Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova

O dimineaţã de varã cu un cer de un albastru superb, cu câţiva norişori albi, pufoşi în satul Domneşti, nu departe de capitala ţãrii, Bucureşti.

Era o zi de vineri, 12 iunie 1942. Maria stã pe prispã de vorbã cu sora ei Nuţa.

- Azi este vineri, spuse Nuţa. Mâine trebuie sã mergem cu bunica la târg.

- Da, ai dreptate, spuse Maria. Sper sã terminãm repede sã ne întoarcem pânã pleacă domnul ofiţer.

- Hei, ce faceţi aici?

- Ooooo, bunã dimineaţa, spune Nuţa fratelui ei geamãn Mitu. Ne trezim şi noi azi puturosule?

- Tu vorbeşti? Rãspunse Mitu rãutacios. M-ai lãsat şi tu şi Ion singur asearã cu bunica la treburile casei şi v-aţi culcat.

- Hei, terminaţi neastâmpãraţilor, intervene bunica care ieşii în ușa casei cu Ion, al patrulea dintre cei trei fraţi.

- Bunico, sã verificãm dacã a venit vreo scrisoare de la nea Titi de pe front, spuse Mitu.

Titi era fratele lor mai mare care facea parte din compania de gardã a Palatului Regal dar acum fusese trimis pe front în Rusia sã lupte.

- Verificãm, verificãm dar acum haideţi sã vã spãlaţi şi la masă, închise discuţia bunica.

Nici nu dã bine sã se întoarcã bunica şi se auzi muzica… Concert pentru vioarã în LA Minor de Bach. Era opera preferatã a maiorului Helmut Wiser, ofiţer în armata germanã. Apãru în prag un bãrbat înalt, şaten cu o privire pãtrunzãtoare. Era de fapt austriac, se nãscuse tot într-un sat dar de munte, Oberalm la graniţa dintre Austria şi Germania, la câţiva kilometrii de Salzburg .

- Guten morgen, oma (bunica).

- Bunã dimineaţa domnule ofiţer.

Bunica nu prea ştia şi nu era interesatã de grad şi de armatã. Pentru ea era domnul ofiţer.

- Te rog, apã caldã, spune Helmut într-o românã stricatã.

Bunica se duse în bucãtãrie şi aduse un crãticior cu apã caldã, ştia tabietul ofiţerului, în fiecare dimineaţă până sã mãnânce se bãrbirea.

Copiii intrã în casã sã ia micul dejun pânã vine ofiţerul. Îi placea sã mãnânce singur în linişte. După ce iau masa copii ies la joacã în curte şi Wiser deja îmbrãcat în uniforma lui ferchezuitã: un veston puţin cambrat pe talie de culoarea câmpului vara, centura de piele cu pafta metalicã şi tocul de piele al pistolului în dreapta, cizme de calaverie şi un chipiu cu cozoroc scurt, negru lucios şi puţin ascuţit spre vârf.

Se așeazã la masa unde îl așteaptã ouã, brânză şi lapte. Dupã ce terminã îi spuse bunicii:

- Trebuie sã plec la comandament, ne socotim disearã cât trebuie sã îţi plãtesc pe sãptãmâna asta pentru mâncare.

- Bine domnule ofiţer, ne gãsiţi acasã, spuse bunica.

Maiorul îşi luă chipiul şi ieşii în curte unde cei patru fraţi se joacã. Se scotocii prin buzunare şi gãsii câteva caramele pe care le dădu lui Mitu şi Nutei sã le împartã cu ceilalti, ei fiind preferaţii lui având ochii albaştrii şi pãrul blond.

- Disearã, dacã nu o supãraţi pe oma, vã aduc ciocolatã la toţi, şi ieşii pe poartã.

Copii îşi freacã mâinile de bucurie. La radio se aude un discurs al mareşalului Antonescu dar nimeni nu-l ascultã, aici lumea îşi vede de viaţa de zi cu zi.

- Mergem la pescuit, întreabã Ion?

- Da, rãspunde Mitu şi Nuţa în cor.

