Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova

O diminea?ã de varã cu un cer de un albastru superb, cu câ?iva nori?ori albi, pufo?i în satul Domne?ti, nu departe de capitala ?ãrii, Bucure?ti.

Era o zi de vineri, 12 iunie 1942. Maria stã pe prispã de vorbã cu sora ei Nu?a.

- Azi este vineri, spuse Nu?a. Mâine trebuie sã mergem cu bunica la târg.

- Da, ai dreptate, spuse Maria. Sper sã terminãm repede sã ne întoarcem pânã pleac? domnul ofi?er.

- Hei, ce face?i aici?

- Ooooo, bunã diminea?a, spune Nu?a fratelui ei geamãn Mitu. Ne trezim ?i noi azi puturosule?

- Tu vorbe?ti? Rãspunse Mitu rãutacios. M-ai lãsat ?i tu ?i Ion singur asearã cu bunica la treburile casei ?i v-a?i culcat.

- Hei, termina?i neastâmpãra?ilor, intervene bunica care ie?ii în u?a casei cu Ion, al patrulea dintre cei trei fra?i.

- Bunico, sã verificãm dacã a venit vreo scrisoare de la nea Titi de pe front, spuse Mitu.

Titi era fratele lor mai mare care facea parte din compania de gardã a Palatului Regal dar acum fusese trimis pe front în Rusia sã lupte.

- Verificãm, verificãm dar acum haide?i sã vã spãla?i ?i la mas?, închise discu?ia bunica.

Nici nu dã bine sã se întoarcã bunica ?i se auzi muzica… Concert pentru vioarã în LA Minor de Bach. Era opera preferatã a maiorului Helmut Wiser, ofi?er în armata germanã. Apãru în prag un bãrbat înalt, ?aten cu o privire pãtrunzãtoare. Era de fapt austriac, se nãscuse tot într-un sat dar de munte, Oberalm la grani?a dintre Austria ?i Germania, la câ?iva kilometrii de Salzburg .

- Guten morgen, oma (bunica).

- Bunã diminea?a domnule ofi?er.

Bunica nu prea ?tia ?i nu era interesatã de grad ?i de armatã. Pentru ea era domnul ofi?er.

- Te rog, apã caldã, spune Helmut într-o românã stricatã.

Bunica se duse în bucãtãrie ?i aduse un crãticior cu apã caldã, ?tia tabietul ofi?erului, în fiecare diminea?? pân? sã mãnânce se bãrbirea.

Copiii intrã în casã sã ia micul dejun pânã vine ofi?erul. Îi placea sã mãnânce singur în lini?te. Dup? ce iau masa copii ies la joacã în curte ?i Wiser deja îmbrãcat în uniforma lui ferchezuitã: un veston pu?in cambrat pe talie de culoarea câmpului vara, centura de piele cu pafta metalicã ?i tocul de piele al pistolului în dreapta, cizme de calaverie ?i un chipiu cu cozoroc scurt, negru lucios ?i pu?in ascu?it spre vârf.

Se a?eazã la masa unde îl a?teaptã ouã, brânz? ?i lapte. Dupã ce terminã îi spuse bunicii:

- Trebuie sã plec la comandament, ne socotim disearã cât trebuie sã î?i plãtesc pe sãptãmâna asta pentru mâncare.

- Bine domnule ofi?er, ne gãsi?i acasã, spuse bunica.

Maiorul î?i lu? chipiul ?i ie?ii în curte unde cei patru fra?i se joacã. Se scotocii prin buzunare ?i gãsii câteva caramele pe care le d?du lui Mitu ?i Nutei sã le împartã cu ceilalti, ei fiind prefera?ii lui având ochii alba?trii ?i pãrul blond.

- Disearã, dacã nu o supãra?i pe oma, vã aduc ciocolatã la to?i, ?i ie?ii pe poartã.

