Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova
Miercuri, 15 Februarie 2023 09:40
În 15 februarie 1840 s-a născut la Craiova, Titu Liviu Maiorescu, academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX- lea. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Fotografie originală cu autograf reprezentându-l pe Titu Maiorescu.
Exponatul face parte din patrimoniul Muzeului "Ion Luca Caragiale ", Ploiești,
secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
Vă propun să călătorim în timp, pentru a înțelege cum era omul Titu Maiorescu, văzut de contemporanul său, Alexandru Vlahuță:
”Între 50 și 55 de ani. Talie mijlocie, conformație puternică; figură calmă, de o seriozitate impunătoare. În vorbă, în privire, în gest, păstrează-ntotdeauna aceeași măsură și siguranță, a omului care se observă și se simte stăpân pe el. O bogată cultură științifică și literară dă acestei naturi, așa de bine înzestrate o distincție și-o superioritate remarcabilă. Gust, rafinament, simțire dreaptă, vedere limpede și de o extraordinară agerime; D. Maiorescu un neîntrecut cunoscător de tot ce e artă. El știe să admire, și din tot sufletul admiră ce e frumos, chiar când opera ar veni de la un om care l-ar fi urât. Întotdeauna a căutat să adune în jurul său, să povățuiască și să îndemne la muncă, pe tinerii în care descoperea un început de talent. Pe mulți i-a scos la lumină; cu unii s-a înșelat. Mi-aduc aminte, acum zece ani, a crezut și despre mine c-aș da oarecare semne… Acestei credinți, care - o mărturisesc cu durere - nu s-a realizat datoresc fericirea de a fi cunoscut pe D-nul Maiorescu acasă la D-sa. În momentul acesta îl văd, în salonul de lângă bibliotecă, stând la masa din mijloc, c-un creion în mână; în fața D-sale un începător citește, cam emoționat, o tragedie în versuri; câțiva tineri ascultă, și urmăresc cu luare-aminte pe chipul D-lui Maiorescu cum trec de lămurit urmele tragediei; D-nii Teodor Rosetti, J.Negruzzi, Mandrea și alții se retrag în bibliotecă; eu stau sfiicios într-un colț ș-admir răbdarea și seninătatea olimpică a D-lui Maiorescu. S-a isprăvit un act. Aud un glas sonor, de o vibrare muzicală…toți vin să asculte. Vorbește amfitrionul; el e cât se poate de familial și de intim, casa lui n-are nimic din solemnitatea și răceala severă a ”caselor mari” și totuși am sentimentul că mă găsesc într-un templu. Nu știu ce aer de sărbătoare, ce viață particulară capătă vorbele în gura D-lui Maiorescu? Iar când citește o bucată literară, e un maestru, un virtuoso, care interpretează perfect gândul și emoțiunea compozitorului.
Ca orator și scriitor e magistral. Spusă sau scrisă, fraza D-lui Maiorescu e clară, vie și perfect construită.
Semne particulare: pururea același – senin ca un zeu.”
Bibliografie: ”Amintiri despre Titu Maiorescu”, Editura Junimea, Iași – 1973
ing. Monica-Violeta BOSTAN
Conservator Muzeul ”Ion Luca Caragiale”, Ploiești
Miercuri, 15 Februarie 2023 09:35
Bunătatea este răsplătită
Aerul devenise irespirabil: soarele coborâse pe pământ, amestecându-se cu firele de praf și poleind apele. Tot ce era viu fierbea, gâzele mici dormitau și ele pe jumătate prăjite de cuptorul solar.
Domnul Ștefan alerga prin pădure cu calul său să se răcorească și să vadă tot ce se întâmplă în țara pe care o conducea. Pădurea fu străbătută într-o clipă de domnitor și de calul său cel alb care se vedea de departe. În haine de țăran, domnul analiza tot în jurul său și își nota în agenda gândurilor ceea ce nu îi convenea.