- Eu nu merg, spuse Maria, rãmân sã o ajut pe bunica.

Dupã ce cei trei fraţi pleacã la pescuit Maria se duce la bunica ei şi o întreabã:

- Bunico azi mergi la porumb?

- Da, aş vrea sã dau o fugã.

- Merg şi eu cu …. Este întreruptã de zgomotul din ce în ce mai asurzitor al alarmelor de antiaerianã.

- Vin americani!!!! Strigã bunica. Hai sã ne adăpostim!

O luă pe Maria de mânã şi alergarã spre capãtul curţii pe unde puteau sã iasã în lanul de porumb. Era mult prea târziu sã îi gaseascã şi pe ceilalţi copii.

Escadrila americanã de bombardiere B-24 Liberator venea din Egipt. Piloţii şi echipajul, încordati la maxim, trec în huruitul motoarelor peste sat şi se îndreaptã spre Bucuresţi.

-Du-o Doamne pe Ploieşti!!!!! Strigã ambele în cor.

Chivu Mihai Cristian - Mențiune

Clasa a IV-a, Școala Gimnazială ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu’’, Câmpina, jud. Prahova

Sunt o fetiţă de doar 12 ani...încă îmi place să citesc şi să ascult poveşti...dar, de data aceasta, curiozitatea m-a împins să aflu o poveste istorică despre copiii de o vârstă cu mine!

Am aflat cu tristeţe povestea unei fetiţe din secolul trecut, pe nume Maria sau Măriuca Zaharia, crescută de bunicul ei, în satul Pădureni (Mărăşeşti), judeţul Vrancea.

Ştiu că ea a fost personajul unei povestiri istorice scrise de Dumitru Almaş, că a fost direct implicată în Primul Război Mondial, pentru că în nucul din livada bunicului, soldaţii români instalaseră un post de observaţie şi atunci când soldatul din post a fost ucis, această fetiţă a luat binoclul şi a continuat să transmită informaţii despre poziţia duşmanului. Din păcate şi ea a fost ucisă de către un mitralior german şi astfel este considerată o eroină a neamului românesc.

Povestea mea se vrea una cu final fericit şi de aceea, îmi imaginez că trăiesc în vara anului 1917 şi sunt împreună cu buna mea prietenă, Măriuca. Ne jucăm prin curtea bunicului Zaharia, dar deseori, jocul nostru este întrerupt de bubuitul tunurilor şi de zgomotul focului de arme. Toţi cei din sat au fugit de teama frontului, doar câţiva săteni nu s-au îndurat să-şi lase gospodăriile şi se adăpostesc fiecare cum poate, în şanţuri adânc săpate, prin magazii sau gropi făcute în pământ. Nu ne e uşor, nimic nu mai este ca înainte, nu mai putem să ne jucăm în voie, să mergem la şcoală sau să ne bucurăm de copilăria noastră!

Bătăliile din jurul Mărăşeştiului sunt importante şi operaţiunile militare desfăşurate de armata română au oprit inamicul german.

Amândouă ne străduim să fim cât mai ascultătoare şi să ne ferim de arme, dar , în acelaşi timp, parcă ceva ne împinge să-i ajutăm pe soldaţii români. În timp ce aveam grijă de cele două căpriţe, ne gândeam fiecare din noi cum să devenim utile “alor noştrii”, aşa cum îl auzisem deunăzi pe bunicul spunând.

-Tu, Măriucă, la ce te gândeşti? Am întrebat-o eu pe prietena mea, care se juca cu un băţ în ţărîna din spatele casei.

-Apoi, vezi tu, mi-a răspuns, nu ştiu cum să fac să învăţ şi eu să vorbesc la aparatul ăla al soldatului din nuc... tare aş vrea să ştiu cum face şi cum poate să-l audă ceilalţi colegi ai lui?

- Dar noi suntem încă mici, nu cred că e bine să ne amestecăm în treburile celor mari, mai ales, ale soldaţilor. Ştii că bunicul ne-a avertizat de mai multe ori!

