Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova

Într-o zi plăcută de primăvară, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, stătea pe terasă admirând frumusețea lucrurilor din jur: razele călduțe de soare ce băteau în ferestrele palatului, copacii înfloriți, parfumul florilor, iarba verde-crud, precum și ciripitul păsărelelor.

Dintr-o dată, liniștea i-a fost tulburată de zgomote și țipete, provenind din partea opusă a grădinii. Acesta se îndreptă spre locul cu pricina, când își zări străjerii ținând locului un om amărât. Pe un ton poruncitor, domnitorul grăi:

-Dați-i drumul și lăsați-l să zică ce are de zis!

Recunoscător, săracul spuse, sărutându-i mâinile:

-Domnul meu, mare nenorocire s-a abătut asupra țării noastre! Ieri după-amiază, cât lucram câmpul, m-am simțit rău brusc. Am luat o pauză, însă nici bine nu am apucat să mă așez, că am adormit. Am visat că, jos în pământ, se aflau vechii domnitori ai Moldovei și ai Țării Românești, închiși, cerând ajutorul și îngăimând numele domniei voastre. După aceea, o fiară s-a apropiat de mine și a spus că dacă nu ajungem mai repede, vor exista grave urmări. La început am crezut că a fost un simplu vis, însă toată noaptea nu am putut dormi, gândindu-mă la cele petrecute, ajungând în cele din urmă în fața Măriei Voastre.

-Am înțeles...Bestia a precizat cumva unde se află?

-Da, domnule. Lângă vechea cetate Histria există un portal care vă va ajuta să ajungeți acolo.

-Îți mulțumesc, dragul meu. Dacă cele spuse de tine sunt adevărate, te asigur că vei fi răsplătit pe măsură. Acum însă, trebuie să mă pregătesc, căci urmează să străbat cale lungă.

După ce împachetă câteva haine și de-ale gurii, domnitorul, însoțit de cavalerii săi de încredere, plecă de la palat. Locuitorii erau înspăimântați, însă aveau încredere și speranță deplină în conducătorul lor.

Din păcate, deplasarea le-a fost îngreunată.La început, pământul începea pe neașteptate să se cutremure, speriând caii și deteriorând căile de trecere. Când grupul a oprit în București pentru a cumpăra noi merinde, a început să cadă grindină, deși era mijlocul verii. Într-un final, aceștia au ajuns la destinația mult-dorită.

După cum omul spusese, portalul era chiar la intrarea cetății. Când văzu că plăieșii săi erau pe cale să pășească într-acesta, Alexandru Ioan Cuza a spus:

-Opriți-vă! Voi intra numai eu! Dacă nu mă întorc până mâine la răsăritul soarelui, plecați înapoi la palat și aduceți întăriri.

-Da, să trăiți!

Chiar atunci, fără să mai ezite, domnul sări.

După câteva minute amețitoare de cădere continuă,domnitorul a ajuns într-un loc ce părea o peșteră. Precaut, acesta și-a scos sabia din teacă, înaintând cu prudență. La ceva timp de mers, pe culoarul întunecat au apărut torțe, luminate în capete de făclii. Atunci observă fantomele vechilor domni ai țării după gratii. Domnitorul se repezi spre poartă, însă aceasta era încuiată bine, cu numeroase lacăte. Chiar atunci realiză greșeala făcută. Din capătul opus al tunelului se auzeau forfote și comenzi. Panicat, acesta spuse:

-Dacă sunteți fantome, de ce nu treceți prin gratii?!

- Puterile ne-au cedat odată ce am fost închiși. obosiți și flămânzi, spuse Mihai Viteazul, ce stătea în fruntea tuturor.

- Ai grijă! Șeful bestiilor nu va fi ușor de convins! Adăugă Mircea cel Bătrân.

- Cheile lacătelor se află la el, dacă reușești să le iei, suntem salvați! Completă Vlad Țepeș.

