Ioan Gheorghe Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876, în satul Răzeni (jud. Lăpușna), la 32 km de Chișinău, din părinții Gheorghe Pelivan și Eugenia Varuh (Varache). A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).

La Dorpat, activitatea sa a fost canalizată în două direcții majore: activitatea intelectuală ca student, interesat pentru însușirea teoretică și practică a unei bune pregătiri profesionale și cea politică, ca inițiator și militant naționalist în “Pământenia basarabeană”, o organizație revoluționară secretă de propagare a ideilor revoluționare, anti-țariste, în rândul studențimii basarabene. Arestat de poliția țaristă și încarcerat timp de aproape 11 luni (februarie 1902 - ianuarie 1903), I. Pelivan a fost achitat în cele din urmă, din lipsă de probe. Pentru tânărul licențiat în drept de la Dorpat, cât și pentru alți tineri basarabeni, activitatea complexă în cadrul “Pământeniei basarabene” a trezit definitiv și ireversibil conștiința națională de moldoveni și de români.

În octombrie 1903, a fost din nou arestat și trimis în exil forțat la Arhanghelsk, în Rusia nordică, apoi soldat și grefier la Viatka și Kazan.

Revenit în Basarabia, în august 1905, Ioan Pelivan a desfășurat o activitate complexă ca membru al primei grupări naționale democratice basarabene de la Chișinău, din care mai făceau parte: Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Iustin Frățiman și alții.

În 1906, împreună cu Constantin Stere, fondează ziarul “Basarabia” (mai 1906 – martie 1907) prin care se propagau ideile naționale și cele de dreptate socială. Această publicație a fost primul organ de propagandă națională din Basarabia, dupa 1812.

O activitate vie pentru susținerea limbii române și a românismului a desfășurat I. Pelivan în rândul învățătorilor și preoților basarabeni de la sate.

În mai 1912, autoritățile țariste din Basarabia au sărbătorit cu mare fast un secol de la “eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc și alipirea ei la Rusia”. Obligat, prin funcția deținută în sistemul administrativ-juridic țarist, de judecător, să participe la acele jignitoare ceremonii pentru români, I. Pelivan a purtat, demonstrativ și ostentativ, o bandă tricolor îndoliată, gest național și patriotic care a indignat profund autoritățile locale imperial rusești. Rezultatul? Anchetă și destituirea din funcția de judecător! Ulterior, eroul basarabean s-a înscris și a activat ca avocat în cadrul Baroului avocaților din Bălți. Semnificația protestului lui I. Pelivan? “Gestul plin de demnitate făcut în zilele aniversare din 1912 l-a plasat pe Ioan Pelivan în fruntea curentului de redeșteptare națională în provincia subjugată dintre Prut și Nistru”. După 27 februarie/12 martie 1917, când s-a prăbușit țarismul rusesc, ritmul evoluțiilor politico-naționale din Basarabia a crescut foarte mult. Astfel, la 3 aprilie1917, a fost înființat Partidul Național Moldovenesc, care a întocmit un program de acțiune care avea în frunte cucerirea drepturilor naționale si autonomia Basarabiei. Ioan Pelivan a avut un rol important în realizarea concretă a punctelor programului național-politic basarabean.

A fost ales delegat în Sfatul Țării din partea Congresului Militarilor Moldoveni. La 21.XI.1917, în ziua inaugurării ședințelor Sfatul Țării, a vorbit foarte impresionant.

Scriitorul și publicistul George Tofan, prezent la istoricul eveniment, a reținut câteva detalii elocvente: “Dl Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeș răsărit din pământul binecuvântat al Basarabiei, față liniștită, duioșie în glas, zâmbet dulce în privire. Vorbește cu glas lin, într-o românească literară. Adânc cunoscător al trecutului țării, el face o sumară reprivire istorică, insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a trecut neamul său din Basarabia în veacul din urmă”.

La 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România.

Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care în 1918, s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România.

După drama Basarabiei din iunie 1940, I. Pelivan a militat activ pentru eliberarea acestui pământ românesc de sub ocupația bolșevică, apoi, începând cu septembrie 1941, pentru consolidarea administrației românești și a românismului între Prut și Nistru. În fața ofensivei Armatei roșii în zona Nistru-Prut, din martie-aprilie 1944, I. Pelivan s-a stabilit cu familia sa la București.

O dată cu introducerea comunismului în România, autoritățile represive l-au arestat pe bătrânul I. Pelivan, la 74 de ani, în cadrul “lotului foștilor miniștri și demnitari, în mai 1950 și l-au întemnițat la Sighet, unde a murit, din cauza afecțiunilor de care suferea și a regimului exterminant penitenciar, la 25 ianuarie 1954.

