Vă invităm la poveşti!

Vineri, 24 Februarie 2023 09:48

Schimbă istoria, refă-o!

Sâmbătă...Ah, ce zi plină de entuziasm! Deși este iarnă, iar noul strat de zăpadă așternut pe pământul abandonat de iarbă, de flori, de tot ceea ce este viu, strălucește în razele de soare, atmosfera este plăcută, blândă, caldă. Păcat totuși că nu mă pot bucura cu cineva de această plimbare pe trotuarele deszăpezite ale orașului meu. Se pare că universul vrea să fiu singură astăzi. Nu-i nimic, pot să mă distrez și de una singură. Sau poate universul are ceva pregătit pentru mine...
Continui să mă plimb pe străzi fără a căuta ceva anume. Dar mă opresc la colțul Străzii Nr.13, când văd o clădire de a cărei existență nu știam. Clădirea este mare, decorată cu modele medievale. Pe ușile de la intrare sunt sculptate două săbii. Acum îmi dau seama cât de puține știu despre orașul meu, dacă nu văzusem niciodată Muzeul de Istorie. Deasupra ușilor este o pancardă pe care scrie „Bine ați venit la Muzeul de Istorie!”.
Mă apropii mai mult de clădire și împing ușile. Tot interiorul este magnific. Aerul medieval se resimte ușor. În sala cea mare sunt doar câteva persoane care observă obiectele, tablourile,machetele istorice, ceea ce nu-mi displace. Întotdeauna am fost o fire mai retrasă, căreia nu îi place să fie înconjurată de prea multe persoane. De aceea am și un grup restrâns de prieteni. Încep să mă plimb prin sală, apoi zăresc o altă cameră separată de o ușă. Este un afiș lipit pe ușa din lemn pe care scrie: „Nu intrați!”. Curiozitatea mă îndeamnă să mă îndrept spre ușă și să o deschid, oferindu-mi o priveliște stranie, dar totuși plăcută. Pe pereți sunt prinse săbii și scuturi de război adevărate, cum doar în filme văzusem. Alături de acestea mai există îmbrăcăminte de-a oastei, iar în centru într-o vitrină se află o machetă destul de mare. Mă apropii mai mult și văd o scenă de război.
–„Bătălia de la Călugăreni, 13-23 august 1595, Mihai Viteazul”, citesc eu în șoaptă plăcuța însemnată din fața machetei.
Deși este o copie reușită, nu macheta îmi atrage atenția. Ceea ce este cu adevărat impresionantă este sculptura de pe peretele din dreapta. Doi conducători, ambii aflați pe cai și purtând veșmintele poporului și țării pe care o reprezintă, luptă cu vitejie. Privirile lor nu sunt tocmai prietenoase, mai degrabă pline de furie și dispreț pentru dușman. Urmărind scena, îmi dau seama că cele două căpetenii sunt chiar Mihai Viteazul și dușmanul lui otoman, Sinan Pașa. Sunt atât de captivată de imagine, încât abia aud ușa deschizându-se, apoi închizându-se. Un bocănit de baston se aude pe podeaua din lemn masiv, fiind urmat de niște pași mărunți. Nu-mi întorc privirea de la statui decât în momentul în care simt o mână tremurândă așezată pe umărul meu.
Un bătrânel, la fel de înalt ca mine, se uită și el la statuie, zâmbind cu tristețe.
–Bătălia de la Călugăreni, începe bătrânelul să-mi vorbească. Frumoasă luptă, păcat că românii au pierdut.
Eu nu spun nimic, doar dau aprobator din cap.
–Românii erau atât de dornici de libertate... Erau curajoși, dar nu și pregătiți militar.
Acum se întoarce către mine, privindu-mă în ochi. Are niște ochi căprui blânzi, chiar dacă sunt înconjurați de riduri.
–Îți dai seama ce se întâmpla dacă ei aveau măcar jumătate din pregătirea militară din zilele noastre?!