Aici se rărise pădurea și trebuia să fie plantați copaci, dincolo se impunea să fie reparat un pod, fântâna de la marginea satului X trebuia să fie curățată și ghizdurile din lemn înlocuite.
Apoi ieși în cîmp și ceea ce văzu acolo printer rândurile de porumb firav și galben îl emoționă până la lacrimi: o bâtrână plivea plantele de buruieni, avea mânile pătate de verdeață și pline de spinii de la pălămidă.
Domnitorul opri și legă calul de un plop, apoi îngenunche în fața bătrânei, sărutându-i mâinile:
Ziua bună, bunico , ce faci dumneata aici ? De ce lucrezi pe căldura aceasta?
Bâtrâna rămase nedumerită. Nimeni nu a îngenuncheat în fața ei până atunci și mai ales nu i-a sărutat mâinile pline de praf, aspre și pătate. Ea îi răspunde:
-Domnul meu, sunt o bătrână simplă, atât de simplă, încât nu merit să îngenunchezi în fața mea și să săruți mâinile acestea murdare! Sunt aici pentru că îmi este milă de plante, iar dacă soarele mi-ar scurta amărăciunea bîtrâneții, nu m-aș supăra. Toți ai mei au murit în bătălii și îmi pare bine că am dăruti trei feciori țării și pe soțul meu, dar este atât de greu să fie cineva singur și bătrân! Să nu îi deschidă nimeni poarta, să nu îl întrebe nimeni ce îl doare!
Domnitorul văzuse multe în bătăliile sale: câmpuri întregi de morți și caii îmotând în sângele lor, dar nu văzuse atâta demnitate ca la această bîătrână. În ochii ei se reflecta lumina cerului, în mâinile ei stătea bunătate divină. Bunica era un miracol.
-Bunico, îmi faci onoarea să mă accepți ca fiind fiul tău, o întrebă domnitorul cu glasul plin de emoție? Dar să știi că sunt bolnav și nu am nimic, decât calul acesta. Mă iei în casa ta?
-Domnul meu, casa nu îmi aparține! Mi-a dat-o Dumnezeu ca adăpost și trebuie să ofer adăpost celui care are nevoie. Voi munci eu, dacă ești bolnav și cât voi fi sănătoasă, pâinea nu îți va lipsi! Dar să știi că nu trăiesc într-o casă mare. Pe jos am pământ și preșuri, pe pat am saltele din paie.
Și au plecat amândoi la pas către casa bătrânei. Poarta era dărăpănată și scârțăia, gardul era împletit din nuiele. Bunicuța avea două odăi curate pentru că fețele de masă erau albe ca laptele, iar cearșafurile de pe pat cu colți croșetați ca zăpada.
-Intră, voinicul meu! Casa mea este și casa ta! Am trei găini, o tai pe una în cinstea ta!
Și bunicuța sări într-un picior și frământă pâinea, apoi, băgă plăcinta cu mere în cuptor și pregăti puiul la ceaun. Domnitorul se ospătă, apoi bătrâna îi povesti câte în lună și câte în stele, până ce adormi în patul ei cald și în casa cea fără de griji și cu infinită iubire. Simți mâna aceea iubitoare pe fruntea lui și parcă se vedea din nou copil în odaua bunicii sale de la palat. Acum bunica era atât de departe și lui îi era tare dor de ea…
A stat mult la ea și târziu și-a luat rămas bun, spunând că va trimite pe cineva să o aducă acasă la el, ca ea să îi întoarcă vizita. Ajuns la palat intră pe ușa secretă și se opri în spatele bibliotecii. Lăsase în locul său în pat o păpușă din ceară, cum făcea mereu. De data aceasta nu intră în cameră, fiindcă auzi zgomote. Cineva intră cu o sabie și străpunse păpușa de ceară de zeci de ori, aruncă arma „crimei” sub pat, apoi fugi, strigând:
-Săriți! Domnitorul a fost ucis! Puneți mâna pe ucigaș!
