Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova
Joi, 23 Februarie 2023 09:51
Răspunsul lui Iancu de Hunedoara către Elisabeta Silaghi
10 iulie 1456
Cetatea Seghedin
Draga mea soţie,
Iată că Bunul Dumnezeu mi-a mai dat încă o zi pentru a-ţi putea răspunde la epistolă. Ca să ştii, Elisabeta, scriu în grabă, căci a pregăti un întreg război de unul singur nu e lucru puţin, mai ales că totul cade pe umerii mei. Niciun nobil maghiar nu socoteşte să-mi întindă o mână de ajutor, cel puţin pentru a-mi însufleţi dorinţa de apărare a cetăţilor împotriva păgânilor. Măcar că această dorinţă se stinge încet-încet în negura fiecărei seri care vine peste noi, dimineaţa, ştii bine, acea năzuinţă se-nfiripă la loc, ca mai apoi să dispară din nou. Povara e grea, draga mea soţie, dar nădăjduiesc că voi reuşi. Îmi pot imagina tristeţea din inima ta şi povara singurătăţii, dar sfaturi nu ştiu să-ţi dau, căci eu nu mă confrunt cu astfel de lucruri. Te pot încuraja însă spunându-ţi că, într-o lună, la sfârşitul lui august, voi porni cu oştile mele la locul de întâlnie cu oştile lui Ladislau şi Mihaly.
Că e zi, că e noapte, numai la aceste lucruri mă gândesc: destui oameni nu am, iar august vine în fugă; apoi, Ladislau ca Ladislau, el e mare deja, dar pe Matia nu l-am mai văzut de luni de zile, iar tu eşti departe. Şi, citind epistola ta, pentru o clipă, am văzut şi am simţit răcoarea pădurii, umezeala pământului, chiar şi croncănitul corbilor. Cum să te ocărăsc, când toate veştile de la tine sunt ca aurul în mâna mea? Cum să te învinuiesc pentru că îţi este dor de mine? Sau să te cert din pricina neascultării tale, când eu însumi sunt un păcătos în faţa lui Dumnezeu? Numai un nesăbuit ar face asta. Cuvintele tale m-au liniştit, m-au făcut să uit de zbuciumul gândurilor.
Mărturisesc că eram deznădăjduit cu privire la oastea mea. Fără nobilimea pe care mă bizuiam nu puteam începe o cruciadă. Vezi tu, nici chiar cu entuziasmul bunului călugăr Ioan de Capistrano, tot nu eram un număr mare de oameni. Atunci, în sufletul meu a pătruns un gând neaşteptat, o îngrijorare nerostită: nu atât că nu vom câştiga cruciada, dar şansa mea de a mă mai întoarce acasă pe scut şi nu sub el era foarte mică.
Acum, permite-mi să-ţi vorbesc despre piedicile care au apărut. Poate aşa vei ajunge tu însăţi la răspunsul cu privire la venirea ta la Seghedin. Iată:
Călugărul Ioan de Capistrano mi-a promis până la sfârşitul lunii iunie încă o ceată de pedestraşi destul de numeroasă. I-am spus că oricâţi ar fi, e bine, căci avem mare nevoie. După vreo trei săptămâni, a ajuns la curte o carte semnată de Sfinţia Sa în care mai cere răgaz o lună, din cauză că oamenii greu se încumetă să plece la luptă. Ce era să fac? L-am păsuit şi am mai trimis şi alţi franciscani ca să cheme lumea la Seghedin. După cum ţi-am destăinuit, începusem să mă întreb dacă nu cumva această bătălie va fi ultima. Până acum nu mi-a fost frică de moarte, pentru că aveam şanse mari de victorii, dar o înfrângere aşa gravă, draga mea Elisabeta, ar deschide poarta turcilor către marea creştinătate. Iar gândul că nu o să vă mai văd mi-a sfâşiat sufletul.
