Luni, 28 Septembrie 2020 10:07
Istoricul localităţii, poziţia şi condiţiile climatice, au atras diferite personalităţi, precum şi anonimi, proveniţi din ţară şi străinătate. Există indicii sigure că au locuit aici, pentru scurte perioade, de timp, personalităţi ale culturii româneşti, cum au fost: Ion Heliade Rădulescu (între 1862-1867), Cezar Boliac, George Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc. Astfel, în lucrarea intitulată „Itinerariu”, scriitorul Cezar Boliac, sosit în vizită şi găzduit în vara anului 1836, la conacul cunoscutului boier progresist Ion Câmpineanu, ne descrie locul din centrul oraşului, într-o poezie intitulată „O dimineaţă pe malul lacului”.
În anul 1862, un alt scriitor va fi şi el inspirat de Câmpina şi împrejurimile sale. Este vorba de Dimitrie Bolintineanu, care, în romanul intitulat „Elena”, îşi plimba eroii romanului la ocnele de la Telega, La Brebu, ca apoi să-i readucă la Câmpina. În drum spre Poiana, el va descrie lacul Curiacul şi ambianţa acestuia.
„La marginea dinspre munţi a Burgului, pe muchea unui mal înalt se face o cale, sub acest mal zace un lac limpede şi liniştiti, închis între două dealuri. Se crede că este de o adâncime foarte mare, suprafaţa lacului se află la câţiva stânjeni mai sus de Patul Prahovei, ce se desparte de lac printr-o bară de pământ ridicat”.
Nu putem trece cu vederea data de 4 iunie 1895, când se va celebra, la Biserica de la Lac, căsătoria poetului George Coşbuc cu Elena Sfetea, sora editorului revistei „Vatra”.
Tot la Câmpina, el va scrie volumul intitulat „Din Ţara Basarabilor” (1901).
În viaţa oraşului însă, se mai remarcă prezenţa a trei personalităţi române ale culturii, artei şi ştiinţei. Fiecare dintre aceştia trei, a strălucit în domeniul său de creaţie şi activitate: pictorul Nicolae Grigorescu, filologul şi scriitorul B. P. Haşdeu şi savantul chimist dr. Constantin Istrati.
Explicaţia care apare în toate biografiile acestor personalităţi, pentru a justifica alegerea Câmpinei ca loc de creaţie şi de odihnă, sunt cele menţionate anterior: clima şi poziţia pitorească a localităţii. Este semnificativ faptul că toţi trei au cumpărat terenuri şi au construit case în zona cea mai frumoasă a oraşului, Cartierul Câmpiniţa.
De altfel, pentru a argumenta acest lucru, vom reda un fragment din amintirile scriitorului Alexandru Vlahuţă, vechiul prieten al pictorului Nicolae Grigorescu, în care expune motivele pentru care acesta a ales Câmpina, socotind-o ca un loc ideal de odihnă şi creaţie. „După expoziţia din anul 1891, pictorul îşi construieşte o casă-atelier la Câmpina, orăşel de depresiune submontan între Ploieşti şi Sinaia, şi se aşează acolo definitiv”.
„E linişte şi curat, pământul îşi ţine închise încă bogăţiile de petrol; sondele încă nu au început să strice peisajele; nici fumul gros al fabricilor să-i acopere cerul. Strada e retrasă. Un zaplaz închide de jur împrejur acest cuibuşor de pace şi de muncă, unde nimic din marele zgomot al lumii nu străbate. Pictorul se simte acum pentru prima oară îngrădit în adăpostul lui, singur, în liniştea lui.”
Cel care a fost marele pictor Nicolae Grigorescu (1838-1907), a locuit, după afirmaţiile prietenului său dr. Constantin Istrati la Câmpina, cu întreruperi, încă din anul 1871. Devine locuitor stabil al Câmpinei (după ce câţiva ani optează pentru Posada - prin anii 1888-1890); anterior locuind cu chirie la o veche familie câmpineană, numită Ghenoiu. Aici, în curtea aceasta, îşi construieşte un atelier cu pereţii dublii între care se introdusese rumeguş, pentru o mai bună izolaţie, artistul acuzând probleme de sănătate. Datorită farmacistului E. Kessler (primul farmacist din Câmpina şi primar al oraşului în acei ani), prieten comun al celor doi (Grigorescu şi Istrati), pictorul şi-a cumpărat un teren de casă pe care a ridicat, în stil pur românesc de munte, după planurile sale, actualul muzeu. Casa va fi construită de către fraţii Irimia, zidari cunoscuţi, din comuna vecină, Cornu.