Muzeograf Paulina MĂNIȘOR

Marele patriot Constantin Stere, proeminent gazetar și om politic a scris mai multe articole privind intrarea României în război, articole pe care le-a publicat inițial în ziarul „Lumina”.

Prin apariția acestuia, Stere a urmărit înainte de toate un scop practic, o anumită acţiune politică. Ziarul a apărut la 1 Septembrie 1917, adică atunci când războiul României era de fapt sfârşit şi când conducătorilor acestui stat li se impunea să salveze, printr-o acţiune politică înţeleaptă, ceea ce se mai putea salva atunci. Pentru aceasta se cerea un singur lucru: o justă apreciere a situaţiei reale.

Mai târziu, în 1918, când evenimentele erau în toi şi încă departe de acel deznodământ favorabil ţării, vedea lumina tiparului, în București, la Editura Ziarului „Lumina”, cartea „Marele Răsboiu și politica României”. O carte sensibilă care vorbește despre cauzele Războiului Mondial şi situaţia României în mijlocul forţelor antagoniste și, îndeosebi, despre Basarabia care în sufletul lui Stere era sinonimă cu Universul.

În prima parte a cărții, denumită „România și răsboiul mondial”, Stere a grupat articolele, mai mult sau mai puţin, după cuprinsul lor, în cea de a doua - „Dintr′o zi într′alta”, a păstrat cu stricteţe ordinea lor cronologică , în josul fiecărui articol a arătat data numărului din ziar în care a apărut.

La începutul cărții, Constantin Stere se adreseză „cătră cetitori” cu toată ființa, făcând apel la consțiință: „N’am altă armă decât cuvântul, şi nu caut alt sprijin decât în conştiinţa şi în judecata şi celui mai umil dintre concetăţenii mei. Un singur lucru cer dela cetitorii ziarului nostru, menit să vadă lumina în aceste zile de durere şi ruşine: să-l cetească tot aşa dezbrăcaţi de patimi mărunte şi prejudecăţi, cum va fi şi scris; să cântărească fiecare cuvânt şi să-şi facă ei singuri examenul de conştiinţă”.

Ref. Corina Mărășescu

Rezumat: În arheologia românească studiul materialelor vitroase preistorice se află încă în stadiul clasificărilor tipologice și chorologice, deși în alte spații geografice prin analize fizico-chimice a fost identificată deja matricea chimică a acestor produse şi dezvoltate discuții despre tehnologiile aferente producerii lor. Acest studiu se dorește a fi o primă și necesară introducere în investigațiile ştiinţifice moderne, prezente din plin în arheologia vest-europeană şi chiar în cea est-europeană, dar care lipsesc din România. Deși existaseră şi abordări anterioare, după anii 70 ai secolului XX aceste analize sunt foarte prezente și laborioase în același timp, existând o bibliografie foarte bogată. Investigaţiile fizico-chimice asupra produselor vitroase preistorice au dus la precizarea unor detalii foarte utile discursului şi concluziilor arheologice. S-au putut determina atât materia primă utilizată, compoziţia chimică, coloranții și decoloranții, dar și elementele ce influențează transparența sticlei. O altă serie de informaţii obținute au vizat tehnologiile aferente producerii sticlei. Stabilirea compoziției chimice și a unor tradiții tehnologice a dus la reperarea unor relații și rute comerciale, a zonelor de producție, au fost identificate o serie de tehnologii complexe ce erau cunoscute în preistorie. Materialele vitroase preistorice descoperite pe teritoriul României fac parte din categoria pieselor de podoabă de tipul mărgelelor ce compuneau şiraguri. Contextul arheologic al acestora este în principal cel funerar, la care se adaugă depozitele/tezaurele. Fără să fie numeroase, ele pot reflecta contacte culturale, cunoaşterea şi accesul la tehnologii relative complexe, etc.

-Introducere

Producerea sticlei reprezintă în preistorie după olărie și metalurgie, a treia inovație tehnologică (J. Henderson 2013, p. 12). Dacă ceramica și metalugia s-au bucurat din plin de atenția arheologilor, sticla reprezintă un subiect ceva mai recent abordat. Primele piese din sticlă au fost podoabele, abia spre mijlocul sec. XV BC au apărut și vasele propriu-zise.

Din categoria podoabelor preistorice descoperite pe teritoriul României o subcategorie mai puțin discutată este cea a mărgelelor realizate din materiale vitroase. Acestea au fost definite în bibliografia autohtonă la modul general drept perle din „sticlă/faianţă” sau „pastă”, „pastă sticloasă”. Această ambiguitate de termeni pare a fi și reflexul unei abordări superficiale a acestei categorii de artefacte.