Şi m-am pus să-i scriu lui Ladislau, cerându-i o amânare a întâlnirii noastre, pe motivul lipsei cruciaţilor. Tot scriind, mai ridicam din când în când privirea pe fereastră, de parcă aşteptam în orice clipă un sol care aducea veşti bune. Bineînţeles, nimeni nu venea şi, totuşi, eu aşteptam. Apoi, lucru ciudat, am auzit atât de clar nişte corbi croncănind. Însă nu era nici urmă de pasăre pe cer. M-am ridicat de la masa de scris, plimbându-mă prin încăpere şi am apucat scrisoarea ta: "au coborât din înalt câţiva corbi care croncăneau sfâşietor [...] gândul mi-a zburat la tine". Apoi, când m-am aşezat la loc pentru a sfârşi epistola, am zărit la orizontul încins de soare un călăreţ. Am coborât în fugă să-l întâmpin chiar eu. În sfârşit, de departe mi-am amintit că îl mai întâlnisem cândva pe acel om. Deşi nu era îmbrăcat în straie regale, eram aproape sigur că este un nobil. Numai când s-a apropiat, am văzut un zâmbet ostenit pe chipul său aspru şi mi-am dat seama că e un vechi prietin. Nicicând n-ai să ghiceşti cine a străbătut atâta drum pentru a mă ajuta! A fost nimeni altul decât Skanderbeg albanezul pe care l-am cunoscut în urmă cu vreo 12-13 ani, când a luat hotărârea de a se elibera de jugul otoman. După ce s-a prezentat, m-a informat cum că auzise cu ceva vreme în urmă de un anume Ioan de Capistrano, care făcea chemări la oaste pentru "temutul Ioan al Corvinilor". Cu toate că radia de bucurie pentru că mă vedea, se putea citi pe chipul său un fel de teamă. L-am întrebat care e pricina temerii sale.
"- Faptul că, în clipa asta, stau în faţa dumitale, este doar harul Bunului Dumnezeu. Fiindcă, de mai bine de zece ani, sunt urmărit şi vânat de turci, din cauza faptei mele necugetate de a le întoarce spatele, măcar că nu regret săvârşirea ei." Aşa mi-a spus, cu o asemenea hotărâre, încât m-am ruşinat de propriile poveri şi temeri. Omul acesta i-a sfidat pe turci, chiar cu preţul de a muri, s-a luptat din greu pentru libertatea nemului său, iar acum venea să mă ajute.
L-am poftit înăuntru şi l-am asigurat că paza este bună, nu avea de ce să se teamă. Dar m-a lămurit că se obişnuise cu starea de fugar, doar că frica lui privea siguranţa mea. Vorbele sale care au urmat am să le ţin minte cât oi trăi:
"- Ioan, admiraţia mea pentru tine e mare, de aceea am venit să te ajut. În toţi aceşti zece ani de când sunt liber să lupt pentru creştinătate, mi-a fost foarte frică, dar când am auzit despre curajul tău de a începe o cruciadă de unul singur, m-am îmbărbătat şi mi-am pus capul în joc venind pâna aici pentru a-ţi aduce vestea cea bună. Am luat hotărârea de a lupta alături de tine cu două mii de pedeştri şi patru sute de călăreţi.
I-am mulţumit din tot sufletul şi, văzându-i sclipirea de curaj din ochi, m-am lepădat de orice temere pe care o avusesem până atunci. A fost acel lucru de care aveam disperată nevoie ca să duc mai departe atât lupta lăuntrică, cât şi pe cea de apărare a creştinătăţii. Mare este Dumnezeu!
După ce l-am condus pe Skanderbeg în odaia sa, m-am întors la masa de scris şi am distrus scrisoarea către Ladislau. În următoarea zi, albanezul a fost martor la citirea unei alte scrisori de la călugărul de Capistrano. Acesta spunea că că se va întoarce în două săptămâni cu o oaste de ţărani în număr de două mii trei sute cu tot cu nobilii pe care îi slujesc. Bineînţeles, numărul nostru nu va fi niciodată la fel de mare ca al otomanilor, dar întâmplarea asta mi-a dat avânt şi curaj în cele câte mai am de pregătit.