Chiar atunci fiarele se năpustiră asupra lui Alexandru Ioan Cuza. Deși acesta era depășit mult din punct de vedere numeric, a luptat cu vitejie. Într-un mod miraculos, domnitorul a pus bestiile la pământ rând pe rând, însă una dintre ele, rănită, plecă pe drumul de unde a venit. Fără a ezita, acesta a urmărit-o, urmând dâra de sânge albastru pe care a lăsat-o. După o perioadă bună de mers, Alexandru Ioan Cuza a ajuns într-o încăpere mare, în mijlocul căreia se afla un tron de aur. În acel moment, în cameră a intrat un strigoi ce purta o mantie lungă, roșie. Cu îndrăzneală în glas, domnitorul a spus:

-Tu ești cel care face aceste fapte mișelești?! Poporul meu nu ți-a greșit cu nimic, nu ai nici un motiv de a ne ataca! Te asigur că, dacă tot ce se întâmplă în acest moment nu ia sfârșit, vor exista consecințe. Deja ți-am doborât micuța armată!

-Dragul meu, crezi că toate acestea se întâmplă fără un motiv..? Deși noi, animalele fantastice, nu vă deranjam cu nimic, oamenii ne-au izgonit și distrus locuințele. Eu pur și simplu duc la bun sfârșit dorința familiei mele de a face oamenii să sufere, exact cum au procedat ei cu noi.

-Îmi pare rău să aud cele spuse, însă oamenii chiar s-au schimbat de-a lungul timpului. Sunt sigur că ați putea locui alături de noi.

-Îți mulțumesc! Chiar o să iau în considerare cele spuse de tine, dar noi avem un nou cămin, unde nimic nu ne poate deranja. Îți apreciez curajul și ardoarea cu care ai venit aici pentru a-i elibera pe strămoșii tăi! Puțini sunt cei ca tine, care pun preț pe cei ce au scris istoria cu sute de ani în urmă! Poftim cheile, du-te și eliberează-i pe ceilalți.

Domnul dădu din cap în semn de recunoștință, apoi plecă în fugă. Odată ajuns, descuie toate lacătele, fantomele ieșind din micuța lor ,,închisoare”.

-Îți mulțumim! Fără tine nu am mai fi scăpat niciodată, spuse Ștefan cel Mare.

- Deși am încercat să cerem ajutor mai multor persoane, tu ești singurul care ai luat hotărârea de a ne ajuta, adaugă Mihai Viteazul.

- Curajul, încrederea și iubirea față de țară ne-au convins că ești un demn conducător pentru Noua Românie! Zise Dimitrie Cantemir.

-Plăcerea a fost de partea mea. De asemenea,o să mă asigur că duc la bun sfârșit unirea celor trei principate, nu numai a două dintre acestea!

În final, aceștia au plecat, ieșind pe portal. Fantomele s-au îndreptat spre ținutul lor iar domnitorul s-a întors la palat. Desigur, omul sărac a fost răsplătit,ajungând unul dintre cei mai importanți oameni ai curții regale.

Moraru Raluca – Mențiune

Clasa: a VI-a, Școala Gimnazială nr. 183, București

Două săbii de lemn se încleștară. Marcu și Petre se băteau cu spadele, de parcă ar fi fost unul turc, altul valah. Sudoarea le curgea pe tâmple dar nu se lăsau. Rupându-se săbiile, se luară la trântă.

Un om robust, cu o mantie roșiefluturând pe umeri și-o căciulă de blană pusă pe pletele-i castanii, coborî falnic pe treptele de la intrarea palatului...

-Fiii mei, dar frații valahi moldoveni, nu se bat între ei, ci își apără țara!

-Dar tată, îmi spune că Vlad Vodă a fost un tiran fără de inimă!

-Copiii mei, de ați ști voi cu cât i-am fost dator lui Tepeș... Așezați-vă colea, pe bolovanul ista, că e mult de povestit…

Tânăr fiind eu, și necălit de asprimea războaielor, Vodă a strâns în locul meu oaste pe bani grei, și ostașii lui au înfrânt oamenii lui Aron, dar el a rămas la Târgoviște, ca să nu cuvânte gurile rele că Drăculea mi-a făcut pomană. Uitați-mă acum, eu – Ștefan cel Mare care șad pe scaunul Moldovei.

