Sunetul ploii era asemenea unei cete de ciocănitori. Așa îl resimțeam eu...poate și din cauză că eram bolnav. Știind cât de mult îmi place să citesc, drept consolare, mama mi-a așezat pe pat cartea ,,Mircea cel Bătrân-luptele cu otomanii”. Era un volum mare, cu copertele de piele ce ascundeau pagini îngălbenite de timp. Mi-a explicat că această carte fusese transmisă din generație în generație în familia noastră, iar acum era rândul meu să o descopăr. Apoi s-a retras să-mi pregătească un ceai cu miere.

Cu fiecare cuvânt, ploapele mi se făceau mai grele. În scurt timp, am ațipit.

Un strigăt puternic mă făcu să tresar:

- Adunaaa-rea!

Buimac fiind, privirea mi s-a oprit asupra hainelor. Nu mică mi-a fost mirarea când am observat că o cămașă albă din in îmi acoperea trupul firav, purtam ițari și opinci. Dar nu aveam răgaz să mă gândesc la haine. Cel ce strigase era un sol al Măriei Sale, Mircea cel Bătrân. Oșteanul, un bărbat robust, cu statura semeață continuă mesajul lui Vodă:

-Poruncă de la marele nostru voievod: fiți gata de luptă căci păgânii năvălesc câtă frunză și iarbă! Fiți dârzi în ceasuri primejdioase!

Am alergat spre cetate, căci îi eram grăjdar lui Vodă. Maiestuosul armăsar își scutura coama neagră ca abanosul, lovea sălbatic cu copitele și necheza lung anunțând că e gata să devină pe câmpul de luptă un singur trup și o singură inimă cu stăpânul său. Îmi era cel mai bun prieten. Crescusem împreună. În timp ce îl înșeuam, l-am îmbrățișat și i-am șoptit să aibă grijă de Vodă.

I-am urmărit cu privirea până s-au pierdut în zare, ridicând colbul în urma lor.

După trei zile și trei nopți fără nicio veste, speranța că-l voi revedea pierise din sufletul meu. Un sunet de bucium m-a făcut să urc pe metereze și să privesc în zare. Iată-i! În frunte cu voievodul iubit, reveneau acasă biruitori. Am coborât într-un suflet să duc caii osteniți în grajd, să le îngrijesc trupurile însângerate. Văzându-i, îmi era lesne de înțeles câți vrăjmași zdrobiseră cu copitele lor și cum, mânați de loviturile pintenilor, simțind intențiile călăreților, au gonit printre șirurile dușmanilor. Chiar și așa, ardeam de dorință să-mi spună tot prietenul meu de suflet.

O clipită a fost de ajuns. Țintuindu-mă cu ai lui ochi strălucitori, năzdrăvanul cal al lui Vodă grăi:

- Prietene, îți simt curiozitatea față de lupta abia purtată. Ai dori să ți-o povestesc?

- Da, sigur. Dar acum? Deși nu îmi spui, știu că rănile te dor... ai nevoie de odihnă... pot să mai aștept.

- Te cunosc prea bine. Șezi și ascultă!

Nu m-am așezat, ci l-am privit tot timpul în ochiși i-am mângâiat coama. Iată ce mi-a istorisit:

„Am mers cu domnul nostru, Mircea, la cortul sultanului Baiazid. M-a lăsat chiar lângă intrare și astfel am putut să aud ce au vorbit. Mândrul Baiazid l-a numit moșneag pe Vodă. Îmi venea să spintec totul și să calc cu copitele fiecare bucată din trupul sultanului, dar n-am avut răgaz, căci stăpânul meu i-a răspuns răspicat că ne vom apăra glia străbună în fața oricărui cotropitor.

Abia a apucat Măria Sa să mă încalece că întreaga câmpie mlăștinoasă de la Rovine, străjuită de stejari bătrâni, a fost năpădită de oșteni și a devenit martoră la înfruntarea sângeroasă. Când am văzut cum înaintează oastea numeroasă a vrăjmașilor, m-a străpuns un fior de teamă pentru viața lui Vodă, dar curajosul meu stăpân m-a mângâiat pe grumaz și m-a strunit să pornesc în galop ca să nimicim hoardele păgâne.

Peste o clipă, sunetul buciumului a cuprins valea. Arcașii români au slobozit o ploaie de săgeți, care au răpus mulți dușmani. Totuși, pentru o scurtă vreme, tot oastea păgână era cea care înainta pe câmpul de luptă. Ai noștri rezistau vitejește: cu săbiile sau cu lăncile, îi spintecau pe otomani unul câte unul, hotărându-le sfârșitul pe pământul strămoșesc. Îmbărbătați, oștenii noștri nu au părăsit câmpul bătăliei. Achingii, ienicerii și spahii urlau de groază și străbăteau câmpia dezorientați, nemaigăsind calea spre tabăra lor.

În mai puțin de un ceas, mai rămăseseră câteva pâlcuri răzlețe de păgâni care fugeau îngroziți care încotro vedeau cu ochii. Simțind cum voievodul îmi dă pinteni, am galopat plin de avânt în urma lor, gonindu-i dincolo de hotare.

A fost o luptă crâncenă, dar iubirea de moșie a lui Mircea a învins dorința de putere a lui Baiazid, care a reușit să fugă mișelește.”

- Mulțumim, Doamne, că le-ai dat izbândă bună! Acum trebuie să-ți refaci forțele, prietene! Ți-am pregătit fân proaspăt cosit și apă rece de izvor.

M-am trezit transpirat, deși nu mai aveam febră. Cartea dăruită de mama aștepta răbdătoare lângă mine să o redeschid. Să fac acest lucru? Oare ce s-ar mai putea întâmpla?

Nițu Andrei Teodor – Premiul II

Clasa a IV-a D, Școala Gimnazială ”Sfântul Vasile”, Ploiești