Vă invităm la poveşti!

Miercuri, 08 Februarie 2023 10:38

O iscoadă de încredere

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, dura bătălie pe care am văzut-o cu ochii mei pe vremea când imperile invadau țările mai mici, doar fiindcă își doreau să devină tot mai puternice și mai bogate. Iar săraca noastră țărișoară a trecut prin multe încercări, dar de cele mai multe ori otomanii erau cei care vroiau să ne invadeze. Ce-i drept, eram o țară mică, dar bogată .
Ascultați acum povestea pe care v-o spun eu, Güven, un creștin…Eram doar un biet copil când oastea barbară a otomaniilor m-a răpit din sânul familiei mele, din satul meu, din țara mea. Aveam 7 ani, proveneam dintr-o familie săracă, mama murise cu 2 ani în urmă, iar tata de abia reușea să mă întrețină pe mine și pe fratele meu de 3 ani. Mă avertiza mereu în legătură cu ce făceau otomanii și mă punea să mă ascund sub pat de fiecare dată când aceștia ne spărgeau ușa de la intrare în căutarea unui nou copil – copil pe care să îl răpească și să îl instruiască pentru propria lor armată. Dar într-o zi ploioasă de mai, am ieșit afară să mă joc în ploaie cu copii vecinilor, cât timp părinții erau plecați la treburile câmpului. Tata mă avertizase, să nu ies din casă deoarece știa că acei barbari ne vor aduna de pe stradă pe toți, dar eu nu l-am ascultat și am ieșit cu toți copii. Ne jucam, alergam, săream în toate bălțile, ne bucuram de ploaie, până când oastea tributului a venit să ne răpească și până să apucăm să fugim deja ne prinseseră în plasele de pescuit enorme pe care le duceau. Atunci am îneput să mă zbat în încercarea de a mă elibera, dar acest fapt nu a făcut decât să mă înlăture de prietenii mei. Am fost băgat în altă trăsură, mai puțin dărăpănată decât prima. Ai mei tovarăși au fost aruncați undeva la marginea imperiului și întîmpinați de altă ceată de matahale. Eu însă îmi continuam drumul spre cine știe ce loc bizar. La un moment dat am ajuns în fața unui palat mare și întunecat în curtea căruia stăteau posomorâți alți copii. Cumva am realizat că eu eram cel pe care îl așteptau, deoarece când am intrat pe porțile mari de bronz ale palatului, toți copii au venit și au așteptat cuminți lângă caleașcă așteptând să fiu desfăcut din plasa care mă ținea captiv. După ce am fost eliberat am plecat cu toții spre palat, unde am fost așteptați cu o masa festivă. Paznicul ne-a spus să luăm loc dar pe fiecare scaun scria câte un nume în turco-otomană. Nimeni nu știa unde să se așeze așa că am luat fiecare un loc la nimereală. Eu am luat scaunul cu numele Güven. După un ceas de așteptare împăratul a sosit și de cum a intrat în încăpere l-am recunoscut - era ,,Pașa Sinan’’ marele și temutul conducător al otomaniilor. Venise să ne repartizeze în cea mai bună tabătă de instruire numită Lider Religios, și pe lângă acest fapt ne imformase și despre schimbarea numelui în cel de pe scaun. Adică pe mine oficial nu mă mai chema Andrei ci Güven, iar lucrul acesta nu îmi plăcea deloc.
Anii trecuseră rapid și până în momentul de față nu am dus nici o bătălie, dar am avut parte de antrenamente grele. Eram cel mai bun din grupa mea, așa că Pașa care începuse să se atașeze de mine destul de mult s-a gândit să îmi ofere o zi liberă. Evadând în acea zi din imperiu am fugit înapoi în țara mea unde am mers direct la Domnitorul nostru Mihai Viteazul. De la acesta am primit o misiune tare riscantă. La care am avut timp de gândire și răspuns o săptămâna. Nu știam ce să fac dar până la urmă răspunsul a fost DA VREAU SĂ O FAC, O SĂ-MI FAC NEAMUL MÂNDRU!