Apoi, căpitanii oastei lui au făcut prăpăd printre osmanlâi. Mihnea, cel mai breaz dintre toți, era pomenit cu spaimă de însuși marele sultan, iar papistașii îi rosteau cu șoaptă gâtuită numele, ‘fricoșați.

Îmi amintesc de zilele tinereții, când umblam cu Țepeș pe coclauri, zăboveam prin codrii și ne răcoream cu apa cristalină a pârâurilor din desișuri. Acum luptele mi-au înnegrit sufletul. Zilele cele pline de pace și bucurie au luat sfârșit.Trăim noi în avuție, dar sărmanele văduve flămânde? Copiii rămași fără tată?

Și Vodă era orfan de tată. Moartea părintelui său l-a întărit, făcându-i sufletul amar.

Ooo... îmi aduc aminte de spusele grămăticului meu, care-l slujisepeDomnși îi fusese alături când i-au gonit pe turci peste Dunăre. Hoardele otomane se înecară în fluviu, iar cei care au scăpat cu viață au fost hărțuiți de sârbi și omorâți de tâlhari pân’s-ajungă la ‘Stambul. Dacă nu era el, care să se pună potrivnic în fața iataganului, acum, colțișorul ista de Rai se clătina în vânt de pe-o mână pe altă mână a domnilor hulpavi.

Cu cât puterea lui Vlad creștea, cu atât creșteau și vrăjmașii acestuia. Ba chiar a îndrăznit să refuze tributul și a doua oară. Când Mahomed a văzut îndrăzneala acestuia, a trimis mulțime de spahii și ieniceri aleși pe sprânceană de către Ali-beg, ca să-l răstoarne pe Domnitor.

După intrarea turcilor în Țara Romănească, ostașii valahi au lăsat jale în drumul inamicilor. Nu exista fântână neotrăvită de la care să-și adape caii, iar aceștia mureau. Înaintau foarte greu mergând la pas, și seara, ca niște năluci, se iveau românii risipind oștirea nenumărată a păgânilor.

Dar noaptea aceea de iunie le-a întrecut pe toate...

Turcii ajunseseră lângă Târgoviște unde-și stabiliseră tabăra. Țepeș al nostru a atacat corturile pe a căror pânză erau cusute cu migală semiluni, punându-i pe fugă pe cei ce voiau să îl vadă mort. Valahii erau câteva mii, iar năvălitorii câtă frunză și iarbă. Se spune că se băteau între ei, neștiind care cum sunt.

Ooof, dar boierii nu-l aveau la inimă pe Vlad. Zbierea, cel mai aprig dușman, care-i pusese bețe-n roate și când încercase să își recupereze domnia a doua oară, scrise carte lui Mateiaș Corvin, cum că domnitorul Țării Românești l-ar fi vândut turcilor.

Cine l-o fi pus pe Țepeș să meargă ‘taman atunci la Craiul hunedorean, care îi pusese gând rău?.......

Nu știa săracul, că v-a fi prins și aruncat în temnițele de la Vișegrad. Dar voia lui Dumnezeu a fost să fie. Știți voi, dragii mei copii, uneori îi putem alunga cu spada pe mișeii ce ne pândesc din umbră. Alteori, așa ne e scris în ceruri.

Degeaba am încercat eu, timp de zece ani, să îl conving pe Mateiaș-nepotul lui Iancu Hunedoreanul- să-l elibereze pe Drăculea. Bine că soțioara cea blândă a lui l-a ‘nbunat și, dându-i drumul, i-a dat pergament cu slove scrise de mâna ei, în care-ș cerea iertare pribeagului domn.

N-a trecut mult timp până și-a recăpătat tronul. Un om ca el ar fi stăpânit lumea dacă ar fi fost sultan. Dar el nu voia. El își dorea să stea veșnic drept, înaintea turcului, neplecând capul sub iataganul lui. Țara și oștenii îi erau cea mai mare comoară.

Dar moartea l-a luat prea repede. A luptat până la ultimul strop din paharul vieții sale, dar și-a atins scopul.