Nu ştiu dacă nu şi auzirea acelor corbi a dus la îmbărbătarea mea. Poate că da, poate că nu, dar cred că este ceva ce ne leagă pe noi doi în toată Povestea asta. Bănuiesc că dincolo de neputinţa minţii noastre de a pătrunde tainele, este ceva cu totul diferit şi mai înalt decât noi, pe care, uneori, Îl numim "întâmplare" şi cred că ne înşelăm spunându-I aşa.
Elisabeta, sunt ostenit, dar ce e drept, e mai uşor când ai cu cine să împarţi poverile. Aşa că, draga mea soţie, pregăteşte degrabă cele necesare de drum lung şi porneşte spre Seghedin. Adu-l şi pe Matia!
Dumnezeu să îţi ajute şi să te păzească în drumul tău!
Şi prin harul Său ţi-am scris aceste lucruri şi prin harul Său se vor mai scrie!
Al tău,
Ioan de Hunedoara
Vasiu Hannah - Mențiune
Clasa a IX-a F, Liceul Teoretic "Nicolae Bălcescu", Cluj-Napoca, județul Cluj
Marţi, 21 Februarie 2023 10:13
În 20 februarie 1929, s-a născut Alexandru Bădulescu, personalitate de excepție, care a activat cu devotament și abnegație 7 decenii în slujba culturii prahovene. Parcursul profesional al domniei sale – de la învățător, director de cămin cultural, dirijor de cor, profesor de muzică, la doctor în muzicologie și responsabil al secției de cultură a regiunii Ploiești (mai târziu a județului Prahova) și Director al Muzeului ”Paul Constantinescu” -, este semnificativă pentru munca neobosită desfășurată cu profesionalism și dăruire în toate instituțiile unde a activat. La începutul lunii ianuarie 2021, domnia sa s-a retras, într-o manieră discretă, lăsând în urmă inegalabile realizări în domeniul cultural, precum și amintirea unui om generos și devotat comunității. Personalitatea sa admirabilă constituie un model de modestie, de dăruire, de pasiune manifestată în nobila misiune de promotor al artei și culturii prahovene (și românești) și de susținător al tinerilor muzicieni. A fost un apreciat membru al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști. Întreaga sa activitate a fost marcată de devotamentul faţă de artă și cultură, de aspiraţia pentru lucrul finisat, bine alcătuit, de înţelegerea, discernământul şi risipa de energie în vederea atingerii unor obiective importante, aşa cum numai conjugarea talentului cu conştiinţa riguroasă le pot duce la bun sfârşit. În toate demersurile sale, în orice expresie gândită şi scrisă, se oglindea acel ansamblu de frumuseţe, de demnitate, de profesionalism, de generozitate, de elegantă acurateţe, ce conferea farmec prezenţei sale fizice. Există personalități pe care posteritatea le răscumpără, revendicându-le în mod spectaculos, după cum există și oameni pe care aceasta îi uită pe nedrept. Tăcută şi implacabilă, judecata timpului aşează placa memorială a fiecăruia acolo unde se cuvine - înăuntru sau în afara Pantheonului. Domnul Alexandru Bădulescu s-a a situat la înălţimea epocii în care a trăit, deasupra efemeridelor de circumstanţă. Pasiunea pe care a manifestat-o în toate demersurile sale, ca și autenticitatea vocaţiei sale umaniste i-au conferit rolul de reprezentant de marcă al unei perioade importante din viața culturală românească. Domnia sa a reprezentat o sinteză unică: profesionist, cu o documentare remarcabilă, investigând exhaustiv domeniile de care s-a ocupat; artist, ştiind să îmbrace gândirea şi simţirea într-un chip impresionant, în care căldura sentimentelor s-a îmbinat firesc cu frumuseţea imaginilor şi cu vigoarea cuvintelor; inegalabil manager cultural, având darul competenței, al sintezei şi al construcţiei armonioase; gânditor, căutând răspunsuri unor probleme importante legate de fenomenul cultural timp de 7 decenii. Cuvintele sunt prea sărace pntru a zugrăvi o personalitate atât de luminoasă și complexă precum aceea a Domnului Bădulescu – inegalabil ctitor de proiecte culturale de anvergură și iubitor de bine și frumos. Este momentul să aducem glorioasei sale memorii ofranda gândului nostru pios. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Conf. univ. dr. Carmen Manea
Miercuri, 22 Februarie 2023 09:45
Prin timp
Era o zi mohorâtă de toamnă târzie. Razele soarelui se întrezăreau printre norii dolofani, plini de apă. Frunze arămii împodobeau străzile și potecile munților ce patronează Cheile Argeșului. Mă plimbam agale, trăgând în piept aerul dulceag al naturii... Vă așteptați să încep așa, corect? Ei bine, am să vă nărui visele.