Trupul său subţire, urmat de băiatul de şevalet, cel care avea să devină talentatul sculptor câmpinean Nae Goage, putea fi văzut de departe pe dealurile Câmpinei, dar mai ales în zona Voilei, mult îndrăgită de artist. Pe pajiştile Voilei, întors cu spatele la drum, acoperit cu o umbrelă albă, lucrând în tihnă, „Robinsonul de la Câmpina” - cum fusese supranumit -, nu dădea atenţie nimănui, văzându-şi mulţumit de lucru. Iată ce relata Alexandru Vlahuţă despre opera lui Grigorescu, inspirată adesea de pitorescul împrejurimilor Câmpinei: „... În ce lumină fermecătoare ni se arată frumuseţile ţării, pe pânzele acestui maestru... pe văi departe sclipesc râuri de argint, căsuţe albe, vesele, se ivesc printre copaci, de pe colnici coboară alene boi înjugaţi la care încărcate cu fân, o lume sănătoasă în care trăiesc, un colţişor de pajişte, o tufă subţire şi albă de mesteacăn, o gingaşă floare de câmp, ori de privesc din tablou îţi surâd, îţi vorbesc cu drag, şi ce lucruri frumoase-ţi spun de ţara ta”.
În timpul scurtei perioade, cât va locui în noua sa casă (1904-1907), el va fi vizitat de mari personalităţi ale culturii româneşti şi chiar de peste hotare, criticul de artă elveţian William Ritte, sau scriitorul italian Angelo de Gubernatis, aduşi de „calul de foc”, cum îl denumea dr. Istrati – trenul Câmpina-Telega; soseau pentru scurte vizite la Câmpina: I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B. Şt. Delavrancea ori N. Iorga şi alţii.
Nicolae Grigorescu nu s-a putut bucura prea mult timp de „bordeiul său” - cum îl numea el - deoarece în luna iulie a anului 1907, a decedat. A fost purtat pe ultimul drum, spre cimitirul Câmpinei de pe strada Bobâlna, după dorinţa sa, de un car tras de patru boi, carul şi sicriul fiind împodobite cu flori de câmp şi crengi de brad, culese de dr. Constantin Istrati din parcul de pe proprietatea sa (fostul parc situat în vecinătatea Castelului „Iulia Haşdeu” – Câmpiniţa, actualmente sediul Şcolii de Subofiţeri Poliţie „Vasile Lascăr”).
Cel ce pictase „Atacul de la Smârdan”, ori zugrăvise, cu atâta măiestrie, scene din viaţa ţăranilor români, vestitele sale care cu boi, atât de expresive, închisese ochii pentru totdeauna.
Aflând de această dureroasă dispariţie, istoricul Nicolae Iorga va consemna: „Una din cel mai mari şi mai curate glorii ale neamului nostru, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii care vorbea de-a dreptul fără tălmaci, un suflet românesc de o energie şi lumină genială a dispărut.”
La dorinţa expresă a soţiei sale, la mormântul situat în cimitirul oraşului, au fost plantaţi câţiva mesteceni, copaci mult iubiţi de artist.
Casa sa, a fost distrusă de un incendiu, în anul 1918, în timpul ocupaţiei germane. Vor trece zeci de ani, pentru ca, în 1954, să fie refăcută, după fotografii şi vechi planuri, din iniţiativa autorităţilor locale, devenind muzeu memorial, o mândrie a câmpinenilor, ca şi a întregului popor român.
Ca rezultat al prieteniei strânse dintre artist şi scriitorul Vlahuţă, fiul său Gheorghe se va căsători cu Ana, fiica bunului său prieten. Din această căsnicie vor rezulta patru copii, dintre care şi o fată, viitoarea profesoară de arte plastice de la Şcoala Centrală din Câmpina.
Străluitul filolog şi scriitor, Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907), a trăit şi a creat în urbea Câmpinei, fiind contemporan cu pictorul Nicolae Grigorescu. Intenţia de a se stabili la Câmpina s-a datorat unei pure întâmplări. Fiind invitat de către prietenul său, dr. Constantin Istrati, să petreacă câteva zile la proprietatea acestuia din Câmpiniţa, renumită în acei ani ca staţiune balneo-climaterică, o îndrăgeşte foarte mult.