Să țineți minte și să spuneți copiilor voștri, că Vlad e vulturul ce ne e strajă de sus din ceruri, iar noi suntem cei ce-i duc voia mai departe. Să nu trădați niciodată voia lui și a Lui Dumnezeu. Degeaba și-a încredințat Țepeș sufletul țării, dacă noi o urgisim.

Domnitorul se ridică și, ciufulind părul băieților lui, grăbi pasul către treptele ce suiau către ușile palatului.

Fiii lui nu îl puteau vedea lăcrimând după veșnic – pomenitul Vlad Țepeș.

Tudor Filip – Premiul III

Clasa a V-a B, Colegiul Național ,,Ion Maiorescu”, Giurgiu, județul Giurgiu

Într-o zi, m-am dus la biblioteca școlii, pentru a-mi găsi alte cărți de citit. M-am dus repede la zona cărților de istorie. Deodată, m-a atras o carte maronie, prăfuită cu un dragon pe ea. Dragonul era tare ciudat pentru că avea coada înfășurată în jurul gâtului. Imediat, după ce am deschis-o, am rămas absorbită de text. Dintr-o dată, parcă ies din lumea bibliotecii și mă trezesc într-o altă casă; eram într-o casă țărănească. Nici măcar hainele mele nu mai erau aceleași, purtam îmbrăcăminte de sol domnesc. Un sol domnesc! Aveam o mantie roșie și un costum brodat cu fire de argint. Mi-am dat seama că trăiam în evul mediu românesc.

Am ieșit din casă și un armăsar roșcat și frumos mă aștepta în fața casei. M-am apropiat încet și l-am mângâiat bucuroasă. Când eram cu calul afară, un grup de oameni îmbrăcați boierește m-au anunțat că trebuie numaidecât să mă înfățișez domnului Țării Românești. Eram bucuroasă și curioasă de ceea ce se va întâmpla. Mi-am pus traista cu câțiva galbeni în ea, mi-am aranjat mantia și sabia, apoi m-am urcat pe cal. Calul s-a ridicat în două picioare, apoi a am dat pinteni și am pornit la galop. În scurt timp, cu inima bătând tare, am ajuns la curtea domnească din Târgoviște și fără să mai zăbovesc am intrat în curtea interioară a cetății. Mi-am legat calul de un stâlp de lemn și am înaintat cu pași repezi spre turnul Chindiei.

De îndată ce am intrat am fost impresionată de frumusețea lucrurilor aflate aici: un covor roșu brodat cu aur, o parte din tavan acoperit cu imagini din lupte și scene cu judecăți domnești, iar pe pereți câteva tablouri cu scene de vânătoare. Pașii m-au purtat foarte repede spre intrarea în sala tronului. Am intrat și nu-mi vedea a crede ochilor: Vlad Țepes, domnitorul Țării Românești stătea gânditor pe jilțul domnesc. Avea părul negru, lung și mătăsos, o privire veselă dar în același timp și aspră, încălțări de culoarea sângelui și o cușmă roșie cu pene albe pe ea. M-a văzut și zâmbind mi-a făcut semn să mă apropii.

I-am văzut ochii serioși și mi-am dat seama că domnitorul era îngrijorat. Am făcut o plecăciune și l-am întrebat ce poruncește pentru mine. Cu voce aspră mi-a dat poruncă să merg la vărul său Ștefan, Domn al Moldovei, la cetatea de scaun a Sucevei pentru a-i înmâna o scrisoare, scrisoare care nu trebuie să ajungă în mâinile nimănui. Mi-a mai spus că trebuie să ajungă la Ștefan mâine înainte de apusul soarelui și că nu am voie să o deschid, altfel mă va aștepta o pedeapsă aducătoare de moarte. Am mulțumit, am făcut o plecăciune și am ieșit în curte. Am încălecat și am pornit în grabă spre Suceava.