Copii î?i freacã mâinile de bucurie. La radio se aude un discurs al mare?alului Antonescu dar nimeni nu-l ascultã, aici lumea î?i vede de via?a de zi cu zi.

- Mergem la pescuit, întreabã Ion?

- Da, rãspunde Mitu ?i Nu?a în cor.

- Eu nu merg, spuse Maria, rãmân sã o ajut pe bunica.

Dupã ce cei trei fra?i pleacã la pescuit Maria se duce la bunica ei ?i o întreabã:

- Bunico azi mergi la porumb?

- Da, a? vrea sã dau o fugã.

- Merg ?i eu cu …. Este întreruptã de zgomotul din ce în ce mai asurzitor al alarmelor de antiaerianã.

- Vin americani!!!! Strigã bunica. Hai sã ne ad?postim!

O lu? pe Maria de mânã ?i alergarã spre capãtul cur?ii pe unde puteau sã iasã în lanul de porumb. Era mult prea târziu sã îi gaseascã ?i pe ceilal?i copii.

Escadrila americanã de bombardiere B-24 Liberator venea din Egipt. Pilo?ii ?i echipajul, încordati la maxim, trec în huruitul motoarelor peste sat ?i se îndreaptã spre Bucures?i.

-Du-o Doamne pe Ploie?ti!!!!! Strigã ambele în cor.

Chivu Mihai Cristian - Men?iune

Clasa a IV-a, ?coala Gimnazial? ,,Bogdan Petriceicu Ha?deu’’, Câmpina, jud. Prahova

Sunt o feti?? de doar 12 ani...înc? îmi place s? citesc ?i s? ascult pove?ti...dar, de data aceasta, curiozitatea m-a împins s? aflu o poveste istoric? despre copiii de o vârst? cu mine!

Am aflat cu triste?e povestea unei feti?e din secolul trecut, pe nume Maria sau M?riuca Zaharia, crescut? de bunicul ei, în satul P?dureni (M?r??e?ti), jude?ul Vrancea.

?tiu c? ea a fost personajul unei povestiri istorice scrise de Dumitru Alma?, c? a fost direct implicat? în Primul R?zboi Mondial, pentru c? în nucul din livada bunicului, solda?ii români instalaser? un post de observa?ie ?i atunci când soldatul din post a fost ucis, aceast? feti?? a luat binoclul ?i a continuat s? transmit? informa?ii despre pozi?ia du?manului. Din p?cate ?i ea a fost ucis? de c?tre un mitralior german ?i astfel este considerat? o eroin? a neamului românesc.

Povestea mea se vrea una cu final fericit ?i de aceea, îmi imaginez c? tr?iesc în vara anului 1917 ?i sunt împreun? cu buna mea prieten?, M?riuca. Ne juc?m prin curtea bunicului Zaharia, dar deseori, jocul nostru este întrerupt de bubuitul tunurilor ?i de zgomotul focului de arme. To?i cei din sat au fugit de teama frontului, doar câ?iva s?teni nu s-au îndurat s?-?i lase gospod?riile ?i se ad?postesc fiecare cum poate, în ?an?uri adânc s?pate, prin magazii sau gropi f?cute în p?mânt. Nu ne e u?or, nimic nu mai este ca înainte, nu mai putem s? ne juc?m în voie, s? mergem la ?coal? sau s? ne bucur?m de copil?ria noastr?!

B?t?liile din jurul M?r??e?tiului sunt importante ?i opera?iunile militare desf??urate de armata român? au oprit inamicul german.

Amândou? ne str?duim s? fim cât mai ascult?toare ?i s? ne ferim de arme, dar , în acela?i timp, parc? ceva ne împinge s?-i ajut?m pe solda?ii români. În timp ce aveam grij? de cele dou? c?pri?e, ne gândeam fiecare din noi cum s? devenim utile “alor no?trii”, a?a cum îl auzisem deun?zi pe bunicul spunând.