Era omul său de încredere. Sângele domnitorului îi făcu obrajii roșii ca sângele. Se aplecă, luă sabia de sub pat și ieși după el în haine de țăran. Îl ajunse din două sărituri și capul trădătorului era la pământ.
Porunci să se spele marmura palatului și trimise oameni cu trăsura de aur să o aducă pe bătrână la palat. O socotea îngerul său păzitor, fiindcă dacă nu er fi fost ea, el ar fi fost ucis acum…
Bătrâna fu oaspete de seamă la palat și un sfătuitor bun pentru fiul ei de suflet, pentru domnul Ștefan.
Miroiu Bianca Elena – Premiul I
Clasa a X-a C, „Colegiul Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova
Marţi, 14 Februarie 2023 09:44
Regele învățământului mânecean
Era o zi de vară frumoasă ca o zână coborâtă din basme direct pe pământ, o zână care pe unde trece face să înflorească pajiștea și lanul de aur cu maci roșii.
Regele iubea aceste locuri, de aceea venea mereu în acest loc de poveste cu aer curat, cu oameni harnici și frumoși care știu cânta din fluier de sar peste stânci înalte apele, dansează sârbele și horele sincronizându-și pașii de parcă ar fi un dansator cu multe chipuri. Măria Sa privea adesea fermecat hora satului, mergea la târg duminica și admira ceea ce ieșea din mâinile femeilor de la țară din acest sat binecuvântat. Costumele populare își însuflețeau frumusețea la horă. Iile tresăltau în timp ce piepturile fetelor la fel de frumoase ca zânele se învârteau în horă.
Ferdinand I nu se temea de moarte și nici de oamenii pe care îi conducea, de aceea se amesteca adesea pe ulițele satului, se oprea la vreo portă a unei case bătrânești să ceară un pahar cu apă ca pretext pentru testarea ospitalității sau a nevoilor și necazurilor oamenilor.
Așa se îndepărtă el în ziua aceea de vară atras de cântecul fluierului care parcă venea de departe din înaltul cerului sau din inima pământului. La început a crezut că este vreun flăcău îndrăgostit, dar s-a apropiat și a văzut cu uimire că era un băiețaș care păștea câteva mioare. Când l-a văzut pe străin, copilul s-a oprit rușinat parcă pentru că i-a tulburat liniștea.
-Cine te-a învățat să cânți atât de frumos la fluier, copile?
-Bunicul meu, domnule! De la el am fluierul. Acum s-a dus departe, tare departe și eu îi cânt de pe acest mal, sperând că el mă aude din cimitir și vede că îi prețuiesc darul.
Ochii copilului se umeziră de dor, iar regele era emoționat și el.
-Nu plânge, dragul meu copil! Bunicul este aici cu tine! Câtă vreme vei păstra fluierul, el va cânta cu tine și va fi cu tine mereu. Dar ce mai ai tu pe suflet, dragul meu?
-Of, mă tem că nu mi se va îndeplini niciodată visul, domnule! Aș vrea să învăț să citesc, să îi pot citi bunicii mele oarbe și bătrâne din Biblie! Să fie ca o mângâiere pentru ea toate promisiunile divine, dar nu am bani să plătesc pe cineva să mă învețe. Suntem săraci și lipsiți de putere, domnule!
-Nu este nicio școală pe aceste meleaguri, băiete?
-Nu! Și nici nu cred că se va face. Au acces la învățătură cei bogați. Este departe să mă duc până la rege și să îl rog să facă o minune. De fapt, cred că nici nu m-ar primi și nici nu m-ar asculta!
Deodată, din pădurea de alături s-au auzit strigând mai multe glasuri:
-Măria Ta! Măria Ta!
-Dumneavoastră sunteți chiar regele, a întrebat cu uimire copilul?
-Îți mulțumesc pentru cântecul dăruit, dragul meu copil și pentru că m-ai primit o clipă în sufletul tău! Școala se va face, visul ți se va împlini!