Pe drum niște tâlhari au încercat să mă jefuiască, dar pentru că aveam sabia dăruită de Vlad Țepeș, am luptat vitejește și i-am învins. Cu toate acestea, m-am ales cu o rană la mâna stângă iar sângele îmi curgea pe sub haină. Mai era destul de mult până la intrarea în Suceava, mă ghidam după mușchiul copacilor și după soare. Pe drum am văzut căprioare cerbi și vulpi. M-am oprit la un pârâu rece pentru a-mi potoli setea. După un timp am ajuns în Moldova și fiindcă îmi era tare foame am hotărât să poposesc la hanul boieresc din drum. Mi-am legat calul în grajdul din spatele hanului și m-am îndreptat spre ușa de intrare.

Înăuntru era o încăpere mare cu multe mese iar oamenii mâncau cu poftă, vorbeau tare și beau vin din cupe de argint. M-am așezat la o masă lăsându-mi traista pe spătarul scaunului meu. Hangiul m-a văzut și s-a apropiat și m-a întrebat ce doresc să mănânc. După ce i-am spus ce doresc, am ieșit o clipă spre grajd ca să-i dau calului niște apă și fân. Când m-am întors am văzut cu disperare că traista mea cu scrisoarea dispăruse. Mă gândeam ce aș putea face să găsesc numaidecât traista, știind că sunt într-un loc străin în mijlocul unor oameni necunoscuți. Ce să fac? Cui să-i spun? Cine să mă ajute? Eram singură și neajutorată.

M-am uitat împrejur și într-un colț întunecat stătea un moșneag. Avea barbă albă și ochii blânzi. Îmi inspira încredere așa că m-am luat inima în dinți, m-am apropiat de el și i-am spus necazul meu. După ce m-a ascultat și văzându-mă albă de disperare, mi-a zis că mă v-a ajuta să găsesc traista pierdută. Bătrânul era defapt un vechi prieten al tatălui lui Ștefan Vodă.

Însoțită de bătrân am călărit împreună spre casa boierului Vasile. Boierul știa nelegiuiții din acele ținuturi și după ce am vorbit toți trei, am mers împreună până lângă o casă dărăpănată, așezată la marginea unui drum. Am zărit lumina unei lumânări și am auzit voci și râsete. Mă furișez până la ușă, mă uit printr-o crăpătură și văd traista mea aruncată pe o masă prăfuită. Mă bucur că am găsit-o și mă gândesc cum să facem să o iau mai repede.

Vorbesc cu bătrânul și boierul și repede ajungem la planul în care ei trebuie să-i ademenească afară din casă pe hoți iar eu să intru repede și să iau traista. Zis și făcut. Mi-am luat traista, m-am uitat după scrisoare și din fericire scrisoarea era acolo. În grabă am încălecat și am pornit spre Suceava.

Ajunsă la Cetatea de Scaun am cerut să mă înfățișez cât mai repede în fața Măriei sale Ștefan Vodă.

Cu vocea tremurândă l-am salutat și m-am închinat iar apoi i-am spus motivul pentru care am sosit și i-am înmânat scrisoarea. După ce a citit-o, s-a uitat la mine cu uimire și îngrijorare. Era uimit să vadă cum Țepeș a folosit o femeie pe post de sol cum această femeie era atât de curajoasă. Apoi a poruncit răzeșilor să pregătească un cufăr mare din lemn, cu cele necesare domnitorului Țării Românești. La o masă alăturată s-a așezat și luând o pană și o călimară a început să scrie un mesaj pentru vărul său Vlad. Imediat ce a terminat-o a iscălit-o și a închis-o cu sigiliul domnesc.

Mi-a înmânat scrisoarea și atunci a observat sângele care picura de la mâna stângă. M-a întrebat de rană, i-am spus prin ce trecusem și repede a ordonat medicului personal să se ocupe de îngrijirea rănii mele. Pentru siguranța mea pe drumul de întoarcere la Târgoviște, mi-a spus că va porunci să mă însoțească zece dintre cei mai iscusiți ostași din oastea sa.

I-am mulțumit pentru bunătatea și grija cu care m-a primit și am plecat împreună cu oștenii moldoveni spre Țara Românească. Mă întrebam uneori ce anume i-a scris Vlad vărului său Ștefan. Am intrat în Târgoviște, emoționată am pătruns în Mănăstirea Curții Domnești. Acolo se afla Vlad. De când m-a văzut s-a îndreptat spre mine. Eu i-am înmânat scrisoarea. Bucuros a deschis scrisoarea și a început să citească.