În acest studiu ne-am propus alături de abordarea sintetică a acestor descoperiri și o introducere în investigațiile ştiinţifice asupra acestei categorii de materiale, prezente din plin în arheologia vest-europeană, dar care lipsesc în România. Aceste analize au generat discuţii privind nivelul de cunoaştere a unor tehnologii relativ complexe, iar identificarea unor tipare chimice a dus la definirea unor nuclee de producţie şi stabilirea anumitor rute comerciale prin care erau distribuite aceste produse. De asemenea, s-au putut preciza evoluţia şi ocurenţa acestor tehnologii, existența unor tradiții tehnologice specifice, etc. Descoperirile recente de la Câmpina constituie cadrul general al discuției.

-Despre produsele vitroase preistorice în România

Cele mai timpurii piese ar putea proveni dintr-un mormânt atribuit culturii Usatovo cercetat în cimitirul de la Brăiliţa. În M.20 este menţionat un şirag de mărgele având culoarea verzuie (I.T. Dragomir 1959, p. 685), dar în privinţa acestuia există neconcordanţe privind materia primă utilizată. Deşi este evidenţiat într-un studiu legat de apariţia sticlei în Europa centrală (A. Harding 1971), preluând o informaţie mai veche (M. Gimbutas 1965, p. 45), autorii descoperirii identificau ca sursă de materie primă o argilă micacee „chiar uşor grezoasă” (I.T. Dragomir 1959, p. 685), de culoare verde închis (N. Harţuche 2002, p. 51-52). Pentru un colier dintr-un mormânt cercetat la Brad datând din epoca bronzului timpuriu, există o descriere aproximativă, respectiv „un şirag de mărgele confecţionate dintr-o pastă roşie şi din os, compus din 90 de piese” (V. Ursachi 1995, p. 21). La Gorgota, într-un mormânt de inhumaţie din etapa timpurie a epocii bronzului a fost descoperit un şirag de „perle de caolin vopsite cu verzui” (T. Muscă 1996, p. 52), majoritatea verzui, o parte sunt albe-translucide și parțial degradate, ce par a fi mai curând realizate din material vitros (A. Frînculeasa 2007, p. 188, nota 4). Tot într-un context funerar atribuit aceluiași interval cronologic, recent, a fost descoperită la Păuleşti într-un mormânt tumular o perlă perforată de culoare verde (pl. 4/4) realizată din „pastă sticloasă” sau mai curând dintr-un „deșeu” de topire (A. Frînculeasa et alii 2013, p. 27, pl. 10/8).

Perle din faianţă au mai fost identificate în morminte atribuite culturii Monteoru la Poiana, Cândeşti, Sărata Monteoru, Cârlomănești (E. Dunăreanu-Vulpe 1938; M. Florescu 1978; L. Bârzu 1989; M. Petrescu-Dâmboviţa 1998, p. 183, pl. 174/E/3, 4; I. Motzoi-Chicideanu et alii 2012, p. 52). Evidențiem în primul rând cimitirul 4 de la Sărata Monteoru, unde în M.142 au fost descoperite 417 perle de faianţă şi sticlă de culoare albastru-turcoaz sau alb strălucitor, ce se aflau dispuse peste oasele bazinului pe care îl înconjurau și pe membrele inferioare ale defunctului, părând a fi fost atașate unui veșmânt sau pe „pânza în care fusese învelit cadavrul” (I. Nestor, E. Zaharia 1961, p. 515-516, fig. 1/4). În M.35 din același cimitir se aflau opt piese din sticlă, iar în cel cu numărul 122 au fost descoperite încă zece, altele apar în M.21, M.32, M.72, M.88, M.103 (L. Bârzu 1989). Şi în cimitirul culturii Monteoru de la Cârlomăneşti astfel de piese sunt prezenţe obișnuite, în „șase cazuri” (complexe) au fost descoperite perle de faianță, iar în M.68 a fost identificat un șirag (I. Motzoi-Chicideanu et alii 2012, p. 52, fig. 11).