–Ar fi câștigat fără nicio îndoială. Cu ambiție și pregătire militară. Și atunci nu mai era nevoie de bătălia de la Giurgiu, șoptesc eu nedorindu-mi să distrug atmosfera liniștitoare.
Bătrânul îmi zâmbește sincer și confirmă, îndemnându-mă să continui. Nu-mi doresc. Știu ce vrea să zic și el știe la ce mă gândesc. Este prea devastator. Dar adaug:
–Atunci nu mai mureau atâția oameni...
–Exact, spune acesta mulțumit, dar și trist. Mii de oameni au murit din fiecare parte, fără să aibă vreo vină. Au încercat să-și apere țara, când totul se putea rezuma la comunicare și îngăduire. Lupta aceasta pentru putere a adus și continuă să aducă doar necazuri.
Perspectiva celui în vârstă este dureroasă, dar adevărată, iar modul în care acesta o spune mă doare și mai tare. Are dreptate. Dacă marii conducători nu erau dornici de a avea imperii extinse și cea mai mare putere, nu mai aveau loc atâtea războaie, ceea ce înseamnă că nu mai mureau atâția oameni. Se puteau rezolva ușor problemele, dacă superiorii comunicau, îngăduiau și colaborau cu toții.
–Știai că în acea bătălie au murit aproximativ 1.000 de români și 10-15.000 de otomani? Aceste straie pe care tu le vezi sunt dovada curajului și mândriei poporului nostru.
Sunt impresionată de câte știe acest domn drăguț.
–De unde știți atâtea informații despre istorie? îmi fac curajul să-l întreb.
–Sunt proprietarul acestui muzeu.
Oh, asta explică totul...
–Îmi place să mă documentez despre istoria poporului nostru, râde bătrânul. Și îmi face plăcere să le povestesc vizitatorilor curioși, ca tine, care nu țin cont de interdicții, pentru a înțelege cât de important este să nu urmăm istoria. Să rezolvăm totul fără violență. Doar cu pace. Tu reprezinți următoarea generație. Schimbă istoria, refă-o! Fii tu cea care rămâne în istorie, pentru că a ales să comunice în schimbul violenței.
Zâmbesc și încuviințez din cap. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult de vorbă cu omul în vârstă, dar aud telefonul sunând. Când îl scot din buzunar, numele celei mai bune prietene este afișat. Cineva și-a adus aminte de mine... Mă scuz în fața bătrânului și dau să plec, dar apoi îmi amintesc ceva și mă întorc.
–Sigur voi mai veni aici să aflu mai multe de la dumneavoastră. Dar ca să vă caut, îmi puteți spune cum vă numiți?
Acesta îmi zâmbește cald, ceea ce mă face să cred că nu s-a supărat pentru plecarea mea bruscă.
–Mihai Pace.
Cel mai potrivit nume pentru acest domn.
–Dar sunt cunoscut și sub numele de „Enciclopedia Umană”. Tu ce alegi cum îmi spui.
Amândoi începem să râdem, nedorindu-ne să rupem această conexiune care s-a creat repede între noi și atât de firesc. Telefonul meu continuă să sune, dar nu vreau să răspund. Nu vreau să plec.
–Du-te acum!Cineva are nevoie de tine, mă îndeamnă domnul Mihai.
–Promit că mă voi întoarce!
–Știu. Voi fi aici oricând vei veni. Ai un suflet bune, domnișoară! Poți schimba ceva în această lume.
Acestea au fost ultimele lui cuvinte înainte să mă conducă spre ieșire. Mă simt prost că trebuie să-l părăsesc, dar zâmbesc când văd că vorbește cu alți vizitatori. Nu are aceeași sclipire în ochi ca atunci când vorbea cu mine, dar mă mulțumesc cu atât.
Ies din muzeu, răspunzându-i prietenei mele insistente, dar în zilele ce vor urma voi reveni sigur cu prietenii mei dornici de schimbare, la fel ca mine.
Popa Maria-Izabela - Mențiune
Clasa a XI-a B, Colegiul Național de Informatică „Matei Basarab”, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea

Link-uri utile