Întradevăr, priveliștea era frumoasă, era și toamnă târzie, ploaia părea să se apropie și mergeam agale, dar nu mă plimbam. În niciun caz! Mergeam încet pentru că obosisem îngrozitor. Cu mai mult de două ore în urmă, în timp ce mă îndreptam împreună cu un grup de turiști spre ruinele Cetății Poenari, am reușit să mă pierd. Nu mă întrebați cum. În aceste două ore, am încercat să deslușesc acest mister, fără sorți de izbândă.
Așa cum spuneam, obosisem și imaginea începea să mi se învârtă periculos. M-am așezat pe o buturugă, încercând să storc și ultimii stropi de apă din sticla aparent goală. Vântul începuse să geamă în jurul meu. Nu aveam de gând să mai înaintez. Din rucsac am pescuit cartea de care eram de nedezlipit: Scurte Legende despre Întoarcerea în Timp. Creativitatea acelor istorisiri mă captiva de fiecare dată. Ajunsesem la un capitol intitulat „La un pahar de vorbă în Valahia”. Înaintând printre rândurile acelor pagini, literele începură să se învârtă și să amestece. Am crezut că încep să am halucinații. Brusc, vântul se înteți, ridicând frunzele cernute într-o mare de roșu și transformându-le în mici vârtejuri. Pagini fură smulse din carte și tot acel vuiet din jurul meu mă făcu să-mi pierd cunoștința.
M-am trezit buimacă. Pădurea cu care mă obișnuisem în jurul meu, încă era, dar aerul pe care îl simțeam nu era același; parcă îmi ardea plămânii. M-am ridicat îmbârligându-mă în picioarele mele. Cu siguranță eram în aceeași pădure. Cum putea o pădure să se schimbe, privind-o. Mi-am scuturat hainele cum puteam mai bine. Cineva, la câțiva metri de mine, își drese glasul exagerat de tare. Cu un zvâcnet violent al ochilor, mi-am ridicat privirea, încruntându-mă.
În fața mea stăteau călare pe puțin cincizeci de bărbați, îmbrăcați foarte... învechit. Am pășit grăbită cu spatele, până am ajuns să fug, alunecând pe frunze. Un călăreț mă prinse cu ușurință din urmă și mă opri brusc, trecându-și sabia sub bărbia mea. Am căzut dureros. Un altul i se alătură. Cel din urmă arăta foarte... cunoscut. Îi spuse ceva indescifrabil primului bărbat, după care, fără vreo atenționare, prinzându-mă de haine, mă ridică cu ușurință în spatele său, pe cal. Nu am protestat. Am început să mergem în pas alert, fiind obligată să mă țin strâns de bărbat. Am urcat muntele tot mai mult, până când, în fața noastră, se întrezări Cetatea Poenari! Am tresărit surprinsă să observ că nu era deloc o ruină și era animată de persoane ce alergau dintr-o parte în alta, toți îmbrăcați în haine ciudate.
Am intrat pe porțile cetății. Bărbatul cunoscut mă ajută să cobor de pe cal, cu o blândețe stranie pentru răceala trăsăturilor sale. Mă privi dincap până în picioare. Puteam să-mi imaginez cu ușurință că hainele mele nu erau obișnuite pentru acea... zonă? Timp? Renunțasem cu suficient timp în urmă să mai cred că sunt în aceeași pădure, așa că luam în considerare fantasticul.