O mărgea de faianță a fost descoperită la Almaș (E. Dunăreanu-Vulpe 1938, p. 162), două erau depozitate într-un vas descoperit la Răcătău într-o așezare Monteoru, asociate cu perle de chihlimbar (V. Căpitanu, V. Ursachi 1979, p. 142). De la Pecica II provine un depozit datând din epoca bronzului târziu în care au fost descoperite şi două perle de sticlă, dintre care doar una se păstra întreagă (M. Petrescu-Dâmboviţa 1974, p. 101; I. Emodi 1978, p. 490; 1980, p. 266). Amintim alte 19 perle din „materie sticloasă” provenind dintr-un depozit atribuit culturii Noua de la Ulmi-Liteni (M. Florescu 1961, p. 121), dar şi pe cele din perioada bronzului târziu – Hallstatt A1 de la Cioclovina (E. Comşa 1966, p. 171; I. Emödi 1978, p. 487 și urm.) şi Dobrocina (M. Rusu 1963, p. 194). Aproximativ aceluiași orizont cronologic îi aparțin și o serie de piese descoperite într-un tumul la Lăpuș (C. Kocsó 2011, p. 364) şi în peştera de la Igrița (I. Emödi 1980, p. 266). La Alţina într-un depozit datând din prima epocă a fierului a fost descoperită o perlă de culoare neagră cu puncte roşii (M. Petrescu-Dâmboviţa 1974, p. 81). În depozitul de la Cioclovina a fost descoperită cea mai mare serie de piese, respectiv aproximativ 2800 de perle din sticlă și faianță (E. Comșa 1966, p. 171; I. Emödi 1978, p. 487).

-Descoperiri în cimitirul de la Câmpina

Între anii 2008 și 2013 în Câmpina a fost cercetat un cimitir biritual în care au fost descoperite 60 de morminte (pl. 3), ritul de înmormântare predominiant find cel al înhumarării ce acoperă din punct de vedere procentual aproape 80% din numărul total de indivizi identificați. Inventarul mormintelor este unul specific culturilor Monteoru și Noua, iar în trei dintre morminte au fost descoperite vase decorate în manieră caracteristică culturii Tei. Datările radiocarbon şi elementele de cronologie relativă indică evoluţia acestui cimitir în etapa târzie a epocii bronzului (A. Frînculeasa et alii 2011, p. 152-153; 2013, p. 109-110; A. Frînculeasa 2012, p. 94-95).

În acest sit au fost descoperite nouă mărgele din material vitros ce au formă inelară sau sferoidală, de culoare verzuie, gălbuie, albastru-turcoaz, argintie și maronie (tab. 1). Piesele provin din două morminte de inhumaţie, respectiv M.20 şi M.58, ambele aparţinând unor femei adulte. Erau componente ale unor şiraguri de podoabe din care mai făceau parte mărgele realizate din chihlimbar și lut (A. Frînculeasa et alii 2011, p. 149, pl. 16/8-11; A. Frînculeasa 2012, p. 49, pl. 39/8, 75/8-11; A. Frînculeasa, C. Stihi 2012).

M.20 - descoperit în anul 2010, în sectorul 1, caseta 7, carourile D-E7; identificat la adâncimea de 0,29 m, iar baza gropii la cea de 0,91 m. Groapa mormântului era rectangulară cu colțurile rotunjite, avea dimensiuni de 1,35x0,62 m şi era suprapusă de o movilă din pietre. Defunctul era orientat aproximativ V-E, era aşezat chircit lateral stânga. Inventarul: două vase de lut, doi cercei de bronz, trei mărgele de lut, patru perle de sticlă (pl. 1). Determinări antropologice: femeie, vârstă de 30-40 ani, înălţimea de 154,86 cm. Datare 14C: 3159±23BP, aflată în intervalul 1495-1402 BC în domeniul sigma 2 cu probabilitate de 95,4% (Fig. 2).

M.58 – descoperit în anul 2012 în suprafaţa săpată dintre S.I şi S.II, în carourile B4-5; identificat la adâncimea de 0,49 m iar fundul gropii funerare la cea de 0,65 m. Groapa era rectangulară cu colţurile rotunjite, avea dimensiuni de 1,60x0,85 m. Câteva pietre erau conservate in situ şi par să fi aparţinut movilei construite deasupra gropii/defunctului. Defunctul era orientat VNV, era așezat chircit pe partea stângă. Inventarul: un vas fragmentar aflat în poziţie secundară, întins atât în zona superioară cât şi înspre bazinul defunctului, un şirag de podoabe dispus la baza mandibulei, format din 13 perle de chihlimbar, 4 sau 5 perle de sticlă (pl. 2). Determinări antropologice: femeie, vârsta de 25-30 ani. Datare 14C: 3180±35 BP, aflată în intervalul 1520-1400 BC în domeniul sigma 2 cu probabilitate de 95,4% (Fig. 3).

Pentru cele patru piese descoperite în M.20 a fost realizată o primă serie de analize elementale prin metoda X-ray Fluorescence (XRF) în laboratoarele Universității Valahia din Târgoviște (A. Frînculeasa, C. Stihi 2012). Deși erau de un interes imediat pentru realizarea unor corelații cu areale mai largi și formularea unor concluzii, elementele precum Mg, Ka și Na nu au putut fi determinate, concentrația lor fiind sub limita de detecție. Rezultatele analizelor au indicat existența unor elemente chimice specifice materialelor vitroase (tab. 2). Prezența în cantități importante a Ca poate indica sursa de materie primă (organică sau anorganică), elemente precum Fe, Cr, Cu, Ni, Ti, etc., pot fi legate de obținerea coloranţilor sau eventual a opacifianților.