-Ştiu, dar tu nu eşti curioasă? Crezi că dacă am urca în nuc lângă bădia Vasile (era numele soldatului care supraveghea din curtea noastră, frontul), s-ar supăra? Îi ducem şi ceva de mâncare şi apă şi apoi, îl rugăm frumos să ne lase şi pe noi să vorbim la aparat...Hai, hai şi tu...

Cum şi eu eram curioasă, dar îmi doream să fiu şi de folos, am pornit amândouă înspre livadă, la bătrânul nuc, care devenise punct strategic pentru observarea frontului. Cum ne-a zărit bădia Vasile a zâmbit pe sub mustaţa deasă şi ne-a făcut semn să ne urcăm lângă el, bânuind de ce ne-am dus până acolo.Cred că şi lui îi era dor de copiii lui şi de casă, şi aşa cu noi, se mai înveselea. Era linişte în după-amiaza aceea şi am putut să stăm un timp cu el, să vorbim şi chiar ne-a făcut să rădem.

Măriuca era nerădătoare să-l roage să o lase la telefon (căci aşa se numea aparatul “vorbitor”) şi imediat cum a prins momentul i-a zis bădiei : “Vreau să fac şi eu ceva pentru ţara mea!”, mă înveţi să folosesc şi eu aparatul tău. Era destul de simplu de folosit, mai greu era să te uiţi şi prin binoclu şi să transmiţi poziţia duşmanului...dar cu un pic de exerciţiu şi atenţie, am fi putut fi şi noi “observatori de front!”

Povestea mea ar putea să continue, aşa cum mi-am propus de la început, către un final fericit, adică să amintesc de victoria bravei armate române, de schimbările importante care au fost pe front şi care ne-au salvat ţara, dar, mai ales, de faptul că eu şi Măriuca am fi supravieţuit acestui război urât, că am fi crescut într-o ţară mare şi frumoasă şi că vorbele Mariei “că vrea să facă ceva pentru ţara ei!” să fi fost puse în aplicare în anii care au urmat războiului, prin faptul că a reuşit să termine şcoala şi să se facă asistentă medicală, ajutând oamenii care aveau nevoie de ea.

Războaiele sunt urâte şi rele, nimeni nu merită să moară aşa, cu atât mai mult copiii! Măriuca trăieşte în amintirea cărţilor de istorie şi a poveştilor istorice scrise despre ea!

Măriuca, copilul erou!

Păun Diana Antonia - Mențiune

Clasa a VI –a G, Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”, Ploieşti, județul Prahova

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, dura bătălie pe care am văzut-o cu ochii mei pe vremea când imperile invadau țările mai mici, doar fiindcă își doreau să devină tot mai puternice și mai bogate. Iar săraca noastră țărișoară a trecut prin multe încercări, dar de cele mai multe ori otomanii erau cei care vroiau să ne invadeze. Ce-i drept, eram o țară mică, dar bogată .