Bărbatul mă prinse strâns de încheietură și mă trase după el într-o încăpere plină cu mese uriașe de stejar, acoperite cu diverse hărți străine mie. De unul dintre pereți era atârnată o siglă cunoscută. Mi-am răscolit un pic mintea, după care am realizat că era sigla Ordinului Dragonului. Ceea ce însemna că cel din fața mea era... Vlad Țepeș. Din această cauză îmi părea atât de cunoscut! Un sunet de surprindere mi se rostogoli pe buze. Bărbatul mă privi peste umăr cu severitate. Se duse spre un birou din lemn de trandafir, după câte puteam distinge, și dintr-un sertar scoase o carte uriașă pe care o trânti pe o masă mai mică și o deschise pe undeva pe la jumate. Arătă o poză... color a ruinelor cetății și nu am mutut să nu remarc că acea carte era scrisă în limba modernă. Am citit câteva enunțuri și am ridicat privirea întrebătoare spre Vlad Țepeș. Acesta întrebă cu o voce glaciară, ce-mi făcu sângele să mi se scurgă din obraji:
–Ești din această lume, de aici, din carte, nu?
Am încuviințat repede. Acesta se încruntă și mai dădu câteva pagini. Ajunsese la o imagine pe care era reprezentată harta României Mari, cu denumirea Valahiei schimbată în Muntenia. Apăsă cu degetul pe hartă șiîntrebă apăsând pe cuvinte:
–Ce e asta?
–Aceea este harta României, după 1918. Valahia este Muntenia, am adăugat punctând zona corespunzătoare. S-a ajuns la forma asta după două războaie uriașe.
Voievodul încuviință ca pentru sine. Pică pe gânduri. Ceva continua să-l neliniștească. Se apropie de niște rafturi cu diferite pergamente făcute sul. Scoase dintre sulurile de hârtie steagul României cu stema. Mi-l aruncă și l-am prins din mers. Arătă spre el și fără să mă mai întrebe, i-am spus:
–Acesta este drapelul României, iar aceasta, din mijloc este stema, am încheiat atingând peticul detaliat din mijlocul stegului.
Brusc, odată cu atingerea, încăperea se învârti, Țepeș dispăru, și m-am trezit în vârful unui munte, de unde se vedea absolut totul. Pe o stâncă puțin mai deasupra mea, stătea un vultur de două ori cât mine. Era un vultur de aur pe capul căruia era situată Coroana de oțel a României. Îl priveam înmărmurată. Deodată, acesta țipă, făcând munții și văile să se cutremure. Mă privi, se avântă cu putere în aer, după care plonjă spre mine, ridicându-mă pe spatele lui, între aripile sale. Am coborât tot mai jos. În cioc ținea o cruce, iar în gheare ținea strâns un sceptru și o sabie.
Ne-am oprit într-o vale, iar vulturul mă lăsă să alunec cu grijă pe pământ. Rămase în aer, impunător, bătând lent din aripi. În jurul nostru se strânseră mai multe creaturi: două acvile, care țineau câte o cruce în ciocuri, iar una dintre ele avea ochiul drept un soare și cel stâng o lună crai-nouă(lună nouă), un leu de aur încoronat și cu o stea de aur alb pe frunte, un bour cu o roză (trandafir)în bot, și o lună crai-nouă și o stea atârnate de câte un corn, iar într-un lac din imediata apropiere înotau doi delfini azurii, afrontați. Animalele se plecară respectoase în fața Mai Merelui Vultur, se prefăcură în niște globuri oribitoare, se rotiră și se preschibară într-un scut împărțit în cinci părți: Țara Românească, Transilvania, Oltenia, Moldova și Dobrogea. Scutul fu acceptat de aripile primitoare are vulturului regesc, care și-l lipi de piept și se înălță în văzduh. Cu o explodie de lumină, m-am simțit aruncată și împrăștiată în toate direcțiile.
M-am trezit odată cu sunetul unei sirene aparținând unei salvări. Cineva îmi atingea fruntea cu o palmă fierbinte. Un paramedic îmi punea întrebări pe care nu le distingeam. Pe obraz aveam o cicatrice în formă de stea. La piept strângeam în continuare drapelul dat de Vlad Țepeș. În căușul palmei aveam și o insignă a Ordinului Dragonului. Le-am stârns mai bine la piept.
