Vă invităm la poveşti!

Tânăra misterioasă
 
Trenul era încă în gară și începusem să mă întreb dacă o să mai plecăm vreodată . Eram cu mama și eram obosită. Brațul pus în ghips mă durea și mă mânca în același timp. Îmi amintesc că mama se apucase de croșetat, andrelele mișcându-se continuu. De câte ori se așeza undeva, mama începea să croșeteze. De data aceasta, o pereche de șosete pentru tata.
-Trenul are întârziere, a zis ea. Ce s-o fi întâmplat? Ceasul acela de pe peron arată că e deja trecut de nouă. Dar nu-i de mirare, cred, mai ales în condițiile date. Apoi a spus ceva care m-a surprins:
-Dacă se întâmplă să ațipesc, tu să fii cu ochii pe valiză, ai auzit, Ana? Toată averea noastră e în bagajele alea și nu vreau să o fure careva.
Tocmai mă gândeam că e ciudat să spună una ca asta, fiindcă nu mai era nimeni altcineva în compartiment, când s-a deschis ușa și a intrat o femeie. După ce a trântit ușa, ne-a salutat și s-a instalat pe bancheta din față. Totul era la ea curat și îngrijit, purta o uniformă militară și mai era ceva la ea, ceva ce mi s-a părut familiar : aveam sentimentul că o mai văzusem undeva. Poate mă înșelam. Poate că motivul era asemănarea ei cu sora mea mai mare – cam aceeași vârstă și aceeași privire.
-Sper că am trecut cu bine inspecția, micuțo, mi-a zis, privindu-mă cu subînțeles.
Mama mi-a dat un ghiont și s-a scuzat pentru lipsa mea de politețe, după care s-a întors spre mine.
-De câte ori ți-am spus să nu te uiți așa la oameni, Ana? Cere-ți imediat iertare de la domnișoară !
-Nu vă faceți griji, i-a spus tânăra . Fetele, tot fete. Am fost și eu ca ea.
Apoi, după un moment de tăcere, a continuat:
-Scuzați, doamnă, dar acesta-i trenul de Iași? Cel de 08:30, corect?
-Așa, sper, i-a răspuns mami, trăgându-mi un ghiont , fiindcă mă tot holbam.
După câteva minute, trenul se urni încet din loc, pufănid ostenit și fără tragere de inimă.
-Era și timpul, a zis mami.
-Vă deranjează dacă dau puțin drumul la geam? a întrebat tânara. Mi-ar prinde bine puțin aer proaspăt.
-Sigur că puteți.
Femeia s-a ridicat, a lăsat geamul în jos, apoi mi-a surprins iarăși privirea, însă de dată aceasta mi-a zâmbit.
-Nouă, nu? m-a întrebat ea.
În locul meu, a răspuns mami:
-Zece .E cam scundă pentru vârsta ei, dar acum crește repede . Am mai avut o fată, dar am pierdut o…războiul ne-a distrus, spuse încercând să-și șteargă lacrimile amare cu dosul palmei. În noaptea aceea stătusem cu toții ascunși în casă, strângându-ne în brațe unii pe alții, știind că soldații inamici intraseră în sat și ne puteau veni de hac. Fiecare glonț era parcă un ghimpe în inimă. Pentru că se făcuse liniște de câteva ore bune, fata cea mare, Elisabeta, s-a dus la geam, încercând să vadă dacă soldații plecaseră. Câteva clipe mai târziu, zăcea pe jos fără suflare. Am alergat spre ea, dar era prea târziu. Elisabeta murise. După câteva zile, soțul a plecat pe front, spunând că vrea să pună capăt acestui nenorocit de război.
Mi-am simțit lacrimile adunându-se în gât și am încercat să privesc pe fereastră.
-Ți-e bine, fetiță dragă? m-a întrebat în șoaptă străina, aplecând-se către mine.
Dar în locul meu a răspuns tot mami:
-Am fost atacați, i-a explicat mami. Mergem la sora mea, la Iași. Acolo nu e război, doar liniște și pace. Mama s-a oprit o vreme din vorbit și am rămas așa, legănați de tren, privind la fumul care zbura prin dreptul ferestrei.
-Am avut și eu un frate care s-a prăpădit pe front, ucis în piept de glonț. Un băiat de 18 ani tare chipeș și isteț. De ce a năpădit peste noi blestematul ăsta de război? spuse tânara cu ochii înlăcrimați.
-Ce nenorocire ! Războiul acesta ne-a distrus viețile, spuse mama cu glas trist.
-I-am promis mamei că îi voi răzbuna fiul, spuse hotărâtă străina care acum părea să vorbească cu ea însăși.
-Mama dumitale trebuie să fie tare mândră, i-am spus privind-o țintă în ochi.