Ascultați acum povestea pe care v-o spun eu, Güven, un creștin…Eram doar un biet copil când oastea barbară a otomaniilor m-a răpit din sânul familiei mele, din satul meu, din țara mea. Aveam 7 ani, proveneam dintr-o familie săracă, mama murise cu 2 ani în urmă, iar tata de abia reușea să mă întrețină pe mine și pe fratele meu de 3 ani. Mă avertiza mereu în legătură cu ce făceau otomanii și mă punea să mă ascund sub pat de fiecare dată când aceștia ne spărgeau ușa de la intrare în căutarea unui nou copil – copil pe care să îl răpească și să îl instruiască pentru propria lor armată. Dar într-o zi ploioasă de mai, am ieșit afară să mă joc în ploaie cu copii vecinilor, cât timp părinții erau plecați la treburile câmpului. Tata mă avertizase, să nu ies din casă deoarece știa că acei barbari ne vor aduna de pe stradă pe toți, dar eu nu l-am ascultat și am ieșit cu toți copii. Ne jucam, alergam, săream în toate bălțile, ne bucuram de ploaie, până când oastea tributului a venit să ne răpească și până să apucăm să fugim deja ne prinseseră în plasele de pescuit enorme pe care le duceau. Atunci am îneput să mă zbat în încercarea de a mă elibera, dar acest fapt nu a făcut decât să mă înlăture de prietenii mei. Am fost băgat în altă trăsură, mai puțin dărăpănată decât prima. Ai mei tovarăși au fost aruncați undeva la marginea imperiului și întîmpinați de altă ceată de matahale. Eu însă îmi continuam drumul spre cine știe ce loc bizar. La un moment dat am ajuns în fața unui palat mare și întunecat în curtea căruia stăteau posomorâți alți copii. Cumva am realizat că eu eram cel pe care îl așteptau, deoarece când am intrat pe porțile mari de bronz ale palatului, toți copii au venit și au așteptat cuminți lângă caleașcă așteptând să fiu desfăcut din plasa care mă ținea captiv. După ce am fost eliberat am plecat cu toții spre palat, unde am fost așteptați cu o masa festivă. Paznicul ne-a spus să luăm loc dar pe fiecare scaun scria câte un nume în turco-otomană. Nimeni nu știa unde să se așeze așa că am luat fiecare un loc la nimereală. Eu am luat scaunul cu numele Güven. După un ceas de așteptare împăratul a sosit și de cum a intrat în încăpere l-am recunoscut - era ,,Pașa Sinan’’ marele și temutul conducător al otomaniilor. Venise să ne repartizeze în cea mai bună tabătă de instruire numită Lider Religios, și pe lângă acest fapt ne imformase și despre schimbarea numelui în cel de pe scaun. Adică pe mine oficial nu mă mai chema Andrei ci Güven, iar lucrul acesta nu îmi plăcea deloc.

Anii trecuseră rapid și până în momentul de față nu am dus nici o bătălie, dar am avut parte de antrenamente grele. Eram cel mai bun din grupa mea, așa că Pașa care începuse să se atașeze de mine destul de mult s-a gândit să îmi ofere o zi liberă. Evadând în acea zi din imperiu am fugit înapoi în țara mea unde am mers direct la Domnitorul nostru Mihai Viteazul. De la acesta am primit o misiune tare riscantă. La care am avut timp de gândire și răspuns o săptămâna. Nu știam ce să fac dar până la urmă răspunsul a fost DA VREAU SĂ O FAC, O SĂ-MI FAC NEAMUL MÂNDRU!

Și revenind la dragii noștri otomani, în august 1595 au decis din nou să ne invadeze și au pornit spre noi, câtă frunză și câtă iarbă. Sub comanda lui Sinan Pașa, o puternică armată turcească a traversat Dunărea, îndreptându-se spre București. Mihai Viteazul, domnul Țării Românești, auzise mai demult de dorința otomanilor de a ne cuceri și de a transforma țara în pașalâc, dar pentru a afla mai multe despre planul lor și pentru a putea să îl desființeze m-a trimis pe mine să îi fiu iscoadă. Mai exact, am primit misiunea să mă integrez în tabăra de luptă a otomanilor și să ajung la fiecare plan pe care îl crea Pașa Sinan. Zis și făcut. A doua zi, în zori m-am strecurat într-unul dintre corturile mai puțin aglomerate ale turcilor. Chiar m-am integrat bine, astfel că nimeni nu bănuia că sunt român și nimeni nu îmi știa marele secret. Am încercat să mă fac util i-am ajutat pe băieții care îngrijeau de cai, dar și pe cei care pregăteau mesele și serveau. Ba chiar ajunsesem chiar să mă mișc în preajma Pașei Sinan, ceea ce era o mare binecuvântare, deoarece așa ajungeam mai repede la toate planurile pe care Sinan le urzea pentru următoarea bătălie.