Mulțumit, mi-a înmânat o pungă cu 100 de galbeni ca răsplată pentru fapta mea. Oștenii munteni au dus cufărul în sala tronului și la porunca domnitorului l-au deschis. Vlad s-a apropiat și a ridicat în palmele sale monede de argint și de aur, bani cu care v-a putea să cumpere de la brașoveni arme și cele necesare pentru oastea muntenească. Apoi, zâmbind cu satisfacție și uitându-se către mine, a închis cufărul lăsând capacul să se trântească.

Trosc!

Și brusc “m-am trezit” din nou printre rândurile cu cărți din bibliotecă. M-am uitat la mâna stângă și în locul rănii aveam pielea înroșită cu semnul dragonului lui Vlad.

Alexia Leșcău – Premiul II

Clasa a V-a, Colegiul Național ,,Octavian Goga’’, Sibiu, județul Sibiu

 

Curtea gospodăriei răsuna de treburi și griji. Cei doi copii încercau să-i dea și mai mult de lucru bietei mame. Cel mare părea să aibă vreo zece ani, pe când cel mic, agățat de piciorul acestuia, nu-i trecea de genunchi.

- Mămucă, ai mai primit vești? Ce se aude prin părțile noastre?

- Umblă vorba că turcii vor da năvală iar. Nu departe de dealurile astea se află și tătuca... Cu toți au plecat să apere pământurile noastre!

O seară rece se lăsă iute peste sat, aducând în spate praf, foc și nenorocire...

- Trebuie să-i duc vorbă tatei! Turcii vor ataca! Voi ajunge înaintea lor! rostea băiatul printre dinți.

Fără să spună nimic, ieși pe poarta casei lăsându-l ușor din brațe pe fratele adormit. Poarta casei rămasă larg deschisă scârțâi puternic, iar femeia sări în grabă din țarcul oilor.

- Nu te pot pierde și pe tine... Du-te cu Dumnezeu fiule...

Băiatul gonea prin întuneric, iar speranța că va fi cel ce va anunța oștirea românească de pericol, îi oprea teama. Lupta era începută și focuri din cer zburau peste tot.

Atacul din zi al turcilor nu izbutise, iar cavaleria trimisă de însuși Baiazid căuta amarnic să vină peste apa Jiului.

- Sunt mulți! Vin câtă frunză, câtă iarbă... striga copilul din ultimele puteri. Tătucă, sunt aici!

Neștiind unde ajunse, copilul se văzu deodată înconjurat de sulițe ridicate, gata să-l doboare.

- O pradă ușoară!

- Un pui de-al lui Mircea...

- Să-i venim de hac! strigau turcii însetați de răzbunare.

- Îl vom ține ostatic!

Săgeți de foc străbăteau tabăra turcă, iar palisadele păreau să cedeze. Băiatul plănuia să fugă, dar se văzu neputincios. Era legat strâns, de trunchiul gros al unui brad.

Din depărtări, o umbră despica zările de fum cu dărzenie. Călare pe un murg, măritul Vodă înainta cu securea în mână prin tabăra otomană. Strigătul băiatului îl făcu să încetinească și să se oprească.

O clipă și-ar fi fost de-ajuns!

O săgeată turcească se opri în pieptul copilului, lăsându-l fără putere.

- Nu pleca, copile! Cât voi trăi eu și cei care îmi seamănă, nu vom ceda! Nu ne vom supune! Asta este moștenirea pe care v-o las, țara asta sfântă!

- Sunt Mihnea a lui Petre, baciul! fură ultimele cuvinte ale copilului.

Câmpul de luptă era sub brațul lui acum și mai puternic. Victorios, Mircea Vodă ridică fruntea asudată și coborând brațul ostenit, strigă:

- Eu sunt trecutul, tu viitorul, suflet pur! Țara Românească este a noastră, a românilor!

Ioakeimidis Teodora – Premiul I

Clasa a VII-a C, Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu”, Cluj-Napoca, județul Cluj