Era o zi de vară frumoasă ca o zână coborâtă din basme direct pe pământ, o zână care pe unde trece face să înflorească pajiștea și lanul de aur cu maci roșii.

Regele iubea aceste locuri, de aceea venea mereu în acest loc de poveste cu aer curat, cu oameni harnici și frumoși care știu cânta din fluier de sar peste stânci înalte apele, dansează sârbele și horele sincronizându-și pașii de parcă ar fi un dansator cu multe chipuri. Măria Sa privea adesea fermecat hora satului, mergea la târg duminica și admira ceea ce ieșea din mâinile femeilor de la țară din acest sat binecuvântat. Costumele populare își însuflețeau frumusețea la horă. Iile tresăltau în timp ce piepturile fetelor la fel de frumoase ca zânele se învârteau în horă.

Ferdinand I nu se temea de moarte și nici de oamenii pe care îi conducea, de aceea se amesteca adesea pe ulițele satului, se oprea la vreo portă a unei case bătrânești să ceară un pahar cu apă ca pretext pentru testarea ospitalității sau a nevoilor și necazurilor oamenilor.

Așa se îndepărtă el în ziua aceea de vară atras de cântecul fluierului care parcă venea de departe din înaltul cerului sau din inima pământului. La început a crezut că este vreun flăcău îndrăgostit, dar s-a apropiat și a văzut cu uimire că era un băiețaș care păștea câteva mioare. Când l-a văzut pe străin, copilul s-a oprit rușinat parcă pentru că i-a tulburat liniștea.

-Cine te-a învățat să cânți atât de frumos la fluier, copile?

-Bunicul meu, domnule! De la el am fluierul. Acum s-a dus departe, tare departe și eu îi cânt de pe acest mal, sperând că el mă aude din cimitir și vede că îi prețuiesc darul.

Ochii copilului se umeziră de dor, iar regele era emoționat și el.

-Nu plânge, dragul meu copil! Bunicul este aici cu tine! Câtă vreme vei păstra fluierul, el va cânta cu tine și va fi cu tine mereu. Dar ce mai ai tu pe suflet, dragul meu?

-Of, mă tem că nu mi se va îndeplini niciodată visul, domnule! Aș vrea să învăț să citesc, să îi pot citi bunicii mele oarbe și bătrâne din Biblie! Să fie ca o mângâiere pentru ea toate promisiunile divine, dar nu am bani să plătesc pe cineva să mă învețe. Suntem săraci și lipsiți de putere, domnule!

-Nu este nicio școală pe aceste meleaguri, băiete?

-Nu! Și nici nu cred că se va face. Au acces la învățătură cei bogați. Este departe să mă duc până la rege și să îl rog să facă o minune. De fapt, cred că nici nu m-ar primi și nici nu m-ar asculta!

Deodată, din pădurea de alături s-au auzit strigând mai multe glasuri:

-Măria Ta! Măria Ta!

-Dumneavoastră sunteți chiar regele, a întrebat cu uimire copilul?

-Îți mulțumesc pentru cântecul dăruit, dragul meu copil și pentru că m-ai primit o clipă în sufletul tău! Școala se va face, visul ți se va împlini!

Peste câteva zile, regele semna decretul prin care dona teren pentru construcția primei școli și începerea lucrărilor la prima școală din acel sat.

Copilul de atunci este străbunicul meu care a putut să îi citească bunicii sale oarbe din Biblie datorită generozității Regelui Ferdinand I.

Eu sunt elev la Colegiul „Ferdinand I” din Măneciu, Prahova și nu pot uita niciodată povestea pe care am auzit-o de la străbunicul pe când nu mergeam încă la școală.

Nu am talent să cânt la fluier ca străbunii mei, dar îmi place să învăț și prețuiesc darul regelui care a întemeiat învățământul pe plaiurile mânecene!

Popescu Rareș - Premiul I

Clasa a IX-a A, Colegiul „Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova