Marţi, 24 Noiembrie 2020 13:02
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova din Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10 vă prezintă, din 26 noiembrie 2020, expoziţia „Bijuteria, reflexii artistice”.
Expoziţia dedicată bijuteriilor de epocă va fi deschisă începând cu data de 26 noiembrie, ora 11.00 şi este rodul unui parteneriat de colaborare între Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploieşti.
În cadrul expoziţiei, publicul va putea admira coliere, brăţări, inele, ace de păr, cordoane cu pafta, centuri şi paftale din patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Tinerii artişti ai colegiului mai sus menţionat, au fost invitaţi să realizeze, sub îndrumarea doamnelor profesoare Liliana Marin, Adriana Brăileanu, Iulia Ignat, Lavinia Răican, Camelia Profirescu, Mădălina Gheorghe-Tănase şi Georgiana Tudor, reflexii artistice ale bijuteriilor în diferite tehnici ale artei plastice.
Scopul expoziţiei „Bijuteria, reflexii artistice” este de a prezenta vizitatorilor arta meşterilor bijutieri, de o mare varietate ornamentală, dimensiuni diferite, cu particularităţi tehnice şi stilistice diferite ce au însoţit viaţa doamnelor şi domniţelor, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi până în primele decenii al secolului al XX-lea.
Vă aşteptăm cu drag!
Monica Cîrstea, muzeograf
Marţi, 24 Noiembrie 2020 11:51
La 14 martie 1854 se naşte la Bucureşti Alexandru Macedonski, poet, prozator, dramaturg şi publicist român. Anii de şcoală, primară şi generală, îl găsesc în instituţii de profil din Craiova, iar studiile liceale le va finaliza la Colegiul Naţional Carol I, din acelaşi oraş, în 29 noiembrie 1869. Din 1870 până în septembrie 1873, cu scurte veniri în ţară, Alexandru Macedoski călătoreşte în Europa, având astfel posibilitatea de a intra în contact direct cu personalităţile vremii, care i-au modelat gândirea artistică.
Deşi primele încercări poetice sunt în perioada liceului, când apare poezia „La defunctul meu părinte” (1869), totuşi volumul de debut „Prima verba” apare în septembrie 1872.
La 14 noiembrie 1873, apare primul număr al ziarului „Oltul”, unde este director şi în paginile căruia acesta publică o serie de atacuri antidinastice. Practic în anii ce vor urma poetul are o atitudine de frondă, atât faţă de guvernanţi, cât şi faţă de colegii de scriitură. Îi apar articole în acest sens în „Telegraful”, „Familia”, „Revista contemporană”, „Literatorul”. De altfel, în urma unor versuri satirice şi politice este arestat, fiind apoi eliberat, devenind astfel „eroul” zilei.
La 20 ianuarie 1880 apare primul număr din „Literatorul”, nucleu al viitoarei şcoli macedonskiene, antijunimismul fiind orientarea noii publicaţii. Desele polemici cu Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, afectează percepţia onestă asupra operei sale de către public. Până în 1918 „Literatorul” apare, cu întreruperi, dar viaţa sa literară este în plin avânt creator.
Deşi are lipsuri materiale scrie, atât în română, cât şi în franceză, poezie („ Poezii”, „Excelsior”, „Bronzes”, „Flori sacre”, „Rondeluri”), dramă („Saul”, „Le fou”, „Thalassa”, „Moartea lui Dante Alighieri” – simbolizarea propriei sale drame, „Cuza Vodă”). De asemenea, face o serie de traduceri după Puskin, Lamartine, Petofi, Goethe. Scrie diverse articole în ziarele vremii din care se pot aminti: „Zaherlina în continuare” – pamflet literar împotriva lui Lovinescu şi a lui Densuşianu, pamfletul „Falimentul clerului ortodox român”, articolul „Poezia viitorului” – manifest simbolist.
La 24 noiembrie 1920 Alexandru Macedonski moare avându-i aproape pe discipolii săi, care îi îndeplinesc ultima dorinţă, aceea de a simţi, pentru ultima oară, parfumul rozelor.
Romantic de tip Byron- Musset, cu influenţe de parnasianism şi cu ecouri de simbolism Alexandru Macedonski a marcat sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX prin stil unic, greu imitabil, crezul său fiind rezumat astfel „Logica poeziei este nelogică faţă cu proza, şi tot ce nu e logic fiind absurd, logica Poeziei este prin urmare însăşi absurdul”. De aceea, proza poetului este „exclusiv poetică...cu multă expoziţie de mobilier şi colorit viu” (George Călinescu).
Amalia NICOARĂ, şef Birou Istorie
Luni, 23 Noiembrie 2020 11:50
Charles Robert Darwin (1809-1882) a transformat modul în care înţelegem dezvoltarea vieţii pe Pământ, ideile promovate fiind revoluţionare pentru perioada în care au fost publicate.