Două sunt contextele arheologice pentru această categorie de descoperiri, unul este cel funerar, celălalt este reprezentat de depozite/tezaure. În acestea din urmă sunt asociate cu alte tipuri de piese de metal, dar și chihlimbar, os sau alte materii prime. În morminte apar ca piese de podoabă, cele mai numeroase fiind descoperite la Sărata Monteoru cimitirul 4, apetența pentru astfel de produse trebuind remarcată în cazul acestui complex funerar. Nu la fel de numeroase sunt în cimitirul de la Cândești, deși numărul de complexe funerare (peste 800) este unul semnificativ, net superior celui de la Sărata Monteoru. Şi la Cârlomăneşti aceste obiecte sunt relativ numeroase. Este evident că în cimitirele Monteoru aceste produse par să fie prezenţe obişnuite cu mult peste alte complexe contemporane atribuite unor comunităţi aflate la Dunărea de Jos. În acelaşi timp indică, alături de alte elemente, o integrare a acestor comunităţi într-o serie de relaţii cu spaţii apropiate sau mai depărtate. Trebuie remarcat că aceste podoabe sunt numeroase și în complexele Otomani-Füzesabony (I. Motzoi- Chicideanu 2011, p.495-496). Descoperirea acestora mai curând în morminte este în aceiași parametri contextuali observați și în lumea circum-mediteraneană.

Din punct de vedere cronologic observăm că primele produse apar în morminte încă din epoca timpurie a bronzului, dacă nu chiar sfârșitul eneoliticului, fiind cel mai probabil realizate din faianță. Devin ceva mai numeroase în bronzul mijlociu, în principal în morminte Monteoru. Deocamdată doar spre sfârșitul epocii bronzului le regăsim în depozite sau tezaure. Este evident că avem de a face cu produse cu o anumită importanţă în definirea unor aspecte ce ţin de relaţii comerciale sau patrimoniale. La aceasta se adaugă prezenţa lor în cadrul unor inventare funerare, reflectând aspecte ce țin de statutul unor segmente sociale din cadrul comunităţilor respective. Deocamdată, pe teritoriul României nu cunoaștem în epoca bronzului descoperiri de vase din sticlă, întregi sau fragmentare, lingouri sau eventual cuptoare, matrițe, reprezentări plastice, etc. Cel mai probabil piesele din materiale vitroase descoperite pe teritoriul României sunt importuri provenind din alte spații geografice.

-Prezenţa produselor vitroase preistorice în Europa

Perlele de faianță și sticlă apar frecvent în situri arheologice din Europa Centrală, preponderent în contexte funerare, în culturile Nitra, Aunjetitz, Mierzanowice, Strzyzóv, Lausitz, Lusatian etc. (A. Harding 1971; 2000; A. Harding, S. Warren 1973; N. Vladar 1973; J. Bátora 1995; A.D. Popescu 1999-2001; C. Robinson et alii 2004; M.S. Tite et alii 2008a; N. Venclova et alii 2011) sau în mediile culturale Periam- Pecica (I. Motzoi-Chicideanu 2011), Otomani-Füzesabony (A. Olexa 1987; J. Batora 1995; I. Angelini et alii 2006; I. Motzoi-Chicideanu 2011), Trzciniec (P. Makarowicz 2009). Le regăsim și în vestul Europei, din Spania, Franța, Elveția, Germania (J. Henderson 1993; J. Hartmann et alii 1997; N. Rafael et alii 2008; B. Gratuze, K. Janssens 2004) până în arhipelagul britanic (A. Aspinal et alii 1972; J. Henderson 1988; M.S. Tite et alii 2008a). Remarcăm descoperirile din nordul Italiei (I. Angelini et alii 2005; B. Bellintani 2011), dar și din Grecia, atât în orizontul civilizației minoice (M.S. Tite et alii 2008; 2009; C. Jackson, E. Wager 2011), cât și miceniene (G. Nightingale 2000; K. Nikita et alii 2009; M.S. Walton et alii 2009). Astfel de piese provin şi din zona adriatică sau cea balcanică (M. Girić 1971; A. Palavestra 1997).