L-am urmărit pe Pașă cum se plimba îngândurat, cu spatele puțin încovoiat, privind spre poalele caftanului verzui, decorat cu arabescuri aurii. Un ciucure auriu se legăna deasupra frunții, fiind prins de turbanul de mătase albă. Mintea lui Sinan a reluat, cu atenția trează, idee după idee, în încercarea de a compune cel mai bun plan de atac. După ce mai multe idei au fost analizate și respinse. Pașa s-a oprit la un plan care i s-a părut a fi PLANUL IDEAL și care i-ar fi asigurat cucerirea Țării Românești și transformarea ei în provincie otomană. Dintr-o dată, pașii Pașei s-au întors în direcție inversă, îndreptându-se în grabă spre cort, pentru a discuta cu comandanții armatei. Cât despre mine, am umblat întreaga seară din cort în cort, prefăcându-mă că am mereu ceva de făcut, și am încercat să pricep fiecare cuvânt rostit și fiecare ordin primit de vreun slujitor turc.

În noaptea care a urmat, după ce au adormit cu toții, m-am furișat afară din cort și am plecat spre cetatea de la nordul Dunării. Acolo mă aștepta în pragul ușilor Voievodul Mihai, iar silueta lui masivă părea și mai puternică. Stătea acolo nemișcat admirând luna. Când am ajuns la capătul scărilor de piatră, m-a poftit înăuntrul cetății. I-am povestit totul, fiecare cuvințel auzit și care părea să facă parte din plan, fiecare mișcare pe care am văzut-o în tabăra turcilor. A rămas pe gânduri aproape un ceas, după care l-am auzit pe domn strigând:”Podul, podul!!!”. Nu puteam să înțeleg ce legătură avea podul cetății cu atacul otomanilor dar eram dispus să fac orice, doar să nu fim înfrânți. Ieșind afară cu o viteză uluitoare, Mihai și-a scos pumnalul și a început să slăbească frânghiile podului. Cu întârziere, am priceput și eu ceea ce mintea ageră și experimentată cu planurile de luptă a domnului înțelesese până la ultimele consecințe. Otomanii aveau de gând să se despartă în două armate separate, una care să ajungă pe podul cetății, iar alta care să ajungă la cetate prin pădurea din spate. Voievodul s-a întors spre mine și mi-a poruncit: “Mergi și scoate oastea afară, plecăm spre tabăra de la Copăceni, pe malul stâng al Argeșului!” Nici nu apucase bine să își termine spusele, că armata era deja afară, pregătită de plecare. Ne-am refugiat în locul în care ne poruncise Domnul, îngrijorați de soarta cetății noastre. Știam că armata otomanilor ajunsese deja la cetatea noastră, știam că de acum era sub stăpânirea păgânilor.

La amiază, Mihai Vodă ceru ca armata să fie gata de drum, așa că ne-am strâns lucrurile, ne-am echipat și am așteptat poruncă nouă. Domnul s-a înfățișat în fața oștenilor, călare pe un cal de luptă, cu securea în mâna dreaptă, poruncind cu glas tunător: La luptă, oștenii mei! Să-i alungăm pe turci din țară! Un strigăt de luptă s-a auzit deodată din mii de piepturi curajoase, iar oastea românilor s-a îndreptat spre cetatea pierdută.

Cum am ajuns acolo am și început să ne luptăm vitejește. Mihai și-a deschis drum cu securea printre ienicerii turci, îndreptându-se drept spre Sinan Pașa, cu care dorea să se răfuiască. Lovitura puternică l-a doborât pe Pașă, aruncându-l în apa cea adâncă care era traversată de podul cetății, făcând să-și piardă ultimii doi dinți pe care îi mai avea. La vederea viteazului domn, oastea românilor s-a mobilizat și mai mult, a luptat cu însuflețire, iar turcii au început să cedeze.

Atunci când, după ore în șir de luptă, am reușit să învingem oastea otomană, din spatele nostrum se auzi un sunet ciudat, ca o chemare la luptă, un semn al războiului venit din partea lui Hasan Pașa. Acesta conducea o întreagă armată otomană care venea dinspre vest, vrând să își răzbune tatăl și să-l învigă pe Mihai. Gândul îl purta departe, iar Hasan se visa conducătorul Țării Românești. Mihai Vodă a cântărit din ochi oastea turcească proaspătă, odihnită, a urcat în grabă pe cal, ordonând oastei sale să se retragă.

