Într-o zi, m-am dus la biblioteca școlii, pentru a-mi găsi alte cărți de citit. M-am dus repede la zona cărților de istorie. Deodată, m-a atras o carte maronie, prăfuită cu un dragon pe ea. Dragonul era tare ciudat pentru că avea coada înfășurată în jurul gâtului. Imediat, după ce am deschis-o, am rămas absorbită de text. Dintr-o dată, parcă ies din lumea bibliotecii și mă trezesc într-o altă casă; eram într-o casă țărănească. Nici măcar hainele mele nu mai erau aceleași, purtam îmbrăcăminte de sol domnesc. Un sol domnesc! Aveam o mantie roșie și un costum brodat cu fire de argint. Mi-am dat seama că trăiam în evul mediu românesc.

Am ieșit din casă și un armăsar roșcat și frumos mă aștepta în fața casei. M-am apropiat încet și l-am mângâiat bucuroasă. Când eram cu calul afară, un grup de oameni îmbrăcați boierește m-au anunțat că trebuie numaidecât să mă înfățișez domnului Țării Românești. Eram bucuroasă și curioasă de ceea ce se va întâmpla. Mi-am pus traista cu câțiva galbeni în ea, mi-am aranjat mantia și sabia, apoi m-am urcat pe cal. Calul s-a ridicat în două picioare, apoi a am dat pinteni și am pornit la galop. În scurt timp, cu inima bătând tare, am ajuns la curtea domnească din Târgoviște și fără să mai zăbovesc am intrat în curtea interioară a cetății. Mi-am legat calul de un stâlp de lemn și am înaintat cu pași repezi spre turnul Chindiei.

De îndată ce am intrat am fost impresionată de frumusețea lucrurilor aflate aici: un covor roșu brodat cu aur, o parte din tavan acoperit cu imagini din lupte și scene cu judecăți domnești, iar pe pereți câteva tablouri cu scene de vânătoare. Pașii m-au purtat foarte repede spre intrarea în sala tronului. Am intrat și nu-mi vedea a crede ochilor: Vlad Țepes, domnitorul Țării Românești stătea gânditor pe jilțul domnesc. Avea părul negru, lung și mătăsos, o privire veselă dar în același timp și aspră, încălțări de culoarea sângelui și o cușmă roșie cu pene albe pe ea. M-a văzut și zâmbind mi-a făcut semn să mă apropii.

I-am văzut ochii serioși și mi-am dat seama că domnitorul era îngrijorat. Am făcut o plecăciune și l-am întrebat ce poruncește pentru mine. Cu voce aspră mi-a dat poruncă să merg la vărul său Ștefan, Domn al Moldovei, la cetatea de scaun a Sucevei pentru a-i înmâna o scrisoare, scrisoare care nu trebuie să ajungă în mâinile nimănui. Mi-a mai spus că trebuie să ajungă la Ștefan mâine înainte de apusul soarelui și că nu am voie să o deschid, altfel mă va aștepta o pedeapsă aducătoare de moarte. Am mulțumit, am făcut o plecăciune și am ieșit în curte. Am încălecat și am pornit în grabă spre Suceava.

Pe drum niște tâlhari au încercat să mă jefuiască, dar pentru că aveam sabia dăruită de Vlad Țepeș, am luptat vitejește și i-am învins. Cu toate acestea, m-am ales cu o rană la mâna stângă iar sângele îmi curgea pe sub haină. Mai era destul de mult până la intrarea în Suceava, mă ghidam după mușchiul copacilor și după soare. Pe drum am văzut căprioare cerbi și vulpi. M-am oprit la un pârâu rece pentru a-mi potoli setea. După un timp am ajuns în Moldova și fiindcă îmi era tare foame am hotărât să poposesc la hanul boieresc din drum. Mi-am legat calul în grajdul din spatele hanului și m-am îndreptat spre ușa de intrare.

Înăuntru era o încăpere mare cu multe mese iar oamenii mâncau cu poftă, vorbeau tare și beau vin din cupe de argint. M-am așezat la o masă lăsându-mi traista pe spătarul scaunului meu. Hangiul m-a văzut și s-a apropiat și m-a întrebat ce doresc să mănânc. După ce i-am spus ce doresc, am ieșit o clipă spre grajd ca să-i dau calului niște apă și fân. Când m-am întors am văzut cu disperare că traista mea cu scrisoarea dispăruse. Mă gândeam ce aș putea face să găsesc numaidecât traista, știind că sunt într-un loc străin în mijlocul unor oameni necunoscuți. Ce să fac? Cui să-i spun? Cine să mă ajute? Eram singură și neajutorată.