-Tu, M?riuc?, la ce te gânde?ti? Am întrebat-o eu pe prietena mea, care se juca cu un b?? în ??rîna din spatele casei.

-Apoi, vezi tu, mi-a r?spuns, nu ?tiu cum s? fac s? înv?? ?i eu s? vorbesc la aparatul ?la al soldatului din nuc... tare a? vrea s? ?tiu cum face ?i cum poate s?-l aud? ceilal?i colegi ai lui?

- Dar noi suntem înc? mici, nu cred c? e bine s? ne amestec?m în treburile celor mari, mai ales, ale solda?ilor. ?tii c? bunicul ne-a avertizat de mai multe ori!

-?tiu, dar tu nu e?ti curioas?? Crezi c? dac? am urca în nuc lâng? b?dia Vasile (era numele soldatului care supraveghea din curtea noastr?, frontul), s-ar sup?ra? Îi ducem ?i ceva de mâncare ?i ap? ?i apoi, îl rug?m frumos s? ne lase ?i pe noi s? vorbim la aparat...Hai, hai ?i tu...

Cum ?i eu eram curioas?, dar îmi doream s? fiu ?i de folos, am pornit amândou? înspre livad?, la b?trânul nuc, care devenise punct strategic pentru observarea frontului. Cum ne-a z?rit b?dia Vasile a zâmbit pe sub musta?a deas? ?i ne-a f?cut semn s? ne urc?m lâng? el, bânuind de ce ne-am dus pân? acolo.Cred c? ?i lui îi era dor de copiii lui ?i de cas?, ?i a?a cu noi, se mai înveselea. Era lini?te în dup?-amiaza aceea ?i am putut s? st?m un timp cu el, s? vorbim ?i chiar ne-a f?cut s? r?dem.

M?riuca era ner?d?toare s?-l roage s? o lase la telefon (c?ci a?a se numea aparatul “vorbitor”) ?i imediat cum a prins momentul i-a zis b?diei : “Vreau s? fac ?i eu ceva pentru ?ara mea!”, m? înve?i s? folosesc ?i eu aparatul t?u. Era destul de simplu de folosit, mai greu era s? te ui?i ?i prin binoclu ?i s? transmi?i pozi?ia du?manului...dar cu un pic de exerci?iu ?i aten?ie, am fi putut fi ?i noi “observatori de front!”

Povestea mea ar putea s? continue, a?a cum mi-am propus de la început, c?tre un final fericit, adic? s? amintesc de victoria bravei armate române, de schimb?rile importante care au fost pe front ?i care ne-au salvat ?ara, dar, mai ales, de faptul c? eu ?i M?riuca am fi supravie?uit acestui r?zboi urât, c? am fi crescut într-o ?ar? mare ?i frumoas? ?i c? vorbele Mariei “c? vrea s? fac? ceva pentru ?ara ei!” s? fi fost puse în aplicare în anii care au urmat r?zboiului, prin faptul c? a reu?it s? termine ?coala ?i s? se fac? asistent? medical?, ajutând oamenii care aveau nevoie de ea.

R?zboaiele sunt urâte ?i rele, nimeni nu merit? s? moar? a?a, cu atât mai mult copiii! M?riuca tr?ie?te în amintirea c?r?ilor de istorie ?i a pove?tilor istorice scrise despre ea!

M?riuca, copilul erou!

P?un Diana Antonia - Men?iune

Clasa a VI –a G, Colegiul Na?ional “Mihai Viteazul”, Ploie?ti, jude?ul Prahova

Îmi aduc aminte de parc? ar fi fost ieri, dura b?t?lie pe care am v?zut-o cu ochii mei pe vremea când imperile invadau ??rile mai mici, doar fiindc? î?i doreau s? devin? tot mai puternice ?i mai bogate. Iar s?raca noastr? ??ri?oar? a trecut prin multe încerc?ri, dar de cele mai multe ori otomanii erau cei care vroiau s? ne invadeze. Ce-i drept, eram o ?ar? mic?, dar bogat? .