Pentru a înţelege mai bine viaţa şi gândirea ilustrului biolog englez consider că cea mai bună cale este aceea de a vă aduce în prim plan câteva din însemnările autobiografice ale lui Ch. Darwin, numite sugestiv „Amintiri despre dezvoltarea minţii şi caracterului meu”, publicate de fiul său, Francis.
„«M-am născut la Shrewsbury la 12 februarie 1809, şi prima mea amintire datează de pe când aveam abia 4 ani şi câteva luni, din vremea când mergeam lângă Abergele, la băi de mare;[…]
Încă de pe când mergeam la şcoală, gustul pentru ştiinţele naturale şi mai ales pentru colecţionări mi se dezvoltase foarte mult. Încercam să aflu nume de plante şi colecţionam tot soiul de lucruri, scoici, sigilii poştale, francaturi, autografe, monede şi minerale.
În vara anului 1818 m-am mutat la şcoala cea mare a d-lui Butler din Shrewsbury, unde am rămas timp de 7 ani, până la mijlocul verii 1825, când am împlinit 16 ani.
...eram nevoit adeseori să alerg foarte repede, ca să pot ajunge la timp; fiind un alergător rapid, de obicei reuşeam: dar când mă îndoiam că voi izbuti mă rugam cu înflăcărare lui Dumnezeu să mă ajute, şi îmi aduc bine aminte că puneam izbânda pe seama rugăciunilor şi nu a faptului că alergam repede...
La plecarea din şcoală nu eram nici prea avansat, nici prea înapoiat, pentru vârsta mea. Cred că profesorii mei, ca şi tata de altfel, mă socoteau drept un băiat foarte obişnuit mai curând sub nivelul intelectual mijlociu.
Cât priveşte ştiinţa, continuam să colecţionez cu mult zel minerale, dar într-un scop cu totul neştiinţific; mă interesau înainte de orice mineralele cu nume noi şi abia dacă încercam să le clasific.
...în octombrie 1825 împreună cu fratele meu, eram la Universitatea din Edinburgh, unde stătui doi ani şcolari. Fratele meu îşi completa studiile medicale, deşi nu cred că se gândea să le folosească vreodată în practică, iar eu eram trimis acolo să le încep.
Credinţa aceasta însă a fost de-ajuns ca să-mi stăvilească orice efort mai serios pentru învăţarea medicinei.
...m-am împrietenit cu mai mulţi tineri, amatori de ştiinţe naturale, unul dintre ei era d-rul Grant, mai în vârstă cu câţiva ani decât mine.
Într-o zi, pe când ne plimbam împreună, el vorbi cu înflăcărare despre Lamarck şi despre părerile acestuia asupra evoluţiei. L-am ascultat cu o mirare tăcută şi după cât îmi dau seama, nu m-a impresionat deloc. Citisem mai înainte «Zoonomia» bunicului meu, în care sunt enunţate păreri asemănătoare, dar n-a avut nici un efect asupra mea. Totuşi este probabil că faptul de a fi auzit enunţate şi lăudate asemenea ipoteze, pe vremea când eram atât de tânăr, poate să mă fi îndemnat să le susţin, deşi sub o formă diferită, în «Originea Speciilor». Pe atunci admiram «Zoonomia»; dar recitind-o a doua oară, după zece sau cincisprezece ani, am fost foarte dezamăgit: disproporţia dintre speculaţii şi faptele date era prea mare.
În timpul celui de-al doilea an petrecut la Edinburgh, am asistat la cursurile de geologie şi zoologie ale lui; ele erau însă nemaipomenit de plicticoase. Singurul efect pe care l-au avut asupra mea a fost că am luat hotărârea să nu citesc, cât voi trăi, vreo carte de geologie sau să studiez, în vreun fel oarecare, această ştiinţă.
Vizitele la Maer, făcute timp de doi sau trei ani la rând, erau încântătoare, chiar dacă las la o parte plăcerile vânătoarei de toamnă.
Cambridge 1828 - 1831. După ce petrecusem doi ani şcolari la Edimburgh, tata îşi dădu seama că nu mă împăcam cu gândul că voi deveni medic. De aceea, îmi propuse să mă fac preot.
Ţinând seama de înverşunarea cu care m-au atacat ortodocşii, pare vrednic de râs faptul că, la un moment dat, am avut intenţia să devin preot. Timp de trei ani, cât am stat la Cambridge mi-am pierdut timpul, în privinţa studiilor academice. Până acum n-am pomenit despre un lucru care a influenţat mai mult ca oricare altul întreaga mea carieră. E vorba de prietenia mea cu profesorul Henslow. ... Henslow avea vaste cunoştinţe de botanică, entomologie, chimie, mineralogie. Îi plăcea mai ales să tragă concluzii, după observaţii îndelungi şi minuţioase.