Am petrecut multă vreme departe de casă, departe de familie, departe de tot ce iubeam, dar urmându-mi domnul. Mihai mă lua cu el peste tot. Am mers cu el odată în Moldova, acolo unde ne-am întâlnit cu Domnul Moldovei. Aveam nevoie de ajutorul său pentru a învinge în acest război care ne distrugea țara. Ne-a pus la dispoziție două corpuri de oaste, care aveau propriile arme și propriul echipament. După aceasta, am plecat spre vecinii noștri din Transilvania, care ne-au dăruit la rândul lor alte două oști cu arme și armuri .

Am început din nou să ne pregătim de luptă. Ne antrenam toată ziua, din zori până la asfințit. Eram mulți și puternici, pregătiți de luptă, eram gata să ne luăm țara înapoi. Cu toții doream să ne revedem famiilile, pe cei dragi, să ne vedem casa, eram dispuși să ne dăm și ultima suflare ca să ne eliberăm țara .

Eram în luna octombrie, trecuseră aproximativ două luni de când ne părăsisem țara. Iar azi, în zori, am plecat călare înapoi spre acasă, am mers șapte zile și șapte nopți fără încetare. În a opta zi, înainte de răsăritul soarelui, am ajuns acasă. Am înaintat cu prudență prin pădurea de lângă cetate, ajungând la corturile turcilor care stăteau de pază. La adăpostul întunericului, ne-am năpustit asupra lor, dându-le foc la corturi, tăindu-i și trăgând cu săgeți în cei care ieșeau afară din cetate. Era un haos total, un haos benefic pentru noi și tragic pentru ei .

Hasan Pașa ieșise și el din cetate pentru a vedea ce este cu tot tărăboiul acela, dar din păcate pentru el, Mihai Vodă a fost mult mai rapid, reușind să îl ia prin surprindere și să îi taie capul. Resturile armatei turcești au fost aruncate peste Dunăre.

Așa am reușit în 1595 să învingem armatele otomane, să ne eliberăm țara, iar revederea celor dragi a adus în case și în inimi veselie.

Sinoiu Delia-Ioana - Mențiune

Clasa a V-a, Școala Gimnazială Ostrovu, Comuna Aluniș, județul Prahova

De câteva zile vremea tot continua sa urce la temperaturi din ce in ce mai mari, încât, solul era mai incins ca nisipul din deșertul Sahara. Mintea mea ma îndruma discretă în a mă adânci în diferite gânduri profunde fără scăpare, și bazate pe cele mai ciudate teme pe care ți le-ai putea imagina vreodată. Brusc, un trosnet adânc și puternic îmi captivează atenția și mă îndrumă să mă uit pe geamul in care lumina soarelui se reflecta puternic, formând niște particule mărunte multicolore. Mă apropii de geam domol și cu pași silențioși ca o felină, și zăresc un om cu mult mai in vârstă decât mine. Pe fața lui se afla o barbă deasa de culoare scoarței celui mai întunecat brad. În cap, purta o pălărie de culoarea neagră și cu trei pene lungi, care păreau a fi smulse din coada unei păsari imense. Îmbrăcămintea lui, de asemenea era asemănătoare cu o mantie lungă și roșie ca sângele păcătoșilor care tocmai au fost pedepsiți de o ființă fără milă. După chipul acestuia îmi putea da seama cu ușurință cine este. Era Ioan Vodă cel Viteaz. Era pur și simplu neobișnuit gândul de a-l vedea în curtea mea, în lumea reală. Acesta simte că este urmărit și imediat se prinde și de către cine. Sincer, asta nu mă prea surprinde, deoarece strategiile și nivelul acestuia de inteligență le depășesc cu mult pe ale mele. Îmi aruncă o privire stranie din care nu pot înțelege sigur mesajul transmis de el, așa că decid să cobor. Cobor scările din lemn cu grijă. Scări care par a fi infinite pe măsură ce pașesc pe ele. O dată ce piciorul meu atinge ultima treaptă, nu mai aștept și încep a fugi grăbită până afară. Mă gândesc un timp până îmi dau seama unde se află locul unde l-am văzut pe domn. Pentru a mă orienta mai bine, mă uit după fereastra camerei mele, unde ar trebui să se afle el, însă, nici urmă de acesta. Aud un zgomot în spatele meu, urmat de vântul care tocmai fusese despărțit de o siluetă rapidă care se îndrepta spre mine, mai ca un bolovan aruncat la vale. Încerc să mă întorc pentru a vedea cine era pricina zgomotelor de afară, dar, pe neașteptate, simt o lovitură zdravănă la cap, și vederea mi se schimbă. Deschid ochii și îl zăresc pe Ioan Vodă, cu un buzdugan din lemn în mână uitându-se la mine de parcă îi datoram niște explicații. Îmi fac curaj să spun ceva, dar mi-o ia înainte.

