihasburgică transilvăneană) împotriva austriecilor. A căutat sprijinul Rusiei pentru a se menţine în acest joc, dar fără a primi ajutorul aşteptat. Întreaga lui domnie, de peste 25 ani, s-a caracterizat prin jocuri politice şi diplomatice cu cele trei mari puteri care se confruntau în această zonă a Europei. Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi şi clucerul Ianache Văcărescu au fost decapitaţi la 15/26 august 1714 în faţa sultanului Ahmed al III-lea. Trupurile celor ucişi au fost aruncate în mare.
Văduvele celor ucişi şi singurul nepot de fiu al fostului domnitor au fost surghiunite în Asia Mică. După ce am citit, m-am dus la culcare.
Eram în Palatul Mogoșoaia. Domnitorul stătea de vorbă cu spătarul Toma, care a cucerit Brăila, stăpânită de turci. Sultanul s-a mâniat tare și s-a hotărât să-l ucidă. În visul meu în sala palatului construit de domnitor a intrat Mustafa Aga și i-a pus pe umăr o năframă neagră. M-am speriat. Auzeam vocea groasă a turcului, pe care domnitorul îl considera prieten.
Mă aflam apoi într-o altă sală mai mare a palatului din Istanbul. Pe divan stătea însuși sultanul. Din ochii lui ieșeau scântei, din glasul lui, tunete, așa de furios era! I-a cerut lui Constantin Brancoveanu să-i dea țara și să renunțe la credința ortodoxă. Domnitorul român nu s-a speriat de amențările complite ale sultanului că îl va ucide, dar mai întâi îi va ucide pe cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei.
Eu am sărit ca ars. Era 8:00, întârziem la școală. Pe drum îmi repetam ce aveam să-i spun starețului când voi merge în vacanță, în satul bunicilor de lângă Mănăstirea Sâmbăta.
Philip Cezar Pop, Mențiune
Clasa a IV-a, Liceul Teoretic Național, București
Luni, 17 Ianuarie 2022 16:11
Astăzi, 17 ianuarie 2022, în semn de recunoştiinţă şi ca mărturie a ceea ce înseamnă prof. Nicolae Simache pentru cultura românească, în general, şi pentru cea ploieşteană, în special, colectivul Muzeului Ceasului a comemorat 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a celui ce a fost numit „părintele muzeografiei prahovene”. Împreună cu Primăria comunei Cosminele, cu Şcoala Gimnazială a comunei şi cu părintele Veselu Vasile, am adus un pios omagiu şi ne-am rugat pentru acest mare profesor de istorie şi părinte aspru a numeroşilor elevi ce au trecut pragul Liceului „I.L.Caragiale” Ploieşti, pentru acest neobosit cărturar şi muzeograf, ce a lăsat lumii o moştenire nepreţuită. O mărturie scrisă, a ceea ce a însemnat şi înseamnă profesorul Simache pentru noi toţi, este şi articolul din ziarul Flamura Prahovei, din 18 ianuarie 1972, în care apare următorul fragment : „Nicolae Simache nu mai este. Dar ne-a rămas amintirea lui, de exemplu viu al dăruirii sale, miile sale de pagini, tot ceea ce a făcut el bun şi temeinic de-a lungul întregii sale existenţe.”
Luni, 17 Ianuarie 2022 09:04
Întâlnire pe nevăzute
Dragă jurnal,
Am avut cea mai neobișnuită întâlnire din viața mea. Eram în pat și în sfârșit aproape că ațipisem. Oricum, fusese o zi obositoare, dar nu mă așteptam să se întâmple chiar așa ceva. Îmi închisesem ochii…Când...
