În 15 februarie 1840, s-a născut la Craiova, Titu Liviu Maiorescu, academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX- lea. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

 

 

Titu Maiorescu, fotografie originală, 1882.

Exponatul face parte din patrimoniul Muzeului ”Ion Luca Caragiale”, Ploiești,

secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

 

Vă propun să călătorim în timp, pentru a înțelege cum era omul Titu Maiorescu, văzut de contemporanul său, Alexandru Vlahuță:

”Între 50 și 55 de ani. Talie mijlocie, conformație puternică; figură calmă, de o seriozitate impunătoare. În vorbă, în privire, în gest, păstrează-ntotdeauna aceeași măsură și siguranță, a omului care se observă și se simte stăpân pe el. O bogată cultură științifică și literară dă acestei naturi, așa de bine înzestrate o distincție și-o superioritate remarcabilă. Gust, rafinament, simțire dreaptă, vedere limpede și de o extraordinară agerime; D. Maiorescu un neîntrecut cunoscător de tot ce e artă. El știe să admire, și din tot sufletul admiră ce e frumos, chiar când opera ar veni de la un om care l-ar fi urât. Întotdeauna a căutat să adune în jurul său, să povățuiască și să îndemne la muncă, pe tinerii în care descoperea un început de talent. Pe mulți i-a scos la lumină; cu unii s-a înșelat. Mi-aduc aminte, acum zece ani, a crezut și despre mine c-aș da oarecare semne… Acestei credinți, care- o mărturisesc cu durere- nu s-a realizat datoresc fericirea de a fi cunoscut pe D-nul Maiorescu acasă la D-sa. În momentul acesta îl văd, în salonul de lângă bibliotecă, stând la masa din mijloc, c-un creion în mână; în fața D-sale un începător citește, cam emoționat, o tragedie în versuri; câțiva tineri ascultă, și urmăresc cu luare-aminte pe chipul D-lui Maiorescu cum trec de lămurit urmele tragediei; D-nii Teodor Rosetti, J.Negruzzi, Mandrea și alții se retrag în bibliotecă; eu stau sfiicios într-un colț ș-admir răbdarea și seninătatea olimpică a D-lui Maiorescu. S-a isprăvit un act. Aud un glas sonor, de o vibrare muzicală…toți vin să asculte. Vorbește amfitrionul; el e cât se poate de familial și de intim, casa lui n-are nimic din solemnitatea și răceala severă a ”caselor mari” și totuși am sentimentul că mă găsesc într-un templu. Nu știu ce aer de sărbătoare, ce viață particulară capătă vorbele în gura D-lui Maiorescu? Iar când citește o bucată literară, e un maestru, un virtuoso, care interpretează perfect gândul și emoțiunea compozitorului.

Ca orator și scriitor e magistral. Spusă sau scrisă, fraza D-lui Maiorescu e clară, vie și perfect construită.

Semne particulare: pururea același – senin ca un zeu.”