Asculta?i acum povestea pe care v-o spun eu, Güven, un cre?tin…Eram doar un biet copil când oastea barbar? a otomaniilor m-a r?pit din sânul familiei mele, din satul meu, din ?ara mea. Aveam 7 ani, proveneam dintr-o familie s?rac?, mama murise cu 2 ani în urm?, iar tata de abia reu?ea s? m? între?in? pe mine ?i pe fratele meu de 3 ani. M? avertiza mereu în leg?tur? cu ce f?ceau otomanii ?i m? punea s? m? ascund sub pat de fiecare dat? când ace?tia ne sp?rgeau u?a de la intrare în c?utarea unui nou copil – copil pe care s? îl r?peasc? ?i s? îl instruiasc? pentru propria lor armat?. Dar într-o zi ploioas? de mai, am ie?it afar? s? m? joc în ploaie cu copii vecinilor, cât timp p?rin?ii erau pleca?i la treburile câmpului. Tata m? avertizase, s? nu ies din cas? deoarece ?tia c? acei barbari ne vor aduna de pe strad? pe to?i, dar eu nu l-am ascultat ?i am ie?it cu to?i copii. Ne jucam, alergam, s?ream în toate b?l?ile, ne bucuram de ploaie, pân? când oastea tributului a venit s? ne r?peasc? ?i pân? s? apuc?m s? fugim deja ne prinseser? în plasele de pescuit enorme pe care le duceau. Atunci am îneput s? m? zbat în încercarea de a m? elibera, dar acest fapt nu a f?cut decât s? m? înl?ture de prietenii mei. Am fost b?gat în alt? tr?sur?, mai pu?in d?r?p?nat? decât prima. Ai mei tovar??i au fost arunca?i undeva la marginea imperiului ?i întîmpina?i de alt? ceat? de matahale. Eu îns? îmi continuam drumul spre cine ?tie ce loc bizar. La un moment dat am ajuns în fa?a unui palat mare ?i întunecat în curtea c?ruia st?teau posomorâ?i al?i copii. Cumva am realizat c? eu eram cel pe care îl a?teptau, deoarece când am intrat pe por?ile mari de bronz ale palatului, to?i copii au venit ?i au a?teptat cumin?i lâng? calea?c? a?teptând s? fiu desf?cut din plasa care m? ?inea captiv. Dup? ce am fost eliberat am plecat cu to?ii spre palat, unde am fost a?tepta?i cu o masa festiv?. Paznicul ne-a spus s? lu?m loc dar pe fiecare scaun scria câte un nume în turco-otoman?. Nimeni nu ?tia unde s? se a?eze a?a c? am luat fiecare un loc la nimereal?. Eu am luat scaunul cu numele Güven. Dup? un ceas de a?teptare împ?ratul a sosit ?i de cum a intrat în înc?pere l-am recunoscut - era ,,Pa?a Sinan’’ marele ?i temutul conduc?tor al otomaniilor. Venise s? ne repartizeze în cea mai bun? tab?t? de instruire numit? Lider Religios, ?i pe lâng? acest fapt ne imformase ?i despre schimbarea numelui în cel de pe scaun. Adic? pe mine oficial nu m? mai chema Andrei ci Güven, iar lucrul acesta nu îmi pl?cea deloc.

Anii trecuser? rapid ?i pân? în momentul de fa?? nu am dus nici o b?t?lie, dar am avut parte de antrenamente grele. Eram cel mai bun din grupa mea, a?a c? Pa?a care începuse s? se ata?eze de mine destul de mult s-a gândit s? îmi ofere o zi liber?. Evadând în acea zi din imperiu am fugit înapoi în ?ara mea unde am mers direct la Domnitorul nostru Mihai Viteazul. De la acesta am primit o misiune tare riscant?. La care am avut timp de gândire ?i r?spuns o s?pt?mâna. Nu ?tiam ce s? fac dar pân? la urm? r?spunsul a fost DA VREAU S? O FAC, O S?-MI FAC NEAMUL MÂNDRU!