Sosind la Câmpina, în vara anului 1893, el va fi încântat de localitate şi împrejurimi, încât Iulia Haşdeu, soţia sa, se hotărăşte definitiv să cumpere un teren învecinat cu cel al doctorului Constantin Istrati. Afectat puternic de moartea fiicei sale, survenită în 1888, renumită în epocă ca o fiinţă genială, absolventă a celebrei Sorbone la numai 17 ani, scriitorul şi filologul Bogdan Petriceicu Haşdeu îşi va construi, între anii 1893-1896, un castel cu aspect medieval scoţian, construcţie devenită, şi ea, muzeu memorial. Cel care a fost în activitatea sa atât de prolific, abordând aproape toate genurile literare, şi de la care tezaurul culturii s-a îmbogăţit fabulos, pentru a nu cita decât vestita Enciclopedie „Etymologicum Magnum Romaniae”, rămasă, din păcate, neîncheiată la cuvântul „bărbat”, trece în nefiinţă, vegheat în ultimele clipe de viaţă de bunul său prieten, dr. Constantin istrati, în luna august 1907, la o lună numai după dispariţia lui N. Grigorescu.
Iată ce afirma despre Haşdeu cunoscutul critic şi istoric George Călinescu: „Haşdeu a fost un geniu universal şi se poate afirma că, a izbutit peste tot. La vremea lui ştia tot şi era la curent cu toate”.
Savant de talie internaţională, Haşdeu, în afara faptului că a fost membru al Academiei Române, a fost ales şi membru al Academiilor din Paris, St. Petersburg, New-Zork, Belgrad şi Sofia.
Mai puţin cunoscut de marele public, ca şi de localnicii zilelor noastre, a fost, nu mai puţin strălucitul savant chimist şi medic, dr. Constantin Istrati (1850-1918). Acestuia, îi datorează Câmpina, printre altele, trecerea numelui său în categoria oraşelor „Staţiune balneară şi climaterică” prin anul 1890. Atras şi el de peisajul ambiental al Câmpinei, ca şi de puritatea aerului (echivalentă cu cea de la Savos – Elveţia), îşi va cumpăra un teren pe acelaşi platou al Câmpiniţiei, unde va construi, în anul 1890, o mică casă în stil românesc. Tot el este acela care amenajează un parc plantat cu conifere şi fagi, pe terenul din jurul reşedinţei sale. Dr. Istrati a fost un adevărat cărturar, un om de ştiinţă foarte apreciat la vremea sa. El va înfiinţa, de exemplu, catedra de chimie organică a Universităţii Bucureşti. Autor a mai multor volume, el expune cercetările sale asupra petrolului, sării sau azocheritei, mult apreciate de oamenii de ştiinţă ai timpului.
Animator al răspândirii ştiinţei în rândul maselor largi, a fost ales preşedinte al Academiei Române, pentru calităţile şi lucrările sale ştiinţifice. Tot pentru meritele ştiinţifice, este ales, în 1912, membru al Societăţii Regale de Chimie din Londra, precum şi membru al altor Universităţi. Dr. Constantin Istrati a studiat „derivaţii halogenaţi ai benzenului”; a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit „francine”. De asemenea a izolat din plută o substanţă nouă, numită „fridelina”. Nu trebuie uitat faptul că, încă din 1900, marele savant, într-o cuvântare privitoare la caracteristicile secolului XX, prevedea folosirea tehnicii în toate domeniile, inclusiv invenţia televiziunii: „Cine ştie, dacă nu chiar unii dintre noi, peste 20 de ani, infirmi prin vârstă şi obosiţi prin munca vieţii, nu vom găsi totuşi neînchipuite momente de fericire, ca schimbând numai o fise la capătul patului nostru şi cu un mic ecran în faţă, să auzim din locuinţa în care vom fi retraşi pe colinele vesele ale Carpaţilor, comunicările făcute la şedinţe de către succesorii noştri, să luăm parte la reprezentaţii teatrale sau ale Operei”.
Savantul universitar şi academicianul doctor Constantin Istrati, moare departe de ţară, la Paris, în anul 1918.
Donaţiile din vasta sa bibliotecă, făcute după Primul Război Mondial, de către fiica sa, oraşului Câmpina, vor forma baza primei Biblioteci Publice, care i-a purtat cu respect numele.
Coordonator al Muzeului „Casa Domneascăˮ Brebu