Coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial ia sfârșit pe 7 și 8 mai 1945 când germanii semnează la Reims, Franța și la Berlin, Germania unde se aflau cartierele generale ale generalului Dwight D. Eisenhower (comandantul suprem al armatelor aliate în Europa) și al mareșalul Gheorghi Jukov (comandantul sovietic), capitularea necondiționată. Prin semnarea capitulării de către Germania, lua oficial sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, dar el a continuat în Asia. După aproape șase ani de lupte crâncene, forțele militare naziste au fost zdrobite definitiv. În ceea ce privește România, la 12 mai 1945, armata română își încheie după 260 de zile de luptă participarea, alături de Națiunile Unite, la obținerea victoriei finale asupra Gemaniei naziste. Pe 2 septembrie 1945 și Japonia a semnat capitularea necondiționată. Așa a luat sfârșit cea mai mare confruntare armată din câte a cunoscut omenirea.

La 29 iulie 1946, după mai bine de două luni de la încheierea războiului în Europa, Georges Bidault, ministrul de externe al Franței, în calitate de reprezentant al țării gazdă, a declarat deschisă Conferința de pace. Astfel între 29 iulie – 15 octombrie 1946 la Paris, în Palatul Luxemburg, au loc lucrările Conferinței de pace, pentru a dezbate proiectele Tratatelor de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. La Conferința de pace participă 32 de state, împărțite în mai multe grupe: grupa celor cinci mari puteri - U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, Franța și China, care are un rol hotărâtor în luarea deciziilor (îndeosebi primele trei state) și în impunerea punctului de vedere; urmează grupa celor 16 state invitate: Australia, Belgia, R.S.S. Bielorusă, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, R.S.S. Ucraineană și Iugoslavia – state ce au dreptul de a formula observații și propuneri ce urmau să fie supuse la vot; grupa statelor cu titlu consultativ: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria; ultima grupă formată din cele cinci state foste aliate ale Germaniei: Bulgaria, Finlanda, Italia, Ungaria și România – ce erau privite global, fără să se țină cont de situația fiecăreia dintre ele, de contribuția lor la victoria finală împotriva Germaniei hitleriste (ceea ce dezavantaja România). Din cele 32 de state numai primele 21 reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate au drept de vot. Proiectele Tratatelor de pace sunt elaborate de miniștrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței, fără a fi consultate celelalte state aliate.

În numele Națiunilor Unite pe 8 august 1946, guvernul francez, în calitate de țară gazdă adresează guvernului român invitația de a participa la Conferința de pace de la Paris. Proiectul Tratatului de pace (are 40 de articole și este împărțit în 8 părți: frontiere; clauze politice; clauze militare, navale și aeriene; retragerea forțelor aliate; reparațiuni și restituiri; clauze economice; clauza relativă la Dunăre; clauze finale) nu recunoștea statutul de cobeligeranță al României. În preambul nu s-a amintit nimic în legatură cu declarația de război a României împotriva Ungariei hortyste, notificată la 8 septembrie 1944. Totodată, era menționată și o inexactitate și anume aceea că România a participat activ la războiul antihitlerist începand cu 12 septembrie 1944, adică după încheierea armistițiului de la Moscova, ceea ce nu era adevarat.

Pe baza invitației adresate de guvernul Franței, în numele Națiunilor Unite, de a participa la Conferința de pace de la Paris la 9 august 1946, România fixa componența delegației oficiale, alcătuită din ,,șeful delegației, 13 delegați principali, 2 secretari generali, personal de secretariat, ziariști și alte persoane’’.

Din delegație făceau parte: Gheorghe Tătărescu, vicepreședinte al guvernului și ministru al Afacerilor Străine, șeful delegației, Gheorghe Georghiu-Dej, ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor publice, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, Ștefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Ion Gheorghe Maurer, ministru subsecretar de stat, dr. Florica Bagdasar, ministrul sănătății, Elena Văcărescu, Șerban Voinea, general Dumitru Dămăceanu, Mihai Ralea, ministrul României în S.U.A., Richard Franasovici, ministrul României în Marea Britanie, Simion Stoilov, ministrul României în Franța, Horia Grigorescu, ministrul României la Haga și alte persoane.