Aud un sunet ca un tunet. Mă ridic repede și fug către o femeie. O întreb în ce an sunt. Îmi răspunde că suntem în Moldova în anul 1497. În momentul acela, simt că amețesc. Îmi aminteam de la ora de istorie, de Ștefan cel Mare, domnitor în acea perioadă. Am văzut un cal alb cu negru, l-am încălecat și am pornit la galop cu el. Era prima oară când mă simțeam recunoscătoare că știam să călăresc. Nu știam al cui este calul, pur și simplu apăruse din senin ca un semn. Inima mea se oprise. Văzusem un râu în fața ochilor mei. Simțeam de parcă o să mor. Calul se oprise în fața râului. Se auzise iarăși acel sunet ca de tun. Calul se ridică pe două picioare și o zbughi. Căzusem și mă rănisem la picior. Eram speriată, știam că o să mor, DAR, nu voiam sa fiu omorâtă în alt an, nu aici, nu acum. Voiam să trăiesc, dar toate gândurile mi se spulberaseră, când am auzit o voce. Pur și simplu nu mă întorceam, eram prea speriată.
În momentul acela îmi amintisem că eram în Moldova și că Ștefan cel Mare fusese domnitor pentru 47 de ani. Se putea să fie el, dar se putea să fie altcineva. Dintr-o dată își pune mâna pe umărul meu. Ca orice copil de vârsta mea, am țipat. Așa că, am țipat tare. Speram să nu mor, dar nu s-a întâmplat nimic. Chiar dacă nu s-a întâmplat, începusem să alerg. Îmi curgea sânge din rana de la picior și căutam calul. Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Am auzit că erau mai mulți oameni după mine. Din fericire am găsit calul, m-am urcat repede și-am fugit. Logic, după puțin timp am căzut de pe cal. Mă simțeam ciudat, de parcă eram înconjurată. Cred că înnebuneam, prima oară iau un cal și fug de un om care nu-l știu și mă simt înconjurată de alți câțiva. Din păcate, chiar eram înconjurată. Auzeam șoapte de bărbați. Total înnebunisem, eram sigură! Bărbații ies la lumină, dar dintr-o dată un cuțit trece fix pe lângă obrazul meu. Bărbații călăresc, îmi iau și mie calul de căpăstru. Când mă uit la omul care-mi ține calul, văd că avea haine de conducător, de voievod, era chiar Ștefan cel Mare în persoană, leșin!
Când mă trezesc, îl văd pe Ștefan cel Mare vorbind cu un sătean despre adopție. În a doua clipă, sunt în picioare, fugind iarăși, de Ștefan cel Mare. Când alergam nu eram sigură dacă oamenii se uitau fiindcă purtăm pantaloni sau de ce îmi curgea SÂNGE DIN OBRAZ!!! Cred că erau obișnuiți să vadă sânge, dar o fată în PANTALONI era inacceptabil, la spânzuratoare cu ea! Din fericire, nu s-a întamplat așa, deci încă nu am murit. Încă!
Mă oprisem la un copac să mai respir, de ce nu? Am început să mai merg și am găsit o bâtă! Acum, mă putem apăra de… ființele periculoase. Din nefericire mi se oprește inima iarăși deoarece îl aud pe Ștefan cel Mare strigând:
-Ea este!
Stau câteva clipe pe gânduri, și îmi arunc bâta spre capul unui sătean. Problema nu este că am aruncat-o pe un sătean, poate nevinovat, care totuși mă urmărea, adevăratul dezastru era că nu puteam să mă apăr de animalele și oameni care probabil, foarte posibil în mintea mea, voiau să mă omoare. Puteam să mor și să nu îmi mai văd prietenii niciodată și calul meu drag de la Plaiul Foii. Trebuia să mă întorc cu orice preț. Am început iar să alerg și m-am adăpostit într-o pădurice. De aici parcă nu reușeau să mă vadă. Muream de foame, așa că nu știam ce să fac, să fug în continuare sau să mănânc ceva. Logic, că am ales mâncarea. Dacă mi-e foame, trebuie să mănânc. Am găsit niște fructe de pădure, erau minunate, cele mai bune.
După ce am mâncat, m-am ascuns fiindcă de când sunt mică, am învățat că nu trebuie să alergi cu mâncare în stomac, așa că am stat cu spatele sprijinită de un copac și am așteptat să îmi treacă senzația de moleșeală. Era „foooarte amuzant”, sunt ironică, voiam acasă, în timpurile mele, cu prietenii mei. Dar, dintr-o dată mi-a venit o idee, puteam să fac magie! Citisem într-o carte că e nevoie de niște petale anumite.