-În ce an suntem? întreabă el destul de serios.

-În anul 2022, îi răspund eu înapoi neînțelegând situația petrecută la momentul actual, însă, el arată de parcă ar fi văzut o stafie. Nu înțeleg de ce s-a panicat. Dar un lucru nu il puteam înțelege, cum se afla aici, chiar dacă acesta a trăit acum aproximativ 448 de ani? Presupun ca este doar o iluzie. Dar cum se explică lovitura aceea zdravană in cap pe care chiar am simțit-o? În timp ce eu mă afundam în gânduri stranii, domnitorul se ridică în picioare, hotărât și mă întreabă iar:

-Cine domnește acum peste țara aceasta?

-Domnul meu, conducătorii s-au schimbat cu mult în urmă. În prezent ,nu mai există domnitori, ci Președinți... îi răspund eu sigură că acest răspuns îi va fi oarecum de folos...

-Primul lucru pe care îl voi face va fi să readuc domitorii țărilor înapoi iar apoi voi face România un loc mai bun decât este. Voi judeca corect, după merit și nu după situația financiară, vârstă sau orice altceva. Voi pedepsi pe cei care fac fapte defăimate sau pe cei care nu îmi urmează regulile, însă ăsta nu este motivul pentru care am venit aici, chiar în curtea ta în acest moment și nu în altul. Adevăratul motiv este ca am nevoie de o persoană care ar putea să îmi sprijine acțiunile și pe care mă pot baza. Pe scurt care poate fi pe înțelesul tău, un ajutor, complice, mâna dreaptă, om de bază sau cum vrei să îl numești. Deci, ce zici? Da sau ba? Mi te alături sau suferi mai târziu?

Nu este o ofertă rea deloc. Ba chiar este chiar una destul de buna. Însă, totul are consecințe. Chiar și un lucru care pare inocent sau minor, dar chiar nu este. Mai exact o glumă sau in cazul meu, o ofertă prin care pot deveni mâna dreaptă a unui Domnitor care a marcat istoria într-un mod destul de remarcabil. Pentru a răspunde acestei întrebărî este nevoie de mai mult timp pentru a o putea studia, întelege, a-i gândi toate beneficiile dar și consecințele. Mă hotărăsc să nu îl mai las pe acest domn să sufere și îi răspund.

- Fie dupa placul dumitale, Măria ta! Dacă considerați că aveți nevoie de mine cu adevărat, atunci?

Însă nici nu apuc să îmi termin replica și aud o voce familiară pe care obișnuiam să o aud în fiecare zi, îmi strigă numele disperată de parcă ceva groaznic tocmai s-a întamplat și că ar trebui să vin imediat la chemare. Mă trezesc doar pentru a-mi da seama că toată întamplarea, toată acțiunea, toată povestea trăită de mine a fost doar un vis profund care părea a fi chiar realitatea pe care o trăiesc zi de zi.

Sicaru Ana Maria Larisa - Mențiune

Clasa a VI-a, Școala Gimnazială ”Spirea Sorescu”, Zamfira, jud. Prahova