?i revenind la dragii no?tri otomani, în august 1595 au decis din nou s? ne invadeze ?i au pornit spre noi, cât? frunz? ?i cât? iarb?. Sub comanda lui Sinan Pa?a, o puternic? armat? turceasc? a traversat Dun?rea, îndreptându-se spre Bucure?ti. Mihai Viteazul, domnul ??rii Române?ti, auzise mai demult de dorin?a otomanilor de a ne cuceri ?i de a transforma ?ara în pa?alâc, dar pentru a afla mai multe despre planul lor ?i pentru a putea s? îl desfiin?eze m-a trimis pe mine s? îi fiu iscoad?. Mai exact, am primit misiunea s? m? integrez în tab?ra de lupt? a otomanilor ?i s? ajung la fiecare plan pe care îl crea Pa?a Sinan. Zis ?i f?cut. A doua zi, în zori m-am strecurat într-unul dintre corturile mai pu?in aglomerate ale turcilor. Chiar m-am integrat bine, astfel c? nimeni nu b?nuia c? sunt român ?i nimeni nu îmi ?tia marele secret. Am încercat s? m? fac util i-am ajutat pe b?ie?ii care îngrijeau de cai, dar ?i pe cei care preg?teau mesele ?i serveau. Ba chiar ajunsesem chiar s? m? mi?c în preajma Pa?ei Sinan, ceea ce era o mare binecuvântare, deoarece a?a ajungeam mai repede la toate planurile pe care Sinan le urzea pentru urm?toarea b?t?lie.

L-am urm?rit pe Pa?? cum se plimba îngândurat, cu spatele pu?in încovoiat, privind spre poalele caftanului verzui, decorat cu arabescuri aurii. Un ciucure auriu se leg?na deasupra frun?ii, fiind prins de turbanul de m?tase alb?. Mintea lui Sinan a reluat, cu aten?ia treaz?, idee dup? idee, în încercarea de a compune cel mai bun plan de atac. Dup? ce mai multe idei au fost analizate ?i respinse. Pa?a s-a oprit la un plan care i s-a p?rut a fi PLANUL IDEAL ?i care i-ar fi asigurat cucerirea ??rii Române?ti ?i transformarea ei în provincie otoman?. Dintr-o dat?, pa?ii Pa?ei s-au întors în direc?ie invers?, îndreptându-se în grab? spre cort, pentru a discuta cu comandan?ii armatei. Cât despre mine, am umblat întreaga sear? din cort în cort, pref?cându-m? c? am mereu ceva de f?cut, ?i am încercat s? pricep fiecare cuvânt rostit ?i fiecare ordin primit de vreun slujitor turc.

În noaptea care a urmat, dup? ce au adormit cu to?ii, m-am furi?at afar? din cort ?i am plecat spre cetatea de la nordul Dun?rii. Acolo m? a?tepta în pragul u?ilor Voievodul Mihai, iar silueta lui masiv? p?rea ?i mai puternic?. St?tea acolo nemi?cat admirând luna. Când am ajuns la cap?tul sc?rilor de piatr?, m-a poftit în?untrul cet??ii. I-am povestit totul, fiecare cuvin?el auzit ?i care p?rea s? fac? parte din plan, fiecare mi?care pe care am v?zut-o în tab?ra turcilor. A r?mas pe gânduri aproape un ceas, dup? care l-am auzit pe domn strigând:”Podul, podul!!!”. Nu puteam s? în?eleg ce leg?tur? avea podul cet??ii cu atacul otomanilor dar eram dispus s? fac orice, doar s? nu fim înfrân?i. Ie?ind afar? cu o vitez? uluitoare, Mihai ?i-a scos pumnalul ?i a început s? sl?beasc? frânghiile podului. Cu întârziere, am priceput ?i eu ceea ce mintea ager? ?i experimentat? cu planurile de lupt? a domnului în?elesese pân? la ultimele consecin?e. Otomanii aveau de gând s? se despart? în dou? armate separate, una care s? ajung? pe podul cet??ii, iar alta care s? ajung? la cetate prin p?durea din spate. Voievodul s-a întors spre mine ?i mi-a poruncit: “Mergi ?i scoate oastea afar?, plec?m spre tab?ra de la Cop?ceni, pe malul stâng al Arge?ului!” Nici nu apucase bine s? î?i termine spusele, c? armata era deja afar?, preg?tit? de plecare. Ne-am refugiat în locul în care ne poruncise Domnul, îngrijora?i de soarta cet??ii noastre. ?tiam c? armata otomanilor ajunsese deja la cetatea noastr?, ?tiam c? de acum era sub st?pânirea p?gânilor.