În spaţiul răsăritean nord-pontic perle din materiale vitroase sunt prezente în situri tripoliene târzii (M. Gimbutas 1965; I. Manzura 1994; A.S. Ostroverkhov 2001-2002), mai rar în complexe funerare Jamnaja, Katacombnaja, Srubnaja, Sabatinovka (M. Gimbutas 1965; A.S. Ostroverkhov 2001-2002, p. 403-406; S. Ivanova 2003, p. 161; N.L. Morgunova, L.V. Kuptsova 2011, p. 145, 148), mult mai numeroase la pragul dintre epoca bronzului și prima epocă a fierului, în complexe atribuite culturii Belozerka (S. Agulnikov 1996; A.S. Ostroverkhov 2001-2002; V.V. Ostroshchenko 2003).

Un caz special pentru sticla din Europa de vest a secolelor XII-IX BC, este situl de la Frattestina din nordul Italiei, bazinul fluviului Po, în care exista o producție de sticlă cu o anumită amprentă chimică considerată definitorie pentru Europa occidentală a secolelor respective (J. Henderson 1988, p. 448; 1993; 2013, p. 183 și urm.; H.R. Brill 1992; I. Angelini et alii 2004; 2009). În acest sit au fost descoperite mai multe cuptoare pentru producerea sticlei și faianței, iar în apropiere într-o serie de situri contemporane au fost identificate astfel de piese (J. Henderson 2013, p. 183).

-Vitros – faianţă și sticlă

Deși numai succint, vom încerca să face câteva precizări de ordin tehnic, necesare unei înțelegeri ceva mai facile a terminologiei uzitate. Termenul vitros definește la modul grosier un material cu un aspect sticlos (J. Henderson 2008, p. 2180), ce conține o cantitate importantă de sticlă în structura sa (A. Shortland 2012, p. 29). În această categorie sunt incluse sticla, faianţa, albastrul egiptean (frita), smalţul și steatita sticloasă (J. Henderson 2008, p. 2180). Sticla este prezentă în natură ca material vulcanic – obsidianul (A. Shortland 2012, p. 28) sau poate fi produsă accidental printr-o fuziune de material silicios și alkali datorită obținerii unor temperaturi înalte în producția metalurgică, în cazul unor incinerări, etc. (J. Henderson 1985, p. 269-270). De asemenea, remarcăm prezenţa fulguritei şi tektitei, ambele sticle naturale fiind „produsele” întâmplătoare ale unor fenomene precum fulgerul sau căderea unor meteoriţi (A. Shortland 2012, p. 28).

Primele produse vitroase erau mici obiecte precum mărgelele (perle), amulete, sigilii și topituri de glazură și au apărut în Mesopotamia și Egipt în mileniile VI și V BC (R. Werthmann et alii 2010, p. 114). În același spațiu mărgele de sticlă apar spre jumătatea mileniului III BC, iar primele vase în sec. XVI-XV BC (P.R.S. Moorey 1994, p. 193), inițial produse în Mesopotamia, nordul Siriei (E. Peltemburg 1971, p. 8), apoi şi în Egipt (A. Shortland 2005, p. 1; J. Henderson et alii 2010, p. 16). În Europa occidentală faianţa apare mai timpuriu decât sticla (J. Henderson 1988, p. 436), este prezentă încă din faza timpurie a epocii bronzului (A. Harding 1971; J. Henderson 1988, p. 436; 2008; I. Angelini et alii 2005; N. Venclova et alii 2011). Deşi o regăsim şi în perioada mijlocie a epocii, abia în etapa târzie producția de sticlă cunoaște o amplă dezvoltare (N. Venclova et alii 2011; J. Henderson 1988; 2008).

Materialele vitroase preistorice aveau în compoziție siliciu, soda (în sens de sodiu), calcar, coloranți și decoloranți. Sursa de siliciu este reprezentată de cuarț, iar cenușa de plante și natronul cea de sodiu. Siliciul este elementul cel mai prezent, urmat de sodiu (alături de oxigen) și calciu. Sodiul asigură o temperatură mai joasă de topire, compatibilă cu cuptoarele preistorice (A. Shortland 2012, p. 100). Natronul și cenușa de plante reprezentau fondantul/liantul de alcaliu (A. Shortland et alii 2006, p. 521). Natronul provine probabil din Egipt, cunoscute fiind sursele de la Wadi Natrun şi al-Barnuj (J. Henderson 1985, p. 272-274; A. Shortland et alii 2006, p. 523). În ce priveşte cenușa de plante, cea mai importantă sursă este cea din genurile Salicornia și Salsola kali ce sunt plante haloptice ce creșteau în Egipt și Orientul Mijlociu, dar şi în Creta, una din speciile genului Salicornia fiind identificată inclusiv în insulele britanice (J. Henderson 1988a, p. 87). Toate sticlele preistorice conțin calcar, acesta acționează ca un stabilizator al rețelei și reduce dezagregarea, dar prezența în cantități excesive tinde să crească temperatura de topire a șarjei (J. Henderson 1985, p. 277). Prezența cochiliilor de scoici în sticla preistorică poate fi cauza detectării calciului în compoziție (J. Henderson 1985, p. 272; A. Shortland 2012, p. 103).

