Vă invităm la poveşti!

Lacrima lui Ștefan

Două săbii de lemn se încleștară. Marcu și Petre se băteau cu spadele, de parcă ar fi fost unul turc, altul valah. Sudoarea le curgea pe tâmple dar nu se lăsau. Rupându-se săbiile, se luară la trântă.
Un om robust, cu o mantie roșiefluturând pe umeri și-o căciulă de blană pusă pe pletele-i castanii, coborî falnic pe treptele de la intrarea palatului...
-Fiii mei, dar frații valahi moldoveni, nu se bat între ei, ci își apără țara!
-Dar tată, îmi spune că Vlad Vodă a fost un tiran fără de inimă!
-Copiii mei, de ați ști voi cu cât i-am fost dator lui Tepeș... Așezați-vă colea, pe bolovanul ista, că e mult de povestit…
Tânăr fiind eu, și necălit de asprimea războaielor, Vodă a strâns în locul meu oaste pe bani grei, și ostașii lui au înfrânt oamenii lui Aron, dar el a rămas la Târgoviște, ca să nu cuvânte gurile rele că Drăculea mi-a făcut pomană. Uitați-mă acum, eu – Ștefan cel Mare care șad pe scaunul Moldovei.
Apoi, căpitanii oastei lui au făcut prăpăd printre osmanlâi. Mihnea, cel mai breaz dintre toți, era pomenit cu spaimă de însuși marele sultan, iar papistașii îi rosteau cu șoaptă gâtuită numele, ‘fricoșați.
Îmi amintesc de zilele tinereții, când umblam cu Țepeș pe coclauri, zăboveam prin codrii și ne răcoream cu apa cristalină a pârâurilor din desișuri. Acum luptele mi-au înnegrit sufletul. Zilele cele pline de pace și bucurie au luat sfârșit.Trăim noi în avuție, dar sărmanele văduve flămânde? Copiii rămași fără tată?
Și Vodă era orfan de tată. Moartea părintelui său l-a întărit, făcându-i sufletul amar.
Ooo... îmi aduc aminte de spusele grămăticului meu, care-l slujisepeDomnși îi fusese alături când i-au gonit pe turci peste Dunăre. Hoardele otomane se înecară în fluviu, iar cei care au scăpat cu viață au fost hărțuiți de sârbi și omorâți de tâlhari pân’s-ajungă la ‘Stambul. Dacă nu era el, care să se pună potrivnic în fața iataganului, acum, colțișorul ista de Rai se clătina în vânt de pe-o mână pe altă mână a domnilor hulpavi.
Cu cât puterea lui Vlad creștea, cu atât creșteau și vrăjmașii acestuia. Ba chiar a îndrăznit să refuze tributul și a doua oară. Când Mahomed a văzut îndrăzneala acestuia, a trimis mulțime de spahii și ieniceri aleși pe sprânceană de către Ali-beg, ca să-l răstoarne pe Domnitor.
După intrarea turcilor în Țara Romănească, ostașii valahi au lăsat jale în drumul inamicilor. Nu exista fântână neotrăvită de la care să-și adape caii, iar aceștia mureau. Înaintau foarte greu mergând la pas, și seara, ca niște năluci, se iveau românii risipind oștirea nenumărată a păgânilor.
Dar noaptea aceea de iunie le-a întrecut pe toate...
Turcii ajunseseră lângă Târgoviște unde-și stabiliseră tabăra. Țepeș al nostru a atacat corturile pe a căror pânză erau cusute cu migală semiluni, punându-i pe fugă pe cei ce voiau să îl vadă mort. Valahii erau câteva mii, iar năvălitorii câtă frunză și iarbă. Se spune că se băteau între ei, neștiind care cum sunt.
Ooof, dar boierii nu-l aveau la inimă pe Vlad. Zbierea, cel mai aprig dușman, care-i pusese bețe-n roate și când încercase să își recupereze domnia a doua oară, scrise carte lui Mateiaș Corvin, cum că domnitorul Țării Românești l-ar fi vândut turcilor.
Cine l-o fi pus pe Țepeș să meargă ‘taman atunci la Craiul hunedorean, care îi pusese gând rău?.......
Nu știa săracul, că v-a fi prins și aruncat în temnițele de la Vișegrad. Dar voia lui Dumnezeu a fost să fie. Știți voi, dragii mei copii, uneori îi putem alunga cu spada pe mișeii ce ne pândesc din umbră. Alteori, așa ne e scris în ceruri.
Degeaba am încercat eu, timp de zece ani, să îl conving pe Mateiaș-nepotul lui Iancu Hunedoreanul- să-l elibereze pe Drăculea. Bine că soțioara cea blândă a lui l-a ‘nbunat și, dându-i drumul, i-a dat pergament cu slove scrise de mâna ei, în care-ș cerea iertare pribeagului domn.
N-a trecut mult timp până și-a recăpătat tronul. Un om ca el ar fi stăpânit lumea dacă ar fi fost sultan. Dar el nu voia. El își dorea să stea veșnic drept, înaintea turcului, neplecând capul sub iataganul lui. Țara și oștenii îi erau cea mai mare comoară.
Dar moartea l-a luat prea repede. A luptat până la ultimul strop din paharul vieții sale, dar și-a atins scopul.
Să țineți minte și să spuneți copiilor voștri, că Vlad e vulturul ce ne e strajă de sus din ceruri, iar noi suntem cei ce-i duc voia mai departe. Să nu trădați niciodată voia lui și a Lui Dumnezeu. Degeaba și-a încredințat Țepeș sufletul țării, dacă noi o urgisim.
Domnitorul se ridică și, ciufulind părul băieților lui, grăbi pasul către treptele ce suiau către ușile palatului.
Fiii lui nu îl puteau vedea lăcrimând după veșnic – pomenitul Vlad Țepeș.
Tudor Filip – Premiul III
Clasa a V-a B, Colegiul Național ,,Ion Maiorescu”, Giurgiu, județul Giurgiu

Link-uri utile