Vă invităm la poveşti!

Joi, 09 Februarie 2023 09:55

Povestea mea cu final fericit...

Sunt o fetiţă de doar 12 ani...încă îmi place să citesc şi să ascult poveşti...dar, de data aceasta, curiozitatea m-a împins să aflu o poveste istorică despre copiii de o vârstă cu mine!
Am aflat cu tristeţe povestea unei fetiţe din secolul trecut, pe nume Maria sau Măriuca Zaharia, crescută de bunicul ei, în satul Pădureni (Mărăşeşti), judeţul Vrancea.
Ştiu că ea a fost personajul unei povestiri istorice scrise de Dumitru Almaş, că a fost direct implicată în Primul Război Mondial, pentru că în nucul din livada bunicului, soldaţii români instalaseră un post de observaţie şi atunci când soldatul din post a fost ucis, această fetiţă a luat binoclul şi a continuat să transmită informaţii despre poziţia duşmanului. Din păcate şi ea a fost ucisă de către un mitralior german şi astfel este considerată o eroină a neamului românesc.
Povestea mea se vrea una cu final fericit şi de aceea, îmi imaginez că trăiesc în vara anului 1917 şi sunt împreună cu buna mea prietenă, Măriuca. Ne jucăm prin curtea bunicului Zaharia, dar deseori, jocul nostru este întrerupt de bubuitul tunurilor şi de zgomotul focului de arme. Toţi cei din sat au fugit de teama frontului, doar câţiva săteni nu s-au îndurat să-şi lase gospodăriile şi se adăpostesc fiecare cum poate, în şanţuri adânc săpate, prin magazii sau gropi făcute în pământ. Nu ne e uşor, nimic nu mai este ca înainte, nu mai putem să ne jucăm în voie, să mergem la şcoală sau să ne bucurăm de copilăria noastră!
Bătăliile din jurul Mărăşeştiului sunt importante şi operaţiunile militare desfăşurate de armata română au oprit inamicul german.
Amândouă ne străduim să fim cât mai ascultătoare şi să ne ferim de arme, dar , în acelaşi timp, parcă ceva ne împinge să-i ajutăm pe soldaţii români. În timp ce aveam grijă de cele două căpriţe, ne gândeam fiecare din noi cum să devenim utile “alor noştrii”, aşa cum îl auzisem deunăzi pe bunicul spunând.
-Tu, Măriucă, la ce te gândeşti? Am întrebat-o eu pe prietena mea, care se juca cu un băţ în ţărîna din spatele casei.
-Apoi, vezi tu, mi-a răspuns, nu ştiu cum să fac să învăţ şi eu să vorbesc la aparatul ăla al soldatului din nuc... tare aş vrea să ştiu cum face şi cum poate să-l audă ceilalţi colegi ai lui?
- Dar noi suntem încă mici, nu cred că e bine să ne amestecăm în treburile celor mari, mai ales, ale soldaţilor. Ştii că bunicul ne-a avertizat de mai multe ori!
-Ştiu, dar tu nu eşti curioasă? Crezi că dacă am urca în nuc lângă bădia Vasile (era numele soldatului care supraveghea din curtea noastră, frontul), s-ar supăra? Îi ducem şi ceva de mâncare şi apă şi apoi, îl rugăm frumos să ne lase şi pe noi să vorbim la aparat...Hai, hai şi tu...
Cum şi eu eram curioasă, dar îmi doream să fiu şi de folos, am pornit amândouă înspre livadă, la bătrânul nuc, care devenise punct strategic pentru observarea frontului. Cum ne-a zărit bădia Vasile a zâmbit pe sub mustaţa deasă şi ne-a făcut semn să ne urcăm lângă el, bânuind de ce ne-am dus până acolo.Cred că şi lui îi era dor de copiii lui şi de casă, şi aşa cu noi, se mai înveselea. Era linişte în după-amiaza aceea şi am putut să stăm un timp cu el, să vorbim şi chiar ne-a făcut să rădem.
Măriuca era nerădătoare să-l roage să o lase la telefon (căci aşa se numea aparatul “vorbitor”) şi imediat cum a prins momentul i-a zis bădiei : “Vreau să fac şi eu ceva pentru ţara mea!”, mă înveţi să folosesc şi eu aparatul tău. Era destul de simplu de folosit, mai greu era să te uiţi şi prin binoclu şi să transmiţi poziţia duşmanului...dar cu un pic de exerciţiu şi atenţie, am fi putut fi şi noi “observatori de front!”
Povestea mea ar putea să continue, aşa cum mi-am propus de la început, către un final fericit, adică să amintesc de victoria bravei armate române, de schimbările importante care au fost pe front şi care ne-au salvat ţara, dar, mai ales, de faptul că eu şi Măriuca am fi supravieţuit acestui război urât, că am fi crescut într-o ţară mare şi frumoasă şi că vorbele Mariei “că vrea să facă ceva pentru ţara ei!” să fi fost puse în aplicare în anii care au urmat războiului, prin faptul că a reuşit să termine şcoala şi să se facă asistentă medicală, ajutând oamenii care aveau nevoie de ea.
Războaiele sunt urâte şi rele, nimeni nu merită să moară aşa, cu atât mai mult copiii! Măriuca trăieşte în amintirea cărţilor de istorie şi a poveştilor istorice scrise despre ea!
Măriuca, copilul erou!
Păun Diana Antonia - Mențiune
Clasa a VI –a G, Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”, Ploieşti, județul Prahova

Link-uri utile