Mă numesc Emma Maria Șerbanescu, am 11 ani ,sunt înclasa a-IV-a, la Școala ,,Ion Heliade Rdulescu’’ din Urziceni și vă voi povesti o întamplare adevarată despre străbunicul meu, așa cum am auzit de la bunica mea.

Străbunicul meu s-a născut pe data de 2 decembrie 1916 în orașul Ploiești, el era al doilea din cei trei frati, se numea Dinu Gheorghe.

După ce a terminat liceul în Ploiești a făcut Școala de Ofițeri si s-a angajat ca jandarm, timp în care a cunoscut-o pe străbunica mea. S-au casătorit, iar după câțiva ani au hotărât să se mute la țară, în judetul Ialomița, satul Moldoveni, să își crească copiii, cei doi baieti și o fetiță, alături de bunicii lor, cauza era situația incertă din pricina începutului celui de-al doilea Război Mondial.

Când străbunicul meu avea în jur de 24 de ani, în 1940 a fost chemat pentru a lupta pentru țara lui, era deja jandarm la vremea respectivă. Pentru a se pregati de razboi, a făcut instrucția în comuna Dragoș Vodă județul Ialomița. După câteva luni de instrucție a fost trimis înapoi în orașul Ploiești pentru a asigura ordinea.

Din poveștile străbunicului meu și din ce am citit, pe vremea aceea, unitați ale armatelor germane și romane au început Campania împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se ,,Operațiunea Munchen’’ de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, străbunicul a povestit că și ei erau puși în alertă, au fost informați că este foarte probabil ca rușii care erau prezenti în Ploiești la vremea respective să se razbune și să atace casele oamenilor si instituțiile române, de aceea patrulau non-stop pentru a preveni acest lucru.

Acasă nu mai fusese de aproape un an de zile,…. și el si camarazii lui erau descurajati de situația în care se afla România, situația nu era una foarte bună, la începutul anului 1943 aflaseră de la comandanții unitații numărul soldaților pierduți în luptă, el ridicându-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți).

Era anul 1943, trecuse 2 ani și un jumatate de când România se ,,aliase’’ cu Germania, în aceea vreme, se știa bine că economia României era era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, lipsei mâinii de lucru a industriilor și comerțului și, combinată cu pierderile uriașe de pe front au pus țara într-o situație dificilă, bărbații rămași în țară munceau făra încetare.

Într-o seară grea de septembrie, în anul 1943 străbunicul meu patrula ca de obicei pe străzile întunecate din Ploiești, din cauza neajunsurilor ți restricțiilor iluminatul stradal era oprit, afară era beznă, se auzeau doar sunetele nopții: a animalelor, foșnetul frunzelor în bătaia vântului rece de septembrie, iar în depătare câteva sunete pierdute de arme. În timp ce treceau pe langă Liceul ’’Sfinții Petru și Pavel’’ dintr-o dată sunete asurzitoare de arme se auzeau spre liceu, lângă acesta se vedea în lumina slabă a noptii și un tanc, care, din spusele străbunicului nu era vorba de unul german ci era un tanc rusesc, atunci și-au dat seama că soldații rușii vor ataca liceul.

Străbunicul si ceilalti soldați nu au stat pe gânduri și au încercat cum au putut să oprească soldații ruși în a distruge liceul, câțiva au mers spre tanc pentru a pune stapânire pe el, iar străbunicul meu a intrat cu alți trei soldați în incinta liceului, în acel moment soldații ruși au descoperit că nu sunt singuri și că soldații români încercau să saboteze încercarea lor de a distruge clădirea, au îndreptat armele asupra străbunicului meu si a celorlalți.

Au deschis focul și au început să tragă cu armele în ei, străbunicul meu și ceilalți soldați s-au luptat pentru a putea împiedica soldații ruși, după câteva minute soldatii ruși au plecat și nu au mai continuat atacul asupra liceului, reușise să îi alunge.

Din păcate toți camarazii străbunicului au pierit în aceea noapte, doar el a fost singurul supravietuițor, după cum am auzit de la bunica mea din ce își aducea minte,și din relatarea străbunicului, din fericire el a reusit să se strecoare într-o curte care avea poarta deschisă.

În urma acestui atac străbunicul meu a fost împușcat în picior de mai multe ori, a fost salvat de soldații germani care erau la acea vreme pe teritoriul român, a fost transportat la spital și operat de un medic german care ia salvat viața, deoarece pierduse foarte mult sânge.

Eroismul străbunicului și al soldaților pierduți în acea noapte a fost răsplatit cu multe merite, printre care: Medalia ’’Virtutea Militara’’, Crucea Nationala ’’Serviciu Crendicios’’.

Străbunicul meu a rămas în spital un an de zile, timp în care a avut mai multe intervenții chirurgicale pentru ai putea reface piciorul, însă, niciodata nu a mai fost la fel, râzboiul la schimbat, la fel și pierderea camarazilor lui. Recuperarea a fost foarte grea, se obișnuise cu schijele rîmase în corp, care au devenit parte din viața lui, a rămas și șchiop, dar recunoscător lui Dumnezeu pentru șansa oferită. Restul vieții și-a petrecut-o alături de cei trei copii și soția lui în comuna Moldoveni, județul Ialomița.

S-a stins din viață pe data de 17 iulie 1992 la vârsta de 76 de ani.

Din păcate oamenii s-au aflat întotdeauna în război. Noi dorim să ne protejăm, să distrugem ceea ce percepem a fi o amenințare la adresa noastră. Adesea facem rău celor pe care îi considerăm dușmani distrugându-le simbolurile la care aceștia țin; o biserică, o scoală sau un monument. Nu este vorba doar de a distruge lucruri si obiecte, sunt pierdute secole de povești, tradiții și siguranță. Zdrobirea oamenilor, insuflarea fricii, destrămarea familiilor, pierderea taților, fiilor, soților și fraților, cred cu tărie că razboiul este un lucru rău!

Șerbănescu Emma Maria – Premiul Special al Juriului

Clasa a IV-a C, Școala Gimnazială "Ion Heliade Radulescu", Urziceni, jud. Ialomița