M-am cufundat într-un somn neliniștit. Nu aveam să uit acea zi vreodată.
Iordache Sorina Ioana - Mențiune
Clasa a XI-a, Colegiul „Spiru Haret”, Ploiești, județul Prahova
Miercuri, 22 Februarie 2023 09:09
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova prin secţiile sale din judeţ vă invită, în perioada 23-26 februarie 2023, să celebrăm Dragobetele - tradiţiile şi obiceiurile specifice sărbătorii iubirii la români prin următorul program:
Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov
Parcul Constantin Stere Bucov, str. Dacia nr. 13, tel. 0244 344 040
23 februarie 2023, ora 10.00
„Dragobetele şi Mărţişorul - legende şi obiceiuri”
- activitate desfăşurată la Şcoala Gimnazială „Constantin Stere“ Bucov.
Muzeul „Casa Domnească” Brebu,
Aleea Casa Domnească, nr. 3, tel. 0244 357 731
24 februarie 2023, ora 10.00:
Matineu muzeal: „Dragobetele în cultura populară română - tradiţie şi semnificaţii”
- activitate desfăşurată la Şcoala Gimnazială „Matei Basarab“ Brebu;
- participă elevii clasei a III-a A coordonaţi de p.î.p. Loredana Cucu.
Muzeul „Crama 1777” Valea Călugărească
str. Valea Largă nr. 139A, tel. 0244 235 470
24 februarie 2023, ora 11.00:
Matineu muzeal: „Inima pereche, omul pereche”
- participă elevii clasei a VI-a de la Şcoala Gimnazială „Ion Ionescu” Valea Călugărească,
Structura Şcoala Gimnazială Nicovani.
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte,
str. George Enescu nr. 1-3, tel. 0244 280 861
24 februarie 2023
„Legenda lui Dragobete” - online
Muzeul „Conacul Pană Filipescu” Filipeştii de Târg,
nr. 868, tel. 0244 389 480
24 februarie 2023
„Dragobetele – Iubire în spirit autohton” - online
Muzeul „Conacul Bellu” Urlaţi,
str. Orzoaia de Sus, nr.12, tel. 0244 271 721
26 februarie 2023, ora 13.00:
„Dragobetele - sărbătoarea iubirii la români”
- participă Cenaclul „Pe urmele lui Orfeu“ al Liceului „Brâncoveanu Vodă“ din Urlaţi;
- profesori coordonatori: Iuliana şi Robert Stan.
Miercuri, 22 Februarie 2023 13:25
„Primul Război Mondial – între realitate şi ficţiune”, autor prof. Gabriela Gîrmacea
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova vă invită vineri, 24 februarie 2023, ora 12.00, la sediul său din Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, în sala Auditorium să participaţi la un eveniment publicistic deosebit - lansarea volumului „Primul Război Mondial – între realitate şi ficţiune”, autor prof. Gabriela Gîrmacea.
Evenimentul este organizat în parteneriat cu editura Didactica Publishing House, specializată pe conţinut educaţional, o prezenţă activă pe piaţa din România de peste 19 ani.
„Editura DPH are o abordare editorială centrată pe educația copilului, atât din punct de vedere cognitiv, cât și emoțional. Obiectivul nostru este de a aduce constant în portofoliu titluri și materiale inovative, inclusiv cărți interactive, care să atragă copilul spre lectură într-o manieră ludică”, declara fondatorul și CEO Didactica Publishing House, doamna Florentina Ion.
Evenimentul va avea invitaţi de marcă:
- prof. dr. Maria Mariana Gheorghe, inspector şcolar pentru istorie, Inspectoratul Școlar Județean Prahova;
- prof. dr. Elena Ruxandra Petre;
- prof. dr. Paul Alexandrescu, istoric.
Evenimentul se va încheia cu o sesiune de autografe.
Birou istorie,
Amalia Nicoară
Mai multe articole..
Pagina 7 din 244