În urma hotărârii Consiliului de Miniștrii din 9 august, la București este publicată declarația guvernamentală intitulată "Atitudinea României față de Conferința de pace", în care erau formulate principalele doleanțe ale țări nostre față de conferință: recunoașterea statutului de cobeligerant, o îmbunătățire a prevederilor militare (a condițiilor privitoare la limitarea armamentului și a forțelor sale armate), cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, dreptul de a dispune de libertate deplină în politica economică și de a înlătura stipulațiile art. 30 privind obligația acordării clauzei națiunii celei mai favorizate pentru toate Națiunile Unite. Declarația exprima, totodată, satisfacția pentru felul în care au fost soluționate problemele teritoriale și de graniță în partea de nord-vest a țării (pe 7 mai 1944 Dictatul de la Viena a fost declarat nul, iar frontiera dintre România și Ungaria fiind restabilită în limitele existente la 1 ianuarie 1938) și preciza că tratatul de pace nu putea rezolva problema regimului Dunării, aceasta, trebuind a fi soluționată ulterior de către țările riverane.

În 13 august 1946, în ședința plenară a Conferinței de pace, Gheorghe Tătărescu expune punctual de vedere al României privind proiectul Tratatului de pace. El cere recunoașterea calității de cobeligerant și recunoașterea faptului că România a intrat în război de la 23 august 1944 și nu de la 12 septembrie 1944, așa cum este stipulat în proiectul Tratatului de pace. Reprezentantul României subliniază caracterul nedrept al unora dintre clauzele economice și militare.

Doleanța României de recunoaștere a statutului de stat cobeligerant a fost supusă la vot în ședinta din 27 august 1946 a Comisiei Consiliului miniștrilor afacerilor străine. Numai patru delegații, ale Bielorusiei, Franței, Cehoslovaciei și Ucrainei au votat pentru, iar celelalte opt Australia, Marea Britanie, Canada, India, Noua Zeelandă, Uniunea Sud–Africană, U.R.S.S. și S.U.A. au votat contra. Explicându-și votul, reprezentantul Franței generalul Catroux, a declarat că "a votat pentru credința că cei trei mari erau deciși pentru a acorda cobeligeranța României, ceea ce echivala cu retractarea votului. Catroux a atras atenția președintelui comisiei că pe viitor nu se mai pronunță asupra altor probleme decât după ce se va cunoaște, mai întâi punctul de vedere al celor trei mari puteri". Acordarea statutului de cobeligerant, reprezentând o cerere justă bazată pe aportul militar și economic considerabil al României la victoria aliată din 1945, nu s-a realizat cu toate eforturile diplomației de la București. Dacă s-ar fi obținut acest deziderat just întregul statut internațional al României la Conferința din 1946 și, mai ales, după aceea ar fi fost, desigur, altul.

La 24 ianuarie 1947, Joseph Paul Boncour, reprezentantul politic al Franței la București, a remis președintelui Consiliului de Miniștri al guvernului roman invitația de a participa la semnarea Tratatului de pace, fixată pentru 10 februarie 1947, la Paris.

În nota prezentată la 8 februarie 1947 lui Georges Bidault ministrul de externe al Franței, pentru a fi transmisă reprezentanților Puterilor Aliate și Asociate, ministrul român al afacerilor străine, Gheorghe Tătărescu exprima înca o dată observațiile, convingerile și speranțele cu care România urma să semneze "Tratatul de pace impus de Puterile Aliate și Asociate".

La 10 februarie 1947, delegația română, formată din Gheorghe Tătărescu, șeful delegației, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec și Dumitru Dămăceanu, a semnat la Quai d' Orsay, în Sala Orologiului, textul Tratatului de pace cu Puterile Aliate și asociate. În 23 august 1947, în unanimitate, Parlamentul român ratifică Tratatul de pace de la Paris. Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Străine, rostește cu acest prilej o cuvântare în care artă că "Tratatul cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste", totuși "Guvernul a acceptat tratatul și sincer s-a obligat să execute în mod loial clauzele lui".

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era "monitorizată" şi amendată de reprezentanţii S.U.A., Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.

În 10 februarie 1947 au fost semnate la Paris tratatele de pace și cu celelalte foste state aliate ale Germaniei: Italia, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Tratatele le-au permis Italiei, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale, dar au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor. Finlanda pierdea 10% din teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice; Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței; Zadar și regiunea Istria Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei; România datorită contribuției militare de partea aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de nord, dar pierdea Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice și Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei.

Al Doilea Război Mondial a demonstrat, înca o dată, lipsa de șansă geopolitică a statelor mici, care sunt nevoite să suporte totdeauna istoria facută de marile puteri. Anii de la sfârșitul războiului și cei imediat următori au ilustrat înca o dată vechiul proverb care spunea că "este destul de posibil să câștigi războiul și să pierzi pacea".

Necesitatea de a lupta împotriva unui dușman comun nemaiexistând "Marea Alianță" nu întârzie să se dizolve și să exercite influențe care se vor confrunta curând în diverse puncte ale planetei. Apare de aici o lungă perioada de conflict mocnit, punctată de câteva crize violente, căreia contemporanii i-au dat denumirea de "războiul rece".

Muzeograf Monica CÎRSTEA