La amiaz?, Mihai Vod? ceru ca armata s? fie gata de drum, a?a c? ne-am strâns lucrurile, ne-am echipat ?i am a?teptat porunc? nou?. Domnul s-a înf??i?at în fa?a o?tenilor, c?lare pe un cal de lupt?, cu securea în mâna dreapt?, poruncind cu glas tun?tor: La lupt?, o?tenii mei! S?-i alung?m pe turci din ?ar?! Un strig?t de lupt? s-a auzit deodat? din mii de piepturi curajoase, iar oastea românilor s-a îndreptat spre cetatea pierdut?.

Cum am ajuns acolo am ?i început s? ne lupt?m viteje?te. Mihai ?i-a deschis drum cu securea printre ienicerii turci, îndreptându-se drept spre Sinan Pa?a, cu care dorea s? se r?fuiasc?. Lovitura puternic? l-a doborât pe Pa??, aruncându-l în apa cea adânc? care era traversat? de podul cet??ii, f?când s?-?i piard? ultimii doi din?i pe care îi mai avea. La vederea viteazului domn, oastea românilor s-a mobilizat ?i mai mult, a luptat cu însufle?ire, iar turcii au început s? cedeze.

Atunci când, dup? ore în ?ir de lupt?, am reu?it s? învingem oastea otoman?, din spatele nostrum se auzi un sunet ciudat, ca o chemare la lupt?, un semn al r?zboiului venit din partea lui Hasan Pa?a. Acesta conducea o întreag? armat? otoman? care venea dinspre vest, vrând s? î?i r?zbune tat?l ?i s?-l învig? pe Mihai. Gândul îl purta departe, iar Hasan se visa conduc?torul ??rii Române?ti. Mihai Vod? a cânt?rit din ochi oastea turceasc? proasp?t?, odihnit?, a urcat în grab? pe cal, ordonând oastei sale s? se retrag?.

Am petrecut mult? vreme departe de cas?, departe de familie, departe de tot ce iubeam, dar urmându-mi domnul. Mihai m? lua cu el peste tot. Am mers cu el odat? în Moldova, acolo unde ne-am întâlnit cu Domnul Moldovei. Aveam nevoie de ajutorul s?u pentru a învinge în acest r?zboi care ne distrugea ?ara. Ne-a pus la dispozi?ie dou? corpuri de oaste, care aveau propriile arme ?i propriul echipament. Dup? aceasta, am plecat spre vecinii no?tri din Transilvania, care ne-au d?ruit la rândul lor alte dou? o?ti cu arme ?i armuri .

Am început din nou s? ne preg?tim de lupt?. Ne antrenam toat? ziua, din zori pân? la asfin?it. Eram mul?i ?i puternici, preg?ti?i de lupt?, eram gata s? ne lu?m ?ara înapoi. Cu to?ii doream s? ne revedem famiilile, pe cei dragi, s? ne vedem casa, eram dispu?i s? ne d?m ?i ultima suflare ca s? ne eliber?m ?ara .

Eram în luna octombrie, trecuser? aproximativ dou? luni de când ne p?r?sisem ?ara. Iar azi, în zori, am plecat c?lare înapoi spre acas?, am mers ?apte zile ?i ?apte nop?i f?r? încetare. În a opta zi, înainte de r?s?ritul soarelui, am ajuns acas?. Am înaintat cu pruden?? prin p?durea de lâng? cetate, ajungând la corturile turcilor care st?teau de paz?. La ad?postul întunericului, ne-am n?pustit asupra lor, dându-le foc la corturi, t?indu-i ?i tr?gând cu s?ge?i în cei care ie?eau afar? din cetate. Era un haos total, un haos benefic pentru noi ?i tragic pentru ei .

Hasan Pa?a ie?ise ?i el din cetate pentru a vedea ce este cu tot t?r?boiul acela, dar din p?cate pentru el, Mihai Vod? a fost mult mai rapid, reu?ind s? îl ia prin surprindere ?i s? îi taie capul. Resturile armatei turce?ti au fost aruncate peste Dun?re.

A?a am reu?it în 1595 s? învingem armatele otomane, s? ne eliber?m ?ara, iar revederea celor dragi a adus în case ?i în inimi veselie.

Sinoiu Delia-Ioana - Men?iune

Clasa a V-a, ?coala Gimnazial? Ostrovu, Comuna Aluni?, jude?ul Prahova

De câteva zile vremea tot continua sa urce la temperaturi din ce in ce mai mari, încât, solul era mai incins ca nisipul din de?ertul Sahara. Mintea mea ma îndruma discret? în a m? adânci în diferite gânduri profunde f?r? sc?pare, ?i bazate pe cele mai ciudate teme pe care ?i le-ai putea imagina vreodat?. Brusc, un trosnet adânc ?i puternic îmi captiveaz? aten?ia ?i m? îndrum? s? m? uit pe geamul in care lumina soarelui se reflecta puternic, formând ni?te particule m?runte multicolore. M? apropii de geam domol ?i cu pa?i silen?io?i ca o felin?, ?i z?resc un om cu mult mai in vârst? decât mine. Pe fa?a lui se afla o barb? deasa de culoare scoar?ei celui mai întunecat brad. În cap, purta o p?l?rie de culoarea neagr? ?i cu trei pene lungi, care p?reau a fi smulse din coada unei p?sari imense. Îmbr?c?mintea lui, de asemenea era asem?n?toare cu o mantie lung? ?i ro?ie ca sângele p?c?to?ilor care tocmai au fost pedepsi?i de o fiin?? f?r? mil?. Dup? chipul acestuia îmi putea da seama cu u?urin?? cine este. Era Ioan Vod? cel Viteaz. Era pur ?i simplu neobi?nuit gândul de a-l vedea în curtea mea, în lumea real?. Acesta simte c? este urm?rit ?i imediat se prinde ?i de c?tre cine. Sincer, asta nu m? prea surprinde, deoarece strategiile ?i nivelul acestuia de inteligen?? le dep??esc cu mult pe ale mele. Îmi arunc? o privire stranie din care nu pot în?elege sigur mesajul transmis de el, a?a c? decid s? cobor. Cobor sc?rile din lemn cu grij?. Sc?ri care par a fi infinite pe m?sur? ce pa?esc pe ele. O dat? ce piciorul meu atinge ultima treapt?, nu mai a?tept ?i încep a fugi gr?bit? pân? afar?. M? gândesc un timp pân? îmi dau seama unde se afl? locul unde l-am v?zut pe domn. Pentru a m? orienta mai bine, m? uit dup? fereastra camerei mele, unde ar trebui s? se afle el, îns?, nici urm? de acesta. Aud un zgomot în spatele meu, urmat de vântul care tocmai fusese desp?r?it de o siluet? rapid? care se îndrepta spre mine, mai ca un bolovan aruncat la vale. Încerc s? m? întorc pentru a vedea cine era pricina zgomotelor de afar?, dar, pe nea?teptate, simt o lovitur? zdrav?n? la cap, ?i vederea mi se schimb?. Deschid ochii ?i îl z?resc pe Ioan Vod?, cu un buzdugan din lemn în mân? uitându-se la mine de parc? îi datoram ni?te explica?ii. Îmi fac curaj s? spun ceva, dar mi-o ia înainte.

