Vă invităm la poveşti!

Miercuri, 15 Februarie 2023 09:35

Bunătatea este răsplătită

Aerul devenise irespirabil: soarele coborâse pe pământ, amestecându-se cu firele de praf și poleind apele. Tot ce era viu fierbea, gâzele mici dormitau și ele pe jumătate prăjite de cuptorul solar.
Domnul Ștefan alerga prin pădure cu calul său să se răcorească și să vadă tot ce se întâmplă în țara pe care o conducea. Pădurea fu străbătută într-o clipă de domnitor și de calul său cel alb care se vedea de departe. În haine de țăran, domnul analiza tot în jurul său și își nota în agenda gândurilor ceea ce nu îi convenea.
Aici se rărise pădurea și trebuia să fie plantați copaci, dincolo se impunea să fie reparat un pod, fântâna de la marginea satului X trebuia să fie curățată și ghizdurile din lemn înlocuite.
Apoi ieși în cîmp și ceea ce văzu acolo printer rândurile de porumb firav și galben îl emoționă până la lacrimi: o bâtrână plivea plantele de buruieni, avea mânile pătate de verdeață și pline de spinii de la pălămidă.
Domnitorul opri și legă calul de un plop, apoi îngenunche în fața bătrânei, sărutându-i mâinile:
Ziua bună, bunico , ce faci dumneata aici ? De ce lucrezi pe căldura aceasta?
Bâtrâna rămase nedumerită. Nimeni nu a îngenuncheat în fața ei până atunci și mai ales nu i-a sărutat mâinile pline de praf, aspre și pătate. Ea îi răspunde:
-Domnul meu, sunt o bătrână simplă, atât de simplă, încât nu merit să îngenunchezi în fața mea și să săruți mâinile acestea murdare! Sunt aici pentru că îmi este milă de plante, iar dacă soarele mi-ar scurta amărăciunea bîtrâneții, nu m-aș supăra. Toți ai mei au murit în bătălii și îmi pare bine că am dăruti trei feciori țării și pe soțul meu, dar este atât de greu să fie cineva singur și bătrân! Să nu îi deschidă nimeni poarta, să nu îl întrebe nimeni ce îl doare!
Domnitorul văzuse multe în bătăliile sale: câmpuri întregi de morți și caii îmotând în sângele lor, dar nu văzuse atâta demnitate ca la această bîătrână. În ochii ei se reflecta lumina cerului, în mâinile ei stătea bunătate divină. Bunica era un miracol.
-Bunico, îmi faci onoarea să mă accepți ca fiind fiul tău, o întrebă domnitorul cu glasul plin de emoție? Dar să știi că sunt bolnav și nu am nimic, decât calul acesta. Mă iei în casa ta?
-Domnul meu, casa nu îmi aparține! Mi-a dat-o Dumnezeu ca adăpost și trebuie să ofer adăpost celui care are nevoie. Voi munci eu, dacă ești bolnav și cât voi fi sănătoasă, pâinea nu îți va lipsi! Dar să știi că nu trăiesc într-o casă mare. Pe jos am pământ și preșuri, pe pat am saltele din paie.
Și au plecat amândoi la pas către casa bătrânei. Poarta era dărăpănată și scârțăia, gardul era împletit din nuiele. Bunicuța avea două odăi curate pentru că fețele de masă erau albe ca laptele, iar cearșafurile de pe pat cu colți croșetați ca zăpada.
-Intră, voinicul meu! Casa mea este și casa ta! Am trei găini, o tai pe una în cinstea ta!
Și bunicuța sări într-un picior și frământă pâinea, apoi, băgă plăcinta cu mere în cuptor și pregăti puiul la ceaun. Domnitorul se ospătă, apoi bătrâna îi povesti câte în lună și câte în stele, până ce adormi în patul ei cald și în casa cea fără de griji și cu infinită iubire. Simți mâna aceea iubitoare pe fruntea lui și parcă se vedea din nou copil în odaua bunicii sale de la palat. Acum bunica era atât de departe și lui îi era tare dor de ea…
A stat mult la ea și târziu și-a luat rămas bun, spunând că va trimite pe cineva să o aducă acasă la el, ca ea să îi întoarcă vizita. Ajuns la palat intră pe ușa secretă și se opri în spatele bibliotecii. Lăsase în locul său în pat o păpușă din ceară, cum făcea mereu. De data aceasta nu intră în cameră, fiindcă auzi zgomote. Cineva intră cu o sabie și străpunse păpușa de ceară de zeci de ori, aruncă arma „crimei” sub pat, apoi fugi, strigând:
-Săriți! Domnitorul a fost ucis! Puneți mâna pe ucigaș!
Era omul său de încredere. Sângele domnitorului îi făcu obrajii roșii ca sângele. Se aplecă, luă sabia de sub pat și ieși după el în haine de țăran. Îl ajunse din două sărituri și capul trădătorului era la pământ.
Porunci să se spele marmura palatului și trimise oameni cu trăsura de aur să o aducă pe bătrână la palat. O socotea îngerul său păzitor, fiindcă dacă nu er fi fost ea, el ar fi fost ucis acum…
Bătrâna fu oaspete de seamă la palat și un sfătuitor bun pentru fiul ei de suflet, pentru domnul Ștefan.
Miroiu Bianca Elena – Premiul I
Clasa a X-a C, „Colegiul Ferdinand I”, Măneciu, județul Prahova

Link-uri utile