... părăsind Cambridge-ul, m-am dus, în calitate de naturalist, pe bordul vasului Beagle.
Călătoria pe «Beagle» de la 27 decembrie 1831 până la 2 octombrie 1836 ...a fost neîndoielnic, cel mai important eveniment din viaţa mea şi mi-a determinat întreaga carieră.
Că mintea mi s-a dezvoltat prin cercetările şi prin călătoria făcută, reiese dintr-o remarcă a tatălui meu, unul dintre cei mai ageri observatori din câţi am văzut vreodată. Tata, cunoscut ca sceptic şi nefiind adept al frenologiei, de cum a dat cu ochii de mine după călătorie, s-a întors spre surorile mele, exclamând «Ia uitaţi-vă, forma capului i s-a schimbat cu totul».
Pe cât pot judeca eu însumi, în timpul călatoriei am lucrat mai ales din simpla plăcere de a cerceta, unită cu dorinţa vie de a mai adăuga câteva date la marea mulţime a datelor acumulate până acum în ştiinţele naturii.
La 7 martie 1837 mi-am luat o locuinţă în Great Marlborough Street din Londra şi am rămas acolo aproape doi ani, până când m-am căsătorit. În aceşti doi ani mi-am terminat Jurnalul, am citit mai multe referate în faţa Societăţii Geologice, am început să-mi pregătesc manuscrisele pentru «Geological Observations», şi m-am ocupat de publicarea lucrării «Zoology of the Voyage of the Beogle». În iulie, am început primul caiet de note pentru datele în legătură cu Origina Speciilor, asupra căreia meditasem îndelung şi la care am lucrat fară întrerupere în următorii douăzeci de ani.
La începutul anului 1844, mi-am publicat observaţiile despre insulele vulcanice, pe care le vizitasem în timpul călătoriei pe bordul vasului Beagle. În 1845, m-am străduit să corectez o nouă ediţie a lucrării «Jurnalul Cercetărilor», publicată întâia oară în 1839 ca făcând parte din lucrările lui Fitz-Roy. Succesul acestei prime cărţi, al primului meu copil literar, mă face să mă mândresc mai mult decât de succesul oricărei alteia dintre lucrările mele.
Începând din septembrie 1854, mi-am folosit întregul timp pentru punerea în ordine a imensului rneu vraf de note şi pentru facerea observaţiilor şi experienţelor în legătură cu transformarea speciilor.
La începutul anului 1856 Lyell m-a sfătuit să-mi scriu cu de-amănuntul şi cît mai pe larg teoriile, lucru pe care l-am şi început de îndată, şi asta pe o scară de două, trei ori mai vastă decât aceea adoptată mai târziu pentru «Originea Speciilor» şi totuşi n-am facut decât un rezumat al rnaterialelor pe care le adunasem. Ajunsesern astfel să termin cam jumătate din lucrare, dar planurile mi-au fost răsturnate la începutul verii 1858, căci d-l Wallace, care se afla pe atunci în arhipelagul Malaiez, îmi trimise un esseu «Despre tendinţa varietăţilor de a se îndepărta indefinit de tipul originar». Esseul acesta conţinea o teorie identică cu a mea. D-l Wallace îţi exprima dorinţa de a-i trimite esseul lui Lyell ca să-l citească, dacă aş fi fost de părere că lucrarea era satisfăcătoare. Împrejurările în care am consimţit, la cererea lui Lyell şi Hooker, de-a îngădui ca un rezumat al manuscrisului meu, împreună cu o scrisoare către Asa Gray, datată din 5 septembrie 1857 să fie publicată în acelaşi timp cu esseul lui Wallace, se găsesc în «Journal of the Proceedings of the Linnean Society», 1858.
În septembrie 1858, în urma sfatului hotarât al lui Lyell şi Hooker, am început să lucrez la pregătirea unui volum despre transformarea speciilor,... Lucrarea mi-a cerut o muncă grea de 13 luni şi l0 zile. A fost publicată sub titlul de «Originea Speciilor» («Origin of Species») în noiembrie 1859.”
Amalia NICOARĂ,
şef Birou Istorie
Luni, 23 Noiembrie 2020 10:10
Colectivul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova transmite sincere condoleanțe familiei îndoliate și este alături de colega Mihaela David în momentele grele ale despărțirii de soțul său, Vasile David, care a trecut în lumea cea veșnică în urma unei îndelungate și grele suferințe cauzată de o boală necruțătoare, în seara zilei de 21 noiembrie 2020.