Peste câteva zile, regele semna decretul prin care dona teren pentru construcția primei școli și începerea lucrărilor la prima școală din acel sat.
Copilul de atunci este străbunicul meu care a putut să îi citească bunicii sale oarbe din Biblie datorită generozității Regelui Ferdinand I.
Eu sunt elev la Colegiul „Ferdinand I” din Măneciu, Prahova și nu pot uita niciodată povestea pe care am auzit-o de la străbunicul pe când nu mergeam încă la școală.
Nu am talent să cânt la fluier ca străbunii mei, dar îmi place să învăț și prețuiesc darul regelui care a întemeiat învățământul pe plaiurile mânecene!
Popescu Rareș - Premiul I
Clasa a IX-a A, Colegiul „Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova
Luni, 13 Februarie 2023 11:28
În 13 februarie1877 a murit Costache Caragiale, actor, regizor şi dramaturg român.
Costache Caragiale (n. 29 martie 1815 ) a fost un actor român, dramaturg şi profesor de artă dramatică. A fost elevul lui Costache Aristia şi şi-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale revoluţiei din 1848. Şi-a făcut debutul la Bucureşti în 1835, iar 3 ani mai târziu a organizat primul teatru dramatic în Iaşi (primul Teatru Naţional din România). În următorii 15 ani, Costache Caragiale a colaborat cu cele mai importante teatre naţionale ale vremii din Botoşani, Craiova, Iaşi unde a promovat piesele de teatru ale celor mai talentaţi dramaturgi romani printre care Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi. În 1850 se întoarce în Bucureşti şi doi ani mai târziu devine cel dintâi director al Teatrului Mare (Naţional). În 1887 fratele său mai mic, Iorgu Caragiale construieşte propriul său teatru în Bucureşti, iar nepotul său, Ion Luca Caragiale avea să devină cel mai mare dramaturg român. Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Actorii au jucat în spectacole rostind textul în limba română, fără fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane. Publicul său nu era format din boieri din vestitele lor saloane ale epocii, ci lumea de jos a breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Actorul şi profesorul de la Conservator, care a dat prima promoție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui. Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. Din contractul semnat de către actor, se constată că a primit funcția de director al Teatrului cel Mare din Bucureşti la 1 iulie 1852, pe un termen de trei ani. La acea vreme, construcţia instituţiei nu era finalizată. Din contract reiese că era obligat să aibă o trupă de 24 de persoane, să dea în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, București, Fondul Teatrului Național, 1852) Nu știm cu ce bani, înainte de inaugurarea instituției, Costache Caragiale se deplasează la Paris pentru a cumpăra costume și decor. Așadar, Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei [CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel] între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. [ Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”] .După înființare, în 1852, Teatrul Național devine în scurt timp inima Micului Paris, - aşa era numit Bucureştiul atunci – şi pulsează viaţă în universul cultural și politic românesc până în 1944. Era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti de pe scenele lumii în toate limbile, în spectacole de dramă, tragedie, comedie, vodevil. Viaţa bucureşteană de atunci înseamnă teatru, iar teatru înseamnă viaţă socială, culturală, politică, cu ecou în fața teatrului sau pe scena lui. La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre “frumoasa amestecătură” care mergea de la “modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”. În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. [Olănescu, Costache –“Teatru la români”]. Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Iar tonul festiv a fost dat de protipendada, care a alergat cu sufletul la gură să umple sala, ca să-și etaleze costumele și rochiile elegante doar ca să fie văzuţi. Programul ales pentru inaugurarea sălii nu corespundea nici cu frumuseţea sălii, nici cu însemnătatea zilei, că era ajunul anului nou, nici cu diversitatea socială a spectatorilor. Pe lângă comediile sale, a lăsat moştenire patru lei, o cămaşă şi o vastă bibliotecă. Plecase în lumea de dincolo cu un gând nobil şi optimist: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…” A mai scris: „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” (o lucrare confesională unde stăruia asupra mişcării teatrale naţionale) şi „Teatrul Naţional în Ţara Românească” închinată publicului român.