Începând cu mileniul II BC culoarea materialelor vitroase este una obținută în mod deliberat (A. Shortland 2012, p. 25), atât în atelierele din Orientul Apropiat cât şi din Creta minoică (E. Peltemburg 1971, p. 9). Modul în care coloranții sunt amestecați în șarjă și condițiile create în cuptorul/furnalul de topire sunt factori importanți în obținerea de compuși ce puteau fi utilizați pentru obținerea în final a culorii (C. Cheilakou et alii 2012, p. 236). Au fost exploatate minereuri ce conțineau anumite proporții de coloranţi asociaţi, un minereu ce după preparare și purificare era tratat înainte de folosire, ca o mixtură calcinată de nisip și fondant (frite) conținând colorantul într-o formă diluată (E. Cheilakou et alii 2012, p. 236), alte fragmente/cioburi de sticlă (cullet) (J. Henderson 1985, p. 278). Acești oxizi conținuți de minereuri ajungeau în sticla topită sau rămași în formă cristalină, erau adăugați sau dizolvați în sticlă prin răcire (A. Shortland 2012, p. 25). Cele mai importante elemente au fost cobaltul, cuprul, fierul, staniul, arseniul, plumbul, manganul, nichelul, cromul etc. Cobaltul este specific sticlei egiptene și apare inclusiv în sticla și amuletele miceniene, indicând și originea materiei prime și implicit prezența comerțului şi a anumitor rute comerciale (J. Henderson 1989, p. 34). Pentru faianța sau sticla albastră, cuprul ca și colorant putea fi obținut și din materialul rezultat în urma coroziunii unor piese de bronz (M. Tite et alii 2002, p. 586).

Majoritatea sticlelor preistorice din Europa au culoarea verzuie-turcoaz, rezultată cel mai probabil din minerale ce conţin staniu, ceea ce sugerează o legătură între metalurgie şi producţia de sticlă. Aceleaşi observaţii pot fi făcute şi despre sticla albastru închis ce conţine alături de cobalt, cupru, nichel, antimoniu şi arseniu, elemente ce sunt asociate în minereurile de cobalt din Alpi (J. Henderson 1988, p. 438).

-Tehnici şi tehnologii moderne de investigare - matricea chimică a „sticlelor” preistorice

După anii 70 ai secolului al XX-lea (A. Harding 1971; A. Harding, S. Warren 1973; A. Aspinal et alii 1972; T. Haevernik 1978), deși existaseră şi abordări anterioare consistente (E.V. Sayre, R.W. Smith 1961; J. Henderson 1989, p. 31-32; 1995, p. 119; 1995a, p. 63; K. Nikita, J. Henderson 2006, p. 74-75), investigațiile ştiinţifice prin utilizarea unor tehnici fotografice (în special prin folosirea microscoapelor performante), analize chimice şi fizice asupra produselor vitroase arheologice sunt acum prezente, diversificate și în același timp laborioase. S-au putut determina atât materia primă utilizată, cât și tehnologiile aferente, compoziţia chimică, coloranții și decoloranții, dar și elementele ce influențează transparența sticlei. Stabilirea compoziției chimice și a unor „linii”/tradiții tehnologice a dus la precizarea unor relații și rute comerciale, a zonelor de producție, au fost identificate o serie de tehnologii complexe ce erau cunoscute în preistorie (J. Henderson 1995a).

Laboratoarele moderne au permis utilizarea unei serii largi de metodologii și tehnici pentru analize științifice (J. Henderson 1989, p. 31-32; 1995, p. 119; A. Shortland 2012). Există şi pot fi aplicate atât tehnici nedistructive, cât și distructive (J. Henderson 2008, p. 2182). De asemenea, cu ajutorul analizei izotopilor de oxigen, stronţiu, neodymium, dar și plumb, s-au putut face distincţii între sticle atribuite unor situri/areale geografice diferite, putând fi identificate materiile prime utilizate în fiecare caz, important fiind substratul geologic local (P. Degryse et alii 2010; 2010a; J. Henderson et alii 2010; A. Shortland 2012, p. 157), iar punctual determinată originea sticlelor primare (P. Degryse et alii 2009, p. 68).