Și revenind la dragii noștri otomani, în august 1595 au decis din nou să ne invadeze și au pornit spre noi, câtă frunză și câtă iarbă. Sub comanda lui Sinan Pașa, o puternică armată turcească a traversat Dunărea, îndreptându-se spre București. Mihai Viteazul, domnul Țării Românești, auzise mai demult de dorința otomanilor de a ne cuceri și de a transforma țara în pașalâc, dar pentru a afla mai multe despre planul lor și pentru a putea să îl desființeze m-a trimis pe mine să îi fiu iscoadă. Mai exact, am primit misiunea să mă integrez în tabăra de luptă a otomanilor și să ajung la fiecare plan pe care îl crea Pașa Sinan. Zis și făcut. A doua zi, în zori m-am strecurat într-unul dintre corturile mai puțin aglomerate ale turcilor. Chiar m-am integrat bine, astfel că nimeni nu bănuia că sunt român și nimeni nu îmi știa marele secret. Am încercat să mă fac util i-am ajutat pe băieții care îngrijeau de cai, dar și pe cei care pregăteau mesele și serveau. Ba chiar ajunsesem chiar să mă mișc în preajma Pașei Sinan, ceea ce era o mare binecuvântare, deoarece așa ajungeam mai repede la toate planurile pe care Sinan le urzea pentru următoarea bătălie.
L-am urmărit pe Pașă cum se plimba îngândurat, cu spatele puțin încovoiat, privind spre poalele caftanului verzui, decorat cu arabescuri aurii. Un ciucure auriu se legăna deasupra frunții, fiind prins de turbanul de mătase albă. Mintea lui Sinan a reluat, cu atenția trează, idee după idee, în încercarea de a compune cel mai bun plan de atac. După ce mai multe idei au fost analizate și respinse. Pașa s-a oprit la un plan care i s-a părut a fi PLANUL IDEAL și care i-ar fi asigurat cucerirea Țării Românești și transformarea ei în provincie otomană. Dintr-o dată, pașii Pașei s-au întors în direcție inversă, îndreptându-se în grabă spre cort, pentru a discuta cu comandanții armatei. Cât despre mine, am umblat întreaga seară din cort în cort, prefăcându-mă că am mereu ceva de făcut, și am încercat să pricep fiecare cuvânt rostit și fiecare ordin primit de vreun slujitor turc.
În noaptea care a urmat, după ce au adormit cu toții, m-am furișat afară din cort și am plecat spre cetatea de la nordul Dunării. Acolo mă aștepta în pragul ușilor Voievodul Mihai, iar silueta lui masivă părea și mai puternică. Stătea acolo nemișcat admirând luna. Când am ajuns la capătul scărilor de piatră, m-a poftit înăuntrul cetății. I-am povestit totul, fiecare cuvințel auzit și care părea să facă parte din plan, fiecare mișcare pe care am văzut-o în tabăra turcilor. A rămas pe gânduri aproape un ceas, după care l-am auzit pe domn strigând:”Podul, podul!!!”. Nu puteam să înțeleg ce legătură avea podul cetății cu atacul otomanilor dar eram dispus să fac orice, doar să nu fim înfrânți. Ieșind afară cu o viteză uluitoare, Mihai și-a scos pumnalul și a început să slăbească frânghiile podului. Cu întârziere, am priceput și eu ceea ce mintea ageră și experimentată cu planurile de luptă a domnului înțelesese până la ultimele consecințe. Otomanii aveau de gând să se despartă în două armate separate, una care să ajungă pe podul cetății, iar alta care să ajungă la cetate prin pădurea din spate. Voievodul s-a întors spre mine și mi-a poruncit: “Mergi și scoate oastea afară, plecăm spre tabăra de la Copăceni, pe malul stâng al Argeșului!” Nici nu apucase bine să își termine spusele, că armata era deja afară, pregătită de plecare. Ne-am refugiat în locul în care ne poruncise Domnul, îngrijorați de soarta cetății noastre. Știam că armata otomanilor ajunsese deja la cetatea noastră, știam că de acum era sub stăpânirea păgânilor.