Vineri, 20 Noiembrie 2020 11:31
În toamna anului 1916, Iașul devine capitala României și oraș al ,,rezistenței până la capăt’’. Astfel pentru doi ani, în perioada noiembrie 1916 – noiembrie 1918, orașul Iași a adăpostit familia regală, Guvernul, Parlamentul, armata și refugiații civili din ținuturile ocupate și a fost salvarea României care fusese redusă la o treime din teritoriul ei. Iașul a fost capitala de care avea atâta nevoie regele Ferdinand, autoritățile de stat și armata română.
Mutarea capitalei la Iași a fost generată de seria de înfrângeri suferite de armata română în campania militară din 1916. Pe 14 august 1916, România a intrat în război, partcipând efectiv în Prima Mare Conflagrație Mondială, alături de puterile Antantei (Franța, Anglia și Rusia). Motivația intrării României în război după doi ani de neutralitate fiind realizarea idealului național al tuturor românilor, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români.
Entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă a armatei române în Transilvania, s-a diminuat rapid. Intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale a deschis ofensiva din sud spre București, cu obiectivul de a ușura situația militară a armatelor germană și austro-ungară în Transilvania. După lupte grele, armata română a fost nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Pentru a nu ceda Capitala fără a se fi încercat măcar apărarea ei, s-a hotărât să se dea o bătălie pe Neajlov și Argeș (,,Bătălia pentru București’’) în zilele de 16-20 noiembrie 1916. După înfrângerea survenită ca urmare a unei copleșitore superiorități militare a inamicului, s-a decis retragerea generală a armatei române spre Siret, unde frontul s-a stabilizat. Despre retragerea armatei române din iarna anului 1916, ofițerul român Ștefan Zeletin a relatat într-un mic volum de amintiri: ”Soldații flămânzi cerșeau mâncare la porțile caselor sau furau prin spatele curților. Au murit mai puțini soldați în încleștările cu inamicul și mai mulți din cauza lipsei de hrană și de istovire, de pe urma marșurilor”.
Autoritățile au părăsit Capitala în ziua de 20 noiembrie 1916, iar trupele Puterilor Centrale au intrat la 23 noiembrie 1916.
Eșecul armatei române în Campania militară a anului 1916 a avut mai multe cauze: lungimea frontului (1500 km), superioritatea inamicului în tehnica de luptă, neonorarea angajamentelor luate de Antantă față de România, modul defectuos în care a fost conceput planul de acțiune, dotarea necorespunzătoare a armatei, deși Guvernul a avut la dispoziție doi ani (perioada neutralității). Pierderile armatei române în cele patru luni de război au fost majore, 250000 de soldați fiind uciși, răniți sau luați prizonieri, la care se adaugă pierderea unei importante cantități de material de război (mitraliere și tunuri). Mai mult de jumătate din teritoriul țării, care cuprindea regiunile agricole și centrele industriale cele mai importante, fusese ocupat de inamic.
Retragerea spre Moldova s-a făcut fără nici un plan și sprijin din partea autorităților. I. G. Duca, ministru în guvernul Brătianu, a făcut o descriere a condițiilor cumplite prin care a trecut populația în refugiul ei spre Moldova: ,,Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate pradă corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populației civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere…Era o viziune de infern’’.
„Regina Maria împreună cu copiii a plecat cu trenul la Iași, unde a ajuns după aproape două săptămâni, instalându-se în casa Sybilei Chrissoveloni. Regele Ferdinand a călătorit împreună cu ofițerii din Cartierul General, și s-a stabilit la Zorleni, lângă Bârlad. De aici venea la Iași, unde locuia în casa lui A. I. Cuza (astăzi Muzeul Unirii).” Parlamentul și-a ținut lucrările în clădirea Teatrului Național din Iași, iar actualul sediu al Primăriei Iași (Palatul Roznovanu) a găzduit sediile unor ministere.
Viața în Moldova a fost pentru marea majoritate a populației, inclusiv pentru ostași un adevărat calvar („mai mult de un milion și jumătate de suflete” veniseră aici din teritoriile ocupate). Problema spațiului de locuit a fost dramatică, în condițiile în care populația Iașului crescuse. Extraordinara aglomerație din Iași, lipsa condițiilor elementare de igienă a dus la apariția unei epidemii de tifos exantematic, care a răpus zeci de mii de vieți omenești.
În acele zile grele, regina Maria dând dovadă de mult curaj vizita spitalele de răniți și bolnavi. Ea și-a dobândit astfel titlul de ,,Mama răniților’’. Despre curajul mamei sale, principesa Ileana avea să scrie: ,,Când se întorcea seara târziu, acasă la Iași, partea de jos a rochiei era de culoare gri-cenușiu, ca și cum ar fi fost de praf, dar nu era praf, erau păduchi. Toți cei din jur erau înspăimântați și o îndemnau să-și facă injecții ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu nu am timp să fiu bolnavă, și atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că țara are nevoie de mine. În timpul războiului nu a luat nici un medicament preventiv și Dumnezeu într-adevăr a păzit-o’’.