-În ce an suntem? întreab? el destul de serios.

-În anul 2022, îi r?spund eu înapoi neîn?elegând situa?ia petrecut? la momentul actual, îns?, el arat? de parc? ar fi v?zut o stafie. Nu în?eleg de ce s-a panicat. Dar un lucru nu il puteam în?elege, cum se afla aici, chiar dac? acesta a tr?it acum aproximativ 448 de ani? Presupun ca este doar o iluzie. Dar cum se explic? lovitura aceea zdravan? in cap pe care chiar am sim?it-o? În timp ce eu m? afundam în gânduri stranii, domnitorul se ridic? în picioare, hot?rât ?i m? întreab? iar:

-Cine domne?te acum peste ?ara aceasta?

-Domnul meu, conduc?torii s-au schimbat cu mult în urm?. În prezent ,nu mai exist? domnitori, ci Pre?edin?i... îi r?spund eu sigur? c? acest r?spuns îi va fi oarecum de folos...

-Primul lucru pe care îl voi face va fi s? readuc domitorii ??rilor înapoi iar apoi voi face România un loc mai bun decât este. Voi judeca corect, dup? merit ?i nu dup? situa?ia financiar?, vârst? sau orice altceva. Voi pedepsi pe cei care fac fapte def?imate sau pe cei care nu îmi urmeaz? regulile, îns? ?sta nu este motivul pentru care am venit aici, chiar în curtea ta în acest moment ?i nu în altul. Adev?ratul motiv este ca am nevoie de o persoan? care ar putea s? îmi sprijine ac?iunile ?i pe care m? pot baza. Pe scurt care poate fi pe în?elesul t?u, un ajutor, complice, mâna dreapt?, om de baz? sau cum vrei s? îl nume?ti. Deci, ce zici? Da sau ba? Mi te al?turi sau suferi mai târziu?

Nu este o ofert? rea deloc. Ba chiar este chiar una destul de buna. Îns?, totul are consecin?e. Chiar ?i un lucru care pare inocent sau minor, dar chiar nu este. Mai exact o glum? sau in cazul meu, o ofert? prin care pot deveni mâna dreapt? a unui Domnitor care a marcat istoria într-un mod destul de remarcabil. Pentru a r?spunde acestei întreb?rî este nevoie de mai mult timp pentru a o putea studia, întelege, a-i gândi toate beneficiile dar ?i consecin?ele. M? hot?r?sc s? nu îl mai las pe acest domn s? sufere ?i îi r?spund.

- Fie dupa placul dumitale, M?ria ta! Dac? considera?i c? ave?i nevoie de mine cu adev?rat, atunci?

Îns? nici nu apuc s? îmi termin replica ?i aud o voce familiar? pe care obi?nuiam s? o aud în fiecare zi, îmi strig? numele disperat? de parc? ceva groaznic tocmai s-a întamplat ?i c? ar trebui s? vin imediat la chemare. M? trezesc doar pentru a-mi da seama c? toat? întamplarea, toat? ac?iunea, toat? povestea tr?it? de mine a fost doar un vis profund care p?rea a fi chiar realitatea pe care o tr?iesc zi de zi.

Sicaru Ana Maria Larisa - Men?iune

Clasa a VI-a, ?coala Gimnazial? ”Spirea Sorescu”, Zamfira, jud. Prahova