Vă invităm la poveşti!

Luni, 20 Februarie 2023 09:20

Ghid pentru călătoria în timp

Primul meu sfat când vine vorba de călătoria în timp este să nu o faceți. Dacă vreți totuși să încercați sau printr-un eveniment bizar ajungeți într-o altă epocă, lucrurile se complică. Partea cea mai grea este să nu schimbați nimic ca nu cumva să distrugi accidental lumea. Eu vă voi spune povestea mea.
Când m-am trezit am observat că era cald și mă aflam într-o încăpere slab luminată. Fragmente de memorie își croiră drumul spre suprafață: luminile de urgență din laborator aprinzându-se și sirenele făcând o gălăgie infernală, urmă o explozie apoi... nimic. Încăperea în care se afla era mică și, deși ordonată, cu siguranță nu aparținea unui spital.
- Slavă cerului! S-a trezit! Strigă o femeie de vârstă mijlocie
- Mă bucur să aud asta, răspunse o fată, intrând în cameră cu o cană de apă. Bea , o să îți prindă bine. Eu sunt Cătălina, pe tine cum te cheamă?
- Samara, i-am răspuns, uitându-mă în jur, neliniștită de aspectul camerei în care mă aflam.
„Ar fi arătat perfect normal acum un secol" . La gândul acesta am simțit cum îmi îngheață sângele în vene.
- În...în ce...an suntem? M-am bâlbâit
- 1914, pe la sfârșitul lui, îmi răspunse Cătălina.
La cuvintele ei, orice urmă de culoare se scurse din fața mea.
- S-a întâmplat ceva? Mă întreabă femeia care, presupuneam, era mama Cătălinei.
- Tocmai am realizat că nu Îmi amintesc nimic, în afară de numele meu, i-am răspuns cu un zâmbet amar pe buze
- Of, sărăcuța de tine! Mama Catalinei îmi șterse lacrimile de pe obraz, niște lacrimi cat se poate de sincere, chiar dacă problema mea era alta.
Din ziua aceea am locuit cu cele două femei, ajutându-le cu tot ce puteam. Puțin peste un an mai târziu, la începutul lui 1916, Catalina și cu mine ne-am alăturat efortului de război ca asistente medicale.
În acea perioadă am aflat și numele ei complet : Catalina Vasile Teodoriu . Când am aflat nu eram sigură cum să reacționez. Oare ar posibil să schimbi un an din viața unei personalități istorice importante fără repercusiuni? Răspunsul a fost un mare NU.
În una din ocaziile în care ne aflam pe front, o grenadă fu aruncată în direcția noastră. Fără să se gândească de două ori , Ecaterina, după cum ajunsesem să îi spun, se aruncă peste ea. Am suferit niște răni minore dar Ecaterina murise. Priveliștea era oripilantă și în ciuda eforturilor mele, mi-am pierdut cunoștința. În ultimul moment de luciditate, un plan se formulă în mintea mea, unul nebunesc.
Când m-am trezit, mă aflam într-o încăpere necunoscută. Imaginile celor întâmplate reveniră în mintea mea punându-mă din nou, dar câteva lacrimi tot curseră.
- Cum the simți? Mă întrebă o asistentă.
- Fizic sunt înregulă, puțin adormită, dar atât.
- Înțeleg. Nu am găsit nici un act de identitate la tine, ai putea să îmi spui cum te cheamă?
- Planul pe care îl formulasem înainte să îmi pierd cunoștința își faci din nou apariția. Cu vocea tremurându-mi am raspuns :
- Catalina Vasile Teodoriu
- Mulțumesc, spuse asistentă notând numele.
Inima îmi bătea nebunește. Nu mai mințisem în halul ăsta în toți 22 de ani pe care îi petrecuse pe pământ, iar acum povestea Ecaterinei era a mea de continuat. Eram pasionată de istorie,deci știam tot ce se putea despre viața și moartea ei.
Am decis să mă întorc acasă. Mama Ecaterinei m-ar fi recunoscut și nu puteam să îi explic de ce folosesc numele fiicei ei, așa că am mers direct să mă înrolez.
Crezusem că știam ce înseamnă durerea și chiar războiul, dar realitatea a fost crudă din primele zile și am realizat că nu știam nimic. M-am certat singură de zeci de ori în timpul petrecut acolo pentru fiecare ocazie în care m-am plâns de viață pe care o duceam în confortul modern.
În timpul petrecut pe front am suferit și m-am bucurat, am fost rănită și am rănit. Arma devenea din ce în ce mai grea în mână mea cu fiecare viață pe care o luăm, până în punctul în care nu eram sigură că o mai pot purta, iar în final și viața mea a fost luată. În momentul în care glonțul mi-a străpuns carnea, am simțit o durere ascuțită, după care am căzut la pământ. Cu ochii pironiți spre cer, am fost cuprinsă de un calm nefiresc, iar un zâmbet se întinse pe fața mea când mi-am amintit ceva important. Am tras adânc aer în piept și, cu ultimele mele forțe, am strigat cât de tare am putut:
- Luptați băieți! Apărați țară!
După aceea am fost învăluită de un mult prea familiar întuneric.
Spre surprinderea mea, am început să aud un țiuit sacadat și am încercat să îmi deschid ochii. Lumina puternică și mirosul specific mi-au spus repede unde eram: eram într-un spital, un spital al secolului XXI. Un val de ușurare m-a cuprins și eram aproape bucuroasă că totul fusese un vis. Mi-am ridicat mâna să îmi îndepărteze o șuviță de păr de pe fațăcare mă deranja teribil și atunci l-am văzut. Sclipind în lumina albă a încăperii era lănțișorul pe care mi-l dăruire Ecaterina. O parte din mine ar fi vrut să refuze adevărul, dar cea mai mare parte dorea creadă. Poate că nu fusese un vis?
Marinescu Emanuela - Mențiune
Clasa a XII-a, Liceul Teoretic ,,Alexandru Mocionii’’, Ciacova, județul Timiș

Link-uri utile