La sfârșitul lui 1916 mai exista doar o palmă de pământ din teritoriul României, teritoriu unde statul român a funcționat vreme de doi ani. Iașul nu a fost pregătit pentru găzduirea unui număr atât de mare de oameni, dar chiar și așa, orașul a rezistat. Ieșenii s-au luptat cu greutățile, iar situația s-a stabilizat chiar dacă lipsa mâncării și a hainelor era o mare problemă.
Istoricul Nicolae Iorga într-un discurs remarcabil rostit în fața Parlamentului refugiat la Iași, evocând trecutul istoric, a reamintit cuvintele lui Petru Rareș, când se afla și el în pribegie ,,vom fi iarăși ceea ce am fost și încă mai mult decât atât’’.
Muzeograf Monica CÎRSTEA
Bibliografie selectivă:
Ioan Scurtu „Ferdinand I”, Editura Enciclopedică, Buc. 2016
Ioan Scurtu „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)”, vol. II - Ferdinand I, Editura Enciclopedică, Buc. 2011
* „Istoria românilor”, vol. VII, Tom II, „De la Independență la Marea Unire (1878 - 1918)”, Editura Enciclopedică, Buc. 2003
Joi, 19 Noiembrie 2020 09:04
Motto:
,,Tocuri, penițe, stilouri
Dintotdeauna toate-s bune
Pentru scrisul de mână!’’
♦ Monica Cîrstea
Vă prezentăm cartea poştală realizată de Theodora-Ioana Dan, elevă la Colegiul Naţional "Ion Luca Caragiale" Ploieşti, clasa a IX-a G, în cadrul proiectului educaţional "Caligrafia - arta scrisului".
Miercuri, 18 Noiembrie 2020 08:37
Născut pe data de 23 aprilie 1884 în satul Răzeni, lângă Chişinău, poate fi considerat una dintre personalităţile care au creat România Mare. A studiat fizica şi matematica la universităţile din Dorpat şi Sankt Petersburg. După absolvire a activat ca profesor pentru mai multe şcoli particulare din Rusia. Se implică în viaţa politică, devenind membru al Partidului Socialist Revoluţionar. După abdicarea ţarului, Ion Inculeţ devine deputat în Sovietul Suprem şi consilier în guvernul Aleksandr Kerenski. Ion Inculeţ spera într o transformare în bine a Rusiei, însă această speranţă este spulberată de revoluţia bolşevică din noiembrie.
Evenimentul din noiembrie îl determină pe Ion Inculeţ să ia în considerare o eventuală desprindere a Basarabiei de Rusia. Devine primul preşedinte al Sfatului Ţării, parlamentul de la Chişinău. Adept al reformei agrare, Inculeţ pune bazele Partidului Ţărănesc din Basarabia, partid ce se va îngloba mai târziu în Partidul Naţional Liberal. În condiţiile în care bolşevicii încercau transformarea Basarabiei în republică socialistă, ostaşii moldoveni, alături de voluntarii ardeleni şi bucovineni, sprijiniţi de unităţi ale armatei române, au alungat din ţară bandele bolşevice.
Pe data de 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară independenţa Basarabiei sub numele de Republica Democrată Moldovenească, Ion Inculeţ fiind şeful statului. În calitate de preşedinte al Sfatului Ţării proclamă, pe data de 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu România.
În toamna anului 1918 devine membru al Academiei Române, susţinând un discurs despre teoria relativităţii. În cadrul României Mari a deţinut mai multe funcţii politice, precum ministru de stat pentru Basarabia, ministrul Sănătăţii, ministrul Comunicaţiilor, vice prim ministru în guvernul I.G. Duca.
Pierderea Basarabiei în vara anului 1940 i-a provocat o mare tristeţe, fapt ce i-a afectat sănătatea, murind la puţin timp, pe 18 noiembrie 1940. Este înmormăntat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova la marginea oraşului Iaşi.
Muzeograf Claudiu ROBE
Marţi, 17 Noiembrie 2020 10:27
I.L.Caragiale, marele nostru scriitor, s-a născut la 30 ianuarie 1852 în localitatea Haimanale, de lângă Ploieşti. La vârsta de 6 ani se mută cu familia la Ploieşti, tatăl său primind o diplomă de avocat şi mai apoi de magistrat la Tribunalul de Prahova.
Debutul său literar are loc în 1873, în Revista „Ghimpele”, unde publică versuri, dar şi epigrame, cum este cazul celei dedicate „unui filozof pleşuv”, unde slăveşte măreţia naturii:
Măiastră-i Natura! În veci nu greşeşte,
Ci toate le pune la loc potrivit
Deasupra o Lună, sub care domneşte
O noapte adâncă şi fără sfărşit!”