Costache Caragiale a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut un crez: Teatrul.
Surse:
• Dicționarul Enciclopedic Român, ed. Politică, București, 1962-1966
• Olănescu, Costache –“Teatru la români”.
Luni, 13 Februarie 2023 09:51
Ștefan cel Mare
Era o zi toridă de vară. Soarele încălzea întreg pământul, iar întreaga natură era fericită. Eu, împreună cu verișoara mea, Sabrina și cățelușa noastră, Molly am plecat la câmp pentru a ne ajuta bunicii la muncile câmpului.
Ne-am încărcat desagii cu mâncare, apă, am luat o pătură și câteva haine de schimb și am plecat spre câmp. În timp ce mergeam, cântam, povesteam despre școală, despre colegi și profesori. Când veselia era în toi, Molly a început puternic să latre și să se apropie timid de un copac. Speriate, am alergat să vedem care este cauza. Lângă copac, Ștefan cel Mare stătea rezemat, acoperindu-și rănile cu mâinile. Ne-am apropiat timid și l-am întrebat ce s-a întâmplat și cum a ajuns aici. Abia vorbind, rănit și dezamăgit, aceasta a mărturisit că a fost înfrânt în bătălia de la Valea Albă, iar armata otomană a capturat o parte din oaste, iar pe el l-a lăsat lângă copac, suferind, în durere. Eu, împreună cu Sabrina am decis să îl luăm acasă și să îl tratăm, așa că am stabilit planul. Ea, împreună cu Molly au mers la câmp să-i anunțe pe bunici, iar eu împreună cu Ștefan cel Mare am mers acasă. După ce l-am ajutat să se ridice, sprijinindu-se de mine, am mers spre casă. L-am pus în camera cea bună, l-am ajutat să își schimbe hainele murdare, l-am hrănit și i-am curățat rănile, punându-i pansament. După ce acesta s-a odihnit puțin, m-am dus în cameră și am vrut să aflu mai multe. Ștefan cel Mare mi-a mulțumit pentru că l-am salvat și a început să-mi povestească cum a ajuns așa. Pe când trupele sale se odihneau, însuși sultanul Mahomed al II-lea l-a răpit, l-a rănit și l-a legat de copac, lăsându-l zile întregi acolo, fără mâncare și apă. Acesta a început să plângă și să povestească despre armata sa, pe care turcii au capturat-o, sub ochii lui, privind neputincios. Bunicii au venit acasă și au intrat smeriți în cameră, închinându-se în fața lui Ștefan. Bunicul a rămas să vorbească cu acesta, punând la cale un plan pentru eliberarea oștii și pedepsirea sultanului. Dis-de-dimineață, am plecat cu toții la palatul sultanului pentru a îndeplini planul. Ne-am furișat în palat, iar eu m-am deghizat în bucătar, ducându-i mâncarea acestuia. După ce am ieșit din bucătărie, m-am asigurat că nu mă vede nimeni și i-am turnat o băutură magică în pocal, care să îl adoarmă. Ducându-i mâncarea, am așteptat ca acesta să termine și după ce a adormit, mi-am chemat familia. Am luat cheia de la sultan, am deschis ușile temniței și am eliberat toți oștenii. După aceea, am avut grijă și de sultan, închizându-l în turnul palatului de unde nu se poate coborî. Întorși în țară, victorioși și plini de mândrie, am organizat o petrecere. La petrecere, unde au venit toți oamenii, Ștefan s-a ridicat și cu glas hotărât a decis ca eu și familia mea să locuim la palat, departe de griji și munca câmpului.
Viața noastră este miraculoasă, plină de bucurii și victorii, alături de Ștefan cel Mare și ostașii săi, la palat.
Horjea Diana-Elena - Mențiune
Clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială “Matei Basarab”, Brebu, județul Parhova
Mai multe articole..
Pagina 9 din 244