M-am uitat împrejur și într-un colț întunecat stătea un moșneag. Avea barbă albă și ochii blânzi. Îmi inspira încredere așa că m-am luat inima în dinți, m-am apropiat de el și i-am spus necazul meu. După ce m-a ascultat și văzându-mă albă de disperare, mi-a zis că mă v-a ajuta să găsesc traista pierdută. Bătrânul era defapt un vechi prieten al tatălui lui Ștefan Vodă.

Însoțită de bătrân am călărit împreună spre casa boierului Vasile. Boierul știa nelegiuiții din acele ținuturi și după ce am vorbit toți trei, am mers împreună până lângă o casă dărăpănată, așezată la marginea unui drum. Am zărit lumina unei lumânări și am auzit voci și râsete. Mă furișez până la ușă, mă uit printr-o crăpătură și văd traista mea aruncată pe o masă prăfuită. Mă bucur că am găsit-o și mă gândesc cum să facem să o iau mai repede.

Vorbesc cu bătrânul și boierul și repede ajungem la planul în care ei trebuie să-i ademenească afară din casă pe hoți iar eu să intru repede și să iau traista. Zis și făcut. Mi-am luat traista, m-am uitat după scrisoare și din fericire scrisoarea era acolo. În grabă am încălecat și am pornit spre Suceava.

Ajunsă la Cetatea de Scaun am cerut să mă înfățișez cât mai repede în fața Măriei sale Ștefan Vodă.

Cu vocea tremurândă l-am salutat și m-am închinat iar apoi i-am spus motivul pentru care am sosit și i-am înmânat scrisoarea. După ce a citit-o, s-a uitat la mine cu uimire și îngrijorare. Era uimit să vadă cum Țepeș a folosit o femeie pe post de sol cum această femeie era atât de curajoasă. Apoi a poruncit răzeșilor să pregătească un cufăr mare din lemn, cu cele necesare domnitorului Țării Românești. La o masă alăturată s-a așezat și luând o pană și o călimară a început să scrie un mesaj pentru vărul său Vlad. Imediat ce a terminat-o a iscălit-o și a închis-o cu sigiliul domnesc.

Mi-a înmânat scrisoarea și atunci a observat sângele care picura de la mâna stângă. M-a întrebat de rană, i-am spus prin ce trecusem și repede a ordonat medicului personal să se ocupe de îngrijirea rănii mele. Pentru siguranța mea pe drumul de întoarcere la Târgoviște, mi-a spus că va porunci să mă însoțească zece dintre cei mai iscusiți ostași din oastea sa.

I-am mulțumit pentru bunătatea și grija cu care m-a primit și am plecat împreună cu oștenii moldoveni spre Țara Românească. Mă întrebam uneori ce anume i-a scris Vlad vărului său Ștefan. Am intrat în Târgoviște, emoționată am pătruns în Mănăstirea Curții Domnești. Acolo se afla Vlad. De când m-a văzut s-a îndreptat spre mine. Eu i-am înmânat scrisoarea. Bucuros a deschis scrisoarea și a început să citească.

Mulțumit, mi-a înmânat o pungă cu 100 de galbeni ca răsplată pentru fapta mea. Oștenii munteni au dus cufărul în sala tronului și la porunca domnitorului l-au deschis. Vlad s-a apropiat și a ridicat în palmele sale monede de argint și de aur, bani cu care v-a putea să cumpere de la brașoveni arme și cele necesare pentru oastea muntenească. Apoi, zâmbind cu satisfacție și uitându-se către mine, a închis cufărul lăsând capacul să se trântească.

Trosc!

Și brusc “m-am trezit” din nou printre rândurile cu cărți din bibliotecă. M-am uitat la mâna stângă și în locul rănii aveam pielea înroșită cu semnul dragonului lui Vlad.

Alexia Leșcău – Premiul II

Clasa a V-a, Colegiul Național ,,Octavian Goga’’, Sibiu, județul Sibiu