La răspântia veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea s-au înmulţit popasurile scriitorului la Sinaia, unde îşi ducea vara, familia la odihnă. Ecaterina Caragiale Logadi a evocat vacanţele petrecute de familia Caragiale în frumoasa localitate carpatină, devenită, încă de pe atunci, staţiunea de pe Valea Prahovei care exercita cea mai mare atracţie asupra turiştilor.
„Din timpul petrecut în ţară ca copil, verile mi-au rămas mai limpede întipărite în minte. Cum veneau căldurile, tata era cuprins de panică. Ne ducea la Sinaia, strângând casa în grabă, parcă ar fi fugit de teama focului”, îşi aminteşte fiica scriitorului.
I.L. Caragiale închiria o casă de la soții Gentilini, în cartierul Izvor. Dramaturgul își amenajează în curtea casei închiriate un fel de cabană din scânduri, sumar mobilată.
„În curte, tata îşi construise o cabană de scânduri cu geamuri şi o mică uşă. Înăuntru erau covoare de iută cu miros acru, câteva fotografii pe pereţi, o masă de scris, o canapea şi o lampă sistem cu acetilenă. Acolo îşi făcuse el refugiu unde se retrăgea să lucreze”, îşi aminteşte Ecaterina Caragiale Logadi.
În vara lui 1901, Gh. Matheescu, mai târziu primar al orașului, mare filatelist, i-a cerut scriitorului o reclamă în versuri pentru magazinul de coloniale „Paradis”.
Dup-atâta preparare, Magazinul ”Paradis”
Al lui Gheorghe Matheescu
Iată-n fine s-a deschis
Firmelei-i multicolore
Cu mândrie strălucesc
Publicului din Sinaia
Mare eveniment vestesc
......................................
Trufandale și conserve
Vinuri vechi, licheoruri fine
Premiate-n expoziții
Indigene și străine
Marfă proaspătă, curată
Ieftină de necrezut
Și serviciu la iuțeală
Și la cinste ne-ntrecut
Să citească toată lumea
Minunatul preț-curent
Să-l citească și s-admire
Al patronului talent”.
Două astfel de reclame îi scrie Caragiale în același ton pe care fericitul proprietar le semnează în „Moftul român”.
Afluența vilegiaturiștilor la Sinaia este pentru Caragiale subiect a patru din „Momentele” sale, scrise în 1899-1901, pe care le publică în ziarul „Universul” la 25 de lei bucata.
Cea mai izbutită schiță a celui mai mare dramaturg român referitoare la Sinaia este „Tren de plăcere”.
Familia Georgescu – soț, soție și băiețașul lor de cinci ani, în uniformă de vânători „ca prințul Carol” – este protagonista acestei schițe. Caragiale dă o descriere fidelă a Sinaiei la 1900: „Pentru cine nu e deprins să se cațere pe munți, putând trece ca o capră din Valea Prahovei în a Ialomiței, Sinaia nu se poate compara mai nimerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghițit Sinaia, nu mai poți ieși decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic”.
Familia Georgescu – soț, soție și băiețașul lor de cinci ani, în uniformă de vânători „ca prințul Carol” – este protagonista acestei schițe. Caragiale dă o descriere fidelă a Sinaiei la 1900: „Pentru cine nu e deprins să se cațere pe munți, putând trece ca o capră din Valea Prahovei în a Ialomiței, Sinaia nu se poate compara mai nimerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghițit Sinaia, nu mai poți ieși decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic”.
Lumea oraşului Sinaia, de la graniţa dintre două secole a fost atent observată de scriitor şi, uneori, adusă în creaţia sa literară.
„Excursiile tatei, aproape zilnice şi foarte dis-de-dimineaţă, duceau spre strada care cobora din bulevard în piaţa pietruită cu bolovani mari, spre cursul Prahovei” – nota Ecaterina Logadi.
Poate că în locul acesta special, Caragiale a creat şi aceste versuri minunate dedicate primăverii, anotimpul renaşterii la viaţă a întregii naturi:
Primăvara - Pastel optimist - I.L. Caragiale
Când plouă lin în primăvară,
Toţi zic: „Să dea Domnul, să dea!”
Şi de te culci pe prisp-afară,
Mai vezi pe cer şi câte-o stea ...
E cald, şi ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura toată-i un pupat.
Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarna grea
Se pup’ brabeţi cu gălăgie,
Şi iată şi o rândunea ...
Şi-o barză ... calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătura
Cu aerul nepăsător.
Când plouă toate germinează
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi, se decorează
Cu mii şi mii de muguri verzi ...
În ţarini grâul încolţeşte,
În dealuri via o dezgrop;
De ploaie tot se-nveseleşte,
Pe orice frunză e un strop.