Cele mai timpurii sticle erau realizate dintr-o fuziune completă dintre silice şi cenuşă de plante ce nu pot fi sesizabile separat, iar coloranţii erau adăugaţi pentru a produce caracteristici vizuale distincte (J. Henderson 2008, p. 2180). În arealul circum-mediteranean două au fost sticlele preistorice, încadrate tipului soda lime silica glass, respectiv plant ash glass și natron glass, ambele compuse dintr-un alcaliu și nisip curațitic/cuarț (P. Degryse et alii 2009, p. 53).

Compoziția chimică – în epoca bronzului în Grecia miceniană, Anatolia, Egipt, Mesopotamia și sud- vestul Persiei matricea high magnesium glass (HMG) persistă, chiar până în sec. IX BC, când apare sticla de tip low magnesium glass (LMG). Această schimbare în Europa Occidentală indică o modificare a sursei de materie primă, ceea ce sugerează folosirea unei surse de natron-alcaliu ce conţine carbon sub formă de carbonat (E. Cheilakou et alii 2012, p. 236). HMG conţine un nivel înalt de Na2O corelat cu o bogată componentă de MgO şi K2O rezultate din folosirea cenuşii de plante ca bază ce compune fluxul (E. Cheilakou et alii 2012, p. 236). Compoziţia low magnesium high potasium (LMHK) sau mixed-alkali glasses devine o matrice pentru sticla din Europa de vest a secolelor XII-IX BC, situl de la Frattestina din nordul Italiei, în care exista o adevărată producție de sticlă cu acea amprentă, fiind unul definitoriu (H.R. Brill

1992; J. Henderson 1988, p. 448; 1993; I. Angelini et alii 2004; 2009). În același interval cronologic tot în Italia mai este prezentă potasium glasses, inclusiv la Fratestina (J. Henderson 2013, p. 183), iar în bronzul târziu (sec. XV-XIII BC) Italian soda glasses (I. Angelini et alii 2004; 2005). Mixed-alkali indică prezența atât a sodei cât și a potasiului în compoziția sticlei, dar acest fapt nu înseamnă că această combinație este una deliberată (J. Henderson 1988a, p. 77-78).

Compoziția chimică diferită și raporturile între elementele detectate au indicat existența unor zone/ateliere de producție, atât în Europa occidentală, cât și în arealul circum-mediteranean. În milleniului II BC matricea - mixed alkali plant ash este definitorie pentru faianţa și sticla din Egipt şi din vestul Europei. În etapa târzie a epocii bronzului caracteristică în Europa este mixed-alkali glass (LMHK) - low magnesium – high potassium, dar și cu o joasă prezenţă a CaO (J. Henderson 1988; 1988a; 1995; 2013, p. 183-184; H.R. Brill 1992; A. Towle et alii 2001; I. Angelini et alii 2005; 2009; N. Venclova et alii 2011), spre deosebire de cea din Orientul Apropiat, Egipt, dar și Grecia sudică şi insulară (inclusiv Creta și Cipru), Italia de sud, în care caracteristică este plant ash glasses (HMG) cu o compoziție high magnesium glass (HMG) (K. Nikita et alli 2009, p. 40; J. Henderson 2000). Spre sfârșitul epocii bronzului și începutul primei epoci a fierului în vestul Europei au fost descoperite produse cu o matrice chimică similară - mixed alkali plant ash (M. Tite et alii 2006).

În Europa de est pentru descoperirile datând de la sfârşitul epocii bronzului a fost propusă sticlă cu amprentă chimică denumită „Belozerka school”, ce conţine cenuşă de plante, respectiv paie de cereale, iar colorantul, în principal albastru-turcoaz este dat de staniul din bronz, mai rar cupru. Acest tip se regăsește până la gurile Niprului (A.S. Ostroverkhov 2001-2002, p. 386).

-Comerţul cu produse vitroase

Pentru circulația produselor la care ne referim, edificatoare este descoperirea în anul 1982 pe coasta de sud a Turciei în apropierea localităţii Uluburun a unei epave (C. Pulak 1998, p. 189). Inventarul recuperat a constat în peste 18.000 de piese (A. László 2006, p. 44), fiind unul divers şi foarte bogat, reprezentând una dintre cele mai importante surse arheologice privind comerţul în epoca bronzului târziu în arealul circum-mediteraneean (C. Pulak 2000, p. 156). Pe epava respectivă au fost descoperite aproximativ 75.000 de mărgele de faianţă (C. Pulak 2005, p. 304) şi circa 9500 de sticlă (R.S. Ingram 2005), dar şi 175 de lingouri de sticlă (T. Nicholson et alii 1997; C. Jackson, T. Nicholson 2010, p. 295). Investigaţii știinţifice asupra unora din lingourile descoperite pe epavă au indicat proveniența