Mă născusem copil de țărani. Nu mă pricepeam la scris, citit sau matematică. Literele mi se amestecau în cap, nu le puteam desluși. La școală, doamna profesoară dădea cu lingura de lemn în palma mea, pentru că scriam cuvintele greșit la tablă. Matematica mi se părea prea complicată. Nu aveam timp să îmi fac temele sau să citesc cărți; trebuia să duc oile la păscut sau să mulg vaca. Uneori nu mă duceam deloc la școală, era prea mult de lucru în gospodărie. Nici părinții mei nu merseseră prea mult. Tatăl meu spunea că era o pierdere de timp.

Viața era la fel în fiecare zi; mă trezeam, mă spălam pe față, plecam înspre școală, mă mai trăgeau profesorii de ureche, jucam lapte gros în pauză cu colegii și după mă întorceam acasă, unde trebuie să lucrez în ogradă până seara. În unele zile, eram trimis să stau la coadă, pentru lapte, pentru carne, nu conta. Dacă ploua, dacă ningea, tot trebuia să mă duc. De multe ori nici măcar nu știam pentru ce stăteam la coadă, îmi zicea doar mama că era coadă și că trebuia să mă duc. Uneori mergeam devreme și totuși, când ajungeam în față, realizam că mi-am uitat cartela. Atunci mă mai și bătea tata când ajungeam acasă.

Cu timpul, treceam din ce în ce mai puțin pe la școală. Până când am ajuns să nu mai merg deloc. Ca să îmi ocup timpul, mă mai întâlneam cu vecinii din sat, pentru a juca fotbal împreună. Stăteam toți pe afară până când se întuneca și trebuia să ne întoarcem acasă. Nici ei nu erau mai pricepuți decât mine la scris sau citit, unii nu știau să facă nici una, nici alta.

Restul anilor mi i-am petrecut în monotonia cu care eram obișnuit. Munceam, mergeam pe câmp, mă jucam cu câinele, mă plictiseam. Auzisem despre Revolta Muncitorilor de la Brașov, dar nu știam ce se întâmplase sau ce era „Deșteaptă-te, române!”. La 19 ani începuseră părinții să îmi amintească că va trebui să mă însor după ce mă întorc din armată. Nu știam cu cine trebuia să mă însor, sau de ce trebuia să fac asta, dar fusesem de acord.

Nu crezusem vreodată că aveam vreun scop în viață. Munca era grea și nu îmi plăcea, cărțile erau prea grele de înțeles iar fetele nu mi se păreau interesante. La școală și în armată îmi era amintit că defapt aveam un scop: să servesc și să lupt pentru patria noastră, Republica Socialistă România. Nici asta nu înțelegeam cum să fac. Îl admiram pe tovarășul Ceaușescu, deoarece, datorită lui, patria noastră o ducea foarte bine. Nu știam de unde îți puteai da seama dacă patria o duce bine, dar îl credeam pe tovarășul Ceaușescu când zicea asta.

Dacă munca de acasă mi se păruse grea, zilele mele din armată nici măcar nu se comparau. Trasul cu pușca era unul dintre singurele lucruri la care realizasem că mă pricepeam fără mare efort. Totuși, asta nu era destul, viața continuând să fie dură cu mine. În luna decembrie începuse revoluția, care îmi amintea de Revolta de la Brașov. Nu știam sau înțelegeam ce se întâmpla, dar lucrurile nu arătau bine.

La două zile după ce tovarășul Ceaușescu ținuse mitingul eșuat, fusesem informat de către locotenent că urma să merg cu ei la Târgoviște, care nu era departe de unde ne aflam noi. Acest eveniment nu putea să mă prindă într-un moment mai rău; în ultima vreme începusem să pun sub semnul de întrebare devotamentul meu față de Tovarăș. Toți acei oameni care se luptau pentru a schimba ceva la această țară...se puteau să aibă dreptate? Era ca și mă trezisem dintr-un somn adânc și începeam încetul cu încetul să realizez că tot ce făcusem până acum, devotamentul meu față de Tovarăș...totul era necurat.

Asta fusese toată viața mea? O viață în care făcusem tot ce îmi ziseseră alții, niciodată gândind pentru mine însămi, precum un catâr? Avusesem vreodată un moment în care cineva să zică că este mândru de mine, că mă pricep la ceva? Făcusem vreodată ceva care chiar să conteze? Eram prost? De ce nu stătusem mai mult în școală, de ce mă lăsasem fără să depun măcar un efort? Însemnau măcar ceva ultimii 20 și ceva de ani din viața mea?

Îmi fusese ordonat să aștept afară până când avea să se termine procesul. Fusesem surprins când ieșiseră locotenentul și încă doi indivizi pe care nu îi cunoșteam la scurtă vreme, crezusem că avea să dureze mai mult.

Momentele care au urmat îmi sunt încețoșate ; îmi amintesc doar că mi se zisese să trag de câte ori era nevoie. Sentimentul acela, când știi că urmează să iei viața cuiva, chiar dacă acea persoană a făcut lucruri rele, este unul de care nu voi scăpa vreodată. Mâinile îmi tremurau, nici măcar nu știu de câte ori i-am nimerit, dacă i-am nimerit măcar o dată. Țipetele lor, mai alese ale Tovarășei, îmi răsunau în cap; voiam să le alung, să le fac să dispară. Modul în care corpurile le picaseră la pământ, ca și când ar fi fost niște cârpe aruncate...

Urechile îmi țiuiau, capul mă durea. Voiam doar să găsesc un loc liniștit, unde să mă pot odihni, unde să pot dormi. Voiam să dorm o perioadă îndelungată.

Furdui Alexandra - Mențiune

Clasa a VII-a E, Colegiul Național "Decebal", Deva, județul Hunedoara