Şi soarele o caldă rază
Trimite pe furiş prin nori;
Iar flori şi păsări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară către zori.
Publicată în Moftul român seria I şi retipărită în seria a II-a, nr. 2, 26 August 1902
Ing. Monica-Violeta BOSTAN
Conservator coordonator al Muzeului „Ion Luca Caragiale” Ploieşti
Luni, 16 Noiembrie 2020 09:10
„Pentru puţine popoare se găseşte un ţinut relativ mic ca acesta în care să se cuprindă atâta frumuseţe, atâta bogăţie de astăzi şi amintiri din trecut aşa de îmbelşugate, de îndepărtate şi sfinte”, spunea Nicolae Iorga.
În 1912 (16 mai) la comemorarea centenarului pierderii Bucovinei: „prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei [rușii - n.n.] au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, după o tocmeală cu Turcia”.
„Nu pentru a «ofta», cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici, nu atac direct la ce vin răsăritenii dincolo de frontierele românilor în spațiul amintit.”
„Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană.ˮ
În timpul jubileului din 1906, patru decenii de la apariția Regatului Românesc, Nicolae Iorga scoate primul număr din Ziarul „Neamul Românescˮ, în care atrage atenția lui Carol I asupra situației sociale disperate a țării. În timpul acelui jubileu a avut prilejul să se întâlnească cu românii veniți din Ardeal și Bucovina la manifestările de la București, fapt ce i-a întărit hotărârea de a-și lărgi sferele de acțiune destinate luptei pentru desăvârșirea unității naționale. De aici necesitatea unor cursuri de vacanță pentru întărirea sufletească a românilor din afara Regatului, ceea ce se va întampla la 2 iulie 1908 la Vălenii de Munte.
În anul 1909, la sfârșitul Congresului Ligii Culturale din 20 mai, istoricul îi va conduce pe 38 dintre participanți într-o vizită la Suceava. Mergând cu trenul de la Iași la Burdujeni, ultima stație de cale ferată de pe teritoriul României, șeful Poliției Române a eliberat tuturor bilete de trecere în Austro-Ungaria și i-a condus la Ițcani de unde urmau să ia trenul spre Suceava. La Ițcani, șeful Poliției Austrice le permite trecerea tuturor cu excepția lui Nicolae Iorga, căruia îi înmânează un plic cu actul de expulzare pentru „motive de ordine publicăˮ. Ceilalți excursioniști s-au solidarizat cu savantul și au întrerupt călătoria.
Expulzarea a avut efecte contrare celor urmărite de autoritățile austriece. A provocat intense manifestații ostile Imperiului în România; a consolidat prestigiul de luptător naționalist al lui Nicolae Iorga; a întărit sentimentul național românesc în Bucovina.
După înfăptuirea Marii Uniri şi pe tot parcursul anului 1919, în toate provinciile unite s-au organizat ample manifestări de recunoaştere a rolului major al savantului Nicolae Iorga în făurirea unităţii statale.
Vizitele făcute de istoric în aceste provincii au fost triumfale, dar cea din Bucovina este semnificativă.
Ziarul grupării politice a lui Ion Nistor, „Glasul Bucovineiˮ anunța pe 27 august 1919: „Domnul Iorga va vizita Bucovina. Toată lumea românească e invitată să facă celui mai mare învățător al Neamului... o primire din cele mai impunătoare tocmai pe locul (Ițcani), unde acum mai bine de zece ani, un prefect austriac îi dădea actul de expulzare... Toți bucovinenii vor însoții prezența pe acest pământ istoric românesc a marelui istoric și a îndrumătorului vremurilor fericite de azi, care e domnul Iorga, cu cea mai mare dragoste și însuflețireˮ. Pe 29 august, cu litere mari, pe prima pagină se scria: „Bine ați venit!ˮ În numărul din 30 august, Aurel Morariu făcea o relatare amănunțită a vizitei, iar Dumitru Marmeliuc semna articolul „Domnul Nicolae Iorga în drum de la Rădăuți la Cernăuțiˮ, „Drumul ce l-a făcut din România la Cernăuți a fost drumul unui biruitor. În toate comunele i-au ieșit înainte țăranii în frunte cu cărturarii și cu sufletele care l-au dorit atâta vreme; i-au binecuvântat sosirea; cu automobilul încărcat de flori a ajuns domnul Iorga la Cernăuți. Aici lume multă și aleasă îl aștepta dinaintea Palatului stăpâniriiˮ. A urmat o adunare în sala mare a Palatului și o alta, după-amiază, la Teatru: „Ce-a fost la Teatru, numai inimile noastre știu. Când s-a arătat lumii adunate, mai multe minute a fost o furtună de strigăte de «trăiască» și de bătăi din palme. De-abia s-a potolit lumea și din înțeleptul lui rost au început să curgă cuvintele, cum se strecoară mierea din fagurele proaspăt. Lucruri minunate ne-a spus domnul Nicolae Iorgaˮ.