Eu doar începusem să culeg niște petale de floare când, simt iarăși o mână care se pune pe umărul meu. M-am întors, fiindcă nu-mi mai păsa, nici dacă era Ștefan cel Mare, eram prea obosită de toată experiența. Voiam doar să mă întorc acasă. Chiar ceream atât de mult? Nu, așa că m-am întors spre persoana care îmi atinse umărul.
Era un soldat de acestă dată și nu m-am mai opus. Eram prea obosită. Am fost dusă într-o sală mare, friguroasă.
M-au așezat la o masă la care stăteau atât Ștefan cel Mare, cât și alte căpetenii, zic aceasta, luându-mă după felul în care erau îmbrăcați. Stăteam așezată, de data asta legată și pentru a doua oară am auzit cuvântul ADOPȚIE. Tehnic nu voiam să fiu adoptată de un străin, dar îl aud pe Ștefan cum strigă niște nume. Apoi îmi amintesc că acesta avea niște copii pe nume: Petru Rareș; Elena Voloșanca; Bogdan; Alexandru; Vlad. M-au dezlegat. Ștefan cel Mare, cel de care fugisem atât și care mă înfricoșase atât, voia de fapt să mă salveze, să mă adopte. Până la urmă eram doar un copil într-o lume a anilor 1497, o lume în care nu era ușor de trăit, mai ales dacă erai o fetiță de 10 ani. Mă simțeam ciudat, știam că fusese un mare domnitor și conducător de țară. Acum toată fuga mea părea inutilă.
M-a trimis cu copiii lui în camera lor, în camera fetelor. Eram uluită de ce mi se întâmpla. Toți îmi spuneau cât de norocoasă sunt și ce șansă imensă am!
Dar cu lacrimi în ochi am povestit copiilor tot ce mi se întâmplase și că, deși eram onorată de decizia părintelui lor, eu voiam acasă la ai mei.
Mi-au zis să fug pe geam, mi-au arătat și cum, mai adoptau și ei calea aceasta când voiau să iasă în secret la joacă. Așa am făcut. Copiii mi-au făcut cu mâna, în semn de la revedere, și-am fugit. Mă întrebam de ce m-au lăsat să fug din castel. Eram foarte confuză. Din păcate, în fuga mea, m-am izbit într-un soldat care nu părea prea fericit. Mă întrebase unde fugeam. Tot ce-mi pot aminti este că era înalt și posomorât. L-aș fi putut întreba dacă mă poate ajuta, dar îmi era frică să nu mă rănească. Totuși, mi-am încercat norocul, și l-am întrebat:
-Bună seara, sunt din viitor și mă întrebam dacă mă puteți ajuta să mă întorc acasă.
Spre surprinderea mea, acesta nu a fost uimit de cererea mea, mi-a zis să mă duc pe o uliță principală și să intru în casa albastră cu nr. 56. Am făcut ce mi-a zis el.
Când am ajuns în fața casei am intrat în ea în mare grabă, ușa era complet deschisă. Am văzut-o pe mama, eram foarte fericită și surprinsă în același timp. Ea m-a întrebat:
-Te-ai distrat cu prietenele tale?
Dar când mă uit în spatele mamei, văd unele dintre prietenele mele, dar și pe fiica lui Ștefan cel Mare zâmbind la mine de parcă m-ar întreba ,,Ți-a plăcut?”. Sper că nu a fost doar un vis, SAU CĂ NU AM MURIT!
Oricum, sper că voi mai avea experiențe inedite și inexplicabile ca să le pot scrie în jurnal.
Popa Ema, Mențiune
Clasa a IV-a, Liceul Teoretic Național, București
Mai multe articole..
- ZIUA CULTURII NAŢIONALE
- Vă invităm la poveşti!
- EXPOZIŢE TEMPORARĂ
- Vă invităm la poveşti!
- Vă invităm la poveşti!
- ZIUA CULTURII NAŢIONALE
- Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova vă invită la poveşti!
- Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova vă invită la poveşti!
- Prototipul ceasului ”Tudor Vladimirescu”, SERIA 000
- La mulți ani 2022!
Pagina 1 din 105