La amiază, Mihai Vodă ceru ca armata să fie gata de drum, așa că ne-am strâns lucrurile, ne-am echipat și am așteptat poruncă nouă. Domnul s-a înfățișat în fața oștenilor, călare pe un cal de luptă, cu securea în mâna dreaptă, poruncind cu glas tunător: La luptă, oștenii mei! Să-i alungăm pe turci din țară! Un strigăt de luptă s-a auzit deodată din mii de piepturi curajoase, iar oastea românilor s-a îndreptat spre cetatea pierdută.
Cum am ajuns acolo am și început să ne luptăm vitejește. Mihai și-a deschis drum cu securea printre ienicerii turci, îndreptându-se drept spre Sinan Pașa, cu care dorea să se răfuiască. Lovitura puternică l-a doborât pe Pașă, aruncându-l în apa cea adâncă care era traversată de podul cetății, făcând să-și piardă ultimii doi dinți pe care îi mai avea. La vederea viteazului domn, oastea românilor s-a mobilizat și mai mult, a luptat cu însuflețire, iar turcii au început să cedeze.
Atunci când, după ore în șir de luptă, am reușit să învingem oastea otomană, din spatele nostrum se auzi un sunet ciudat, ca o chemare la luptă, un semn al războiului venit din partea lui Hasan Pașa. Acesta conducea o întreagă armată otomană care venea dinspre vest, vrând să își răzbune tatăl și să-l învigă pe Mihai. Gândul îl purta departe, iar Hasan se visa conducătorul Țării Românești. Mihai Vodă a cântărit din ochi oastea turcească proaspătă, odihnită, a urcat în grabă pe cal, ordonând oastei sale să se retragă.
Am petrecut multă vreme departe de casă, departe de familie, departe de tot ce iubeam, dar urmându-mi domnul. Mihai mă lua cu el peste tot. Am mers cu el odată în Moldova, acolo unde ne-am întâlnit cu Domnul Moldovei. Aveam nevoie de ajutorul său pentru a învinge în acest război care ne distrugea țara. Ne-a pus la dispoziție două corpuri de oaste, care aveau propriile arme și propriul echipament. După aceasta, am plecat spre vecinii noștri din Transilvania, care ne-au dăruit la rândul lor alte două oști cu arme și armuri .
Am început din nou să ne pregătim de luptă. Ne antrenam toată ziua, din zori până la asfințit. Eram mulți și puternici, pregătiți de luptă, eram gata să ne luăm țara înapoi. Cu toții doream să ne revedem famiilile, pe cei dragi, să ne vedem casa, eram dispuși să ne dăm și ultima suflare ca să ne eliberăm țara .
Eram în luna octombrie, trecuseră aproximativ două luni de când ne părăsisem țara. Iar azi, în zori, am plecat călare înapoi spre acasă, am mers șapte zile și șapte nopți fără încetare. În a opta zi, înainte de răsăritul soarelui, am ajuns acasă. Am înaintat cu prudență prin pădurea de lângă cetate, ajungând la corturile turcilor care stăteau de pază. La adăpostul întunericului, ne-am năpustit asupra lor, dându-le foc la corturi, tăindu-i și trăgând cu săgeți în cei care ieșeau afară din cetate. Era un haos total, un haos benefic pentru noi și tragic pentru ei .
Hasan Pașa ieșise și el din cetate pentru a vedea ce este cu tot tărăboiul acela, dar din păcate pentru el, Mihai Vodă a fost mult mai rapid, reușind să îl ia prin surprindere și să îi taie capul. Resturile armatei turcești au fost aruncate peste Dunăre.
Așa am reușit în 1595 să învingem armatele otomane, să ne eliberăm țara, iar revederea celor dragi a adus în case și în inimi veselie.
Sinoiu Delia-Ioana - Mențiune
Clasa a V-a, Școala Gimnazială Ostrovu, Comuna Aluniș, județul Prahova

Link-uri utile