Cei mai importanți lideri bucovineni care au fost alături de Nicolae Iorga în lupta pentru unirea Bucovinei cu Țara au fost: Gheorghe Tofan, Eudoxiu Hurmuzachi, Aron Pumnul, Dimitrie Onciul și Iancu Flondor.
Rar se va găsi în orice epocă istorică o personalitate, care să poată concura și egala pe aceea a istoricului, cărturarului și omului Nicolae Iorga, care, prin întreaga sa conștiință și ființă, să se intereseze și să militeze, cu atâta generozitate, onestitate și probitate științifică și înțelegere omenească, pentru binele, fericirea și destinele tuturor românilor, între care și a acelora din Bucovina.
De aceea, când s-a pus în aplicare, în iunie 1940, odioasa înțelegere secretă dintre Hitler și Stalin, savantul a fost în fruntea celor care au protestat și elaborat, ca pe un testament sacru pentru întreaga românime și viitorime acea moțiune istorică prezentată deopotrivă regelui Carol al II-lea și Parlamentul României la 9 iulie 1940:
„Ultimatumul ce a fost urmat de o luare în stăpânire imediată a provinciilor românești, nu poate găsi nici un temei istoric și legal (...); subsemnații, dintre care cei mai mulți sunt întemeietorii însăși ai statului român unitar în hotarele lui firești, nu pot admite ca în orice formă să se dea o recunoaștere legală în numele statului și poporului român, în ceea ce nu este decât o uzurpațiune, determinată de confuzia de noțiuni, firește, trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche, criză ale cărei consecințe, din nefericire, n-au fost incă lichidateˮ.
Şef secţie Claudia GIANNOTTI
Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte
Sâmbătă, 14 Noiembrie 2020 16:53
¨ Muzeul de Istorie şi Arheologie
Ploieşti, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 514 437
„Din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova”
¨ Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”
Ploieşti, str. Nicolae Simache, nr. 1, tel. 0244 542 861
„Istoria instrumentelor de măsurare a timpului”
¨ Muzeul „Ion Luca Caragiale”
Ploieşti, str. Kutuzov nr. 1, tel: 0244 525 394
„Casa Dobrescu - monument de arhitectură”
¨ Muzeul „Casă de Târgoveţ din sec. XVIII-XIX”
Ploieşti, str. Democraţiei, nr. 2, tel. 0244 529 439
„Tur virtual la Muzeul Hagi Prodan”
¨ Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”
Ploieşti, str. Nicolae Bălcescu, nr. 15, tel. 0244 522 914
„Simfonia Ploieșteană de Paul Constantinescu”
¨ Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”
Ploieşti, str. Nichita Stănescu, nr. 1, tel. 0344 100 768
„Nichita Stănescu - poezie și imaginație”
¨ Muzeul „Casa Domnească”
comuna Brebu, tel. 0244 357 731
„Pe aripile muzicii”
¨ Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 280 861
„Eleganță și tradiție populară în casa familiei Iorga”
¨ Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”
Buşteni, str. Tudor Vladimirescu, nr. 1, tel. 0244 321 080
„În casa lui Cezar Petrescu. Cărți cu dedicație din colecția scriitorului”
¨ Muzeul Memorial „Constantin și Ion Stere”
Parcul Constantin Stere Bucov, tel. 0244 344 040
„Conacul Stere de la Bucov”
¨ Muzeul „Conacul Bellu”
Urlați, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721
„Sunete în noapte”
¨ Muzeul „Foişorul Bellu”
Urlați, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244 271 721
„Icoana pictată pe sticlă - Din Ardeal, acasă la Baronul Bellu”
¨ Muzeul „Crama 1777”
comuna Valea Călugărească,
str. Valea Largă, nr. 139A, tel. 0244 235 470
„Uimire - Primenire. Despre Frumosul Românesc”
¨ Muzeul „Conacul Pană Filipescu”
comuna Filipeştii de Târg, nr. 868, tel. 0244 389 480
„Conacul la vreme de seară”
Mai multe articole..
- ANUNŢ
- 136 de ani de la premiera piesei ”O scrisoare pierdută”
- PROIECT EDUCAŢIONAL
- Câteva consideraţii despre "O noapte furtunoasă", piesa de debut a lui Ion Luca Caragiale
- NOAPTEA MUZEELOR 2020
- 102 ani de la semnarea Armistițiului de la Compiegne
- Anul 1915. Context internațional
- Constantin Stere și Primul Război Mondial
- Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1832 – 23 martie 1913)
- ANUNȚ
Pagina 39 din 122