De câteva zile vremea tot continua sa urce la temperaturi din ce in ce mai mari, încât, solul era mai incins ca nisipul din deșertul Sahara. Mintea mea ma îndruma discretă în a mă adânci în diferite gânduri profunde fără scăpare, și bazate pe cele mai ciudate teme pe care ți le-ai putea imagina vreodată. Brusc, un trosnet adânc și puternic îmi captivează atenția și mă îndrumă să mă uit pe geamul in care lumina soarelui se reflecta puternic, formând niște particule mărunte multicolore. Mă apropii de geam domol și cu pași silențioși ca o felină, și zăresc un om cu mult mai in vârstă decât mine. Pe fața lui se afla o barbă deasa de culoare scoarței celui mai întunecat brad. În cap, purta o pălărie de culoarea neagră și cu trei pene lungi, care păreau a fi smulse din coada unei păsari imense. Îmbrăcămintea lui, de asemenea era asemănătoare cu o mantie lungă și roșie ca sângele păcătoșilor care tocmai au fost pedepsiți de o ființă fără milă. După chipul acestuia îmi putea da seama cu ușurință cine este. Era Ioan Vodă cel Viteaz. Era pur și simplu neobișnuit gândul de a-l vedea în curtea mea, în lumea reală. Acesta simte că este urmărit și imediat se prinde și de către cine. Sincer, asta nu mă prea surprinde, deoarece strategiile și nivelul acestuia de inteligență le depășesc cu mult pe ale mele. Îmi aruncă o privire stranie din care nu pot înțelege sigur mesajul transmis de el, așa că decid să cobor. Cobor scările din lemn cu grijă. Scări care par a fi infinite pe măsură ce pașesc pe ele. O dată ce piciorul meu atinge ultima treaptă, nu mai aștept și încep a fugi grăbită până afară. Mă gândesc un timp până îmi dau seama unde se află locul unde l-am văzut pe domn. Pentru a mă orienta mai bine, mă uit după fereastra camerei mele, unde ar trebui să se afle el, însă, nici urmă de acesta. Aud un zgomot în spatele meu, urmat de vântul care tocmai fusese despărțit de o siluetă rapidă care se îndrepta spre mine, mai ca un bolovan aruncat la vale. Încerc să mă întorc pentru a vedea cine era pricina zgomotelor de afară, dar, pe neașteptate, simt o lovitură zdravănă la cap, și vederea mi se schimbă. Deschid ochii și îl zăresc pe Ioan Vodă, cu un buzdugan din lemn în mână uitându-se la mine de parcă îi datoram niște explicații. Îmi fac curaj să spun ceva, dar mi-o ia înainte.

-În ce an suntem? întreabă el destul de serios.

-În anul 2022, îi răspund eu înapoi neînțelegând situația petrecută la momentul actual, însă, el arată de parcă ar fi văzut o stafie. Nu înțeleg de ce s-a panicat. Dar un lucru nu il puteam înțelege, cum se afla aici, chiar dacă acesta a trăit acum aproximativ 448 de ani? Presupun ca este doar o iluzie. Dar cum se explică lovitura aceea zdravană in cap pe care chiar am simțit-o? În timp ce eu mă afundam în gânduri stranii, domnitorul se ridică în picioare, hotărât și mă întreabă iar:

-Cine domnește acum peste țara aceasta?

-Domnul meu, conducătorii s-au schimbat cu mult în urmă. În prezent ,nu mai există domnitori, ci Președinți... îi răspund eu sigură că acest răspuns îi va fi oarecum de folos...

-Primul lucru pe care îl voi face va fi să readuc domitorii țărilor înapoi iar apoi voi face România un loc mai bun decât este. Voi judeca corect, după merit și nu după situația financiară, vârstă sau orice altceva. Voi pedepsi pe cei care fac fapte defăimate sau pe cei care nu îmi urmează regulile, însă ăsta nu este motivul pentru care am venit aici, chiar în curtea ta în acest moment și nu în altul. Adevăratul motiv este ca am nevoie de o persoană care ar putea să îmi sprijine acțiunile și pe care mă pot baza. Pe scurt care poate fi pe înțelesul tău, un ajutor, complice, mâna dreaptă, om de bază sau cum vrei să îl numești. Deci, ce zici? Da sau ba? Mi te alături sau suferi mai târziu?

Nu este o ofertă rea deloc. Ba chiar este chiar una destul de buna. Însă, totul are consecințe. Chiar și un lucru care pare inocent sau minor, dar chiar nu este. Mai exact o glumă sau in cazul meu, o ofertă prin care pot deveni mâna dreaptă a unui Domnitor care a marcat istoria într-un mod destul de remarcabil. Pentru a răspunde acestei întrebărî este nevoie de mai mult timp pentru a o putea studia, întelege, a-i gândi toate beneficiile dar și consecințele. Mă hotărăsc să nu îl mai las pe acest domn să sufere și îi răspund.

- Fie dupa placul dumitale, Măria ta! Dacă considerați că aveți nevoie de mine cu adevărat, atunci?

Însă nici nu apuc să îmi termin replica și aud o voce familiară pe care obișnuiam să o aud în fiecare zi, îmi strigă numele disperată de parcă ceva groaznic tocmai s-a întamplat și că ar trebui să vin imediat la chemare. Mă trezesc doar pentru a-mi da seama că toată întamplarea, toată acțiunea, toată povestea trăită de mine a fost doar un vis profund care părea a fi chiar realitatea pe care o trăiesc zi de zi.

Sicaru Ana Maria Larisa - Mențiune

Clasa a VI-a, Școala Gimnazială ”Spirea Sorescu”, Zamfira, jud. Prahova