-Sunt din Vădeni, Gorj și am plecat asistenta medicală pe front pentru acordarea primului ajutor al soldaților răniți. Un infern, asta a fost. Am fost acolo când și-a dat și fratele meu ultima suflare. Nu am putut să fac mare lucru, doar să îl privesc cum moare .
-Ai făcut și dumneata tot ce ai putut, i-a răspuns mama. Tot ce se poate face, nu ?
-Uneori, însă, necazul e că tot ce poți tu să faci nu este de ajuns.
Tânăra s-a întors să se uite pe geam și, o vreme, s-a lăsat tăcerea .Lângă mine, mămica amuțise de tot și dormea dusă, cu capul atârnat, de parcă stătea să-i cadă în orice clipă. Încă mai strângea în mâini andrelele, iar în poală se odihneau ghemul de lână și o jumătate de șosetă.
Nu mai rămăsesem decât eu și străina de pe bancheta din față. Se uita la mine din când în când, de parcă ar fi vrut să mă întrebe ceva, dar se răzgândea mereu.
-Tatăl tău unde e, unde luptă? Unde l-a trimis armata?
-La Mărășești. Mama spune că acolo se dau lupte grele .
-Acolo ar fi trebuit să fiu și eu, dar nu au vrut să asculte și pace. Ți-ai făcut datoria dată trecută. Ca dovadă ai și niște medalii. Medalii, a repetat ea, uitându-se într-o parte și clătinând din cap. Acestea nu înseamnă nimic. Dacă ar ști ei… Numai de-ar ști… Aici s-a oprit iarăși, prea tulburată ca să mai continue.
-Privește această poză, este fratele meu . Un flăcău chipeș și înalt, al cărui viitor a fost distrus de acest război. La fel ca sora ta, erau prea tineri că să moară. Nu este drept!
Cu mâna tremurândă a pus poza pe banchetă, iar din buzunar a scos câteva medalii.
-Voi face tot ce pot pentru a pune capăt acestui război. Tatăl tău se va întoarce acasă, Ana, îți promit. Și acum, ce ar fi să te odihnești? Te așteaptă un drum lung, micuțo.
Pentru că eram destul de obosită, am hotărât că este timpul să trag pe dreapta, așa cum obișnuia să spună tata. Nu știu cât timp a trecut, când ne-am trezit după o zgâlțâitură mai putenică a trenului.
-Hei, unde o fi dispărut?
Străina nu mai era la locul ei pe bancheta din fața. Ne-am uitat una la cealaltă. La vreun minut după aceea, controlorul a deschis ușa compartimentului.
-O să întârziem puțintel, până să ajungem la Iași, ne-a anunțat el. Toate bune la dumneavoastră?
- Femeia aceea care era aici, cu noi, am început eu... Ați văzut-o cumva?
-Care femeie? s-a mirat el. Când am trecut pe aici, nu erați decât voi două. Nici urmă de vreo femeie.
-Dar a fost aici, a insistat mami. A fost, nu-i așa, Ana?
-Sigur, am zis. Sigur c-a fost.
Eu și mami n-am mai vorbit despre altceva tot drumul până la Iași. Era că și cum am fi visat amândouă, dar nu fusese doar un vis . Dovadă era poza de pe bancheta ce înfățișa un tânăr chipeș și mai era și medalia “Virtutea militară“, pe care am găsit-o căzută sub banchetă . A doua zi, când am ajuns la mătușa Nela, i-am povestit despre tânăra misterioasă din tren . Tușica ne-a ascultat cu atenție, apoi s-a ridicat, s-a dus la bucătărie, de unde s-a întors cu un ziar pe care l-a întins pe masă .
-Ziarul de azi dimineață. Uite !
Titlul de pe prima pagină spunea: “Eroina Ecaterina Teodoroiu, căzută la datorie în luptele de la Mărășești”.
Dedesubt era o fotografie, din care ne privea tânăra misterioasă din tren.
Iată ce ne-a citit tușica cu glas șoptit: “Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu , născută în 1894 în Vădeni, Gorj , rănită pe Jiu în 1916, ucisă ieri în lupta de la dealul Seciului, Mărășești. A fost asistentă medicală pe front și a luptat cu vitejie, fiind decorată cu numeroase medalii, printre care și ordinul “Virtutea militară”. După moartea fratelui ei, a ales să lupte în război, dându-și viața cu simplitatea eroismului, nu pentru a obține laude, ci pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții.”
Matei Mendy Daria – Premiul I
Clasa a IV- a, Colegiul de Artă “Carmen Sylva”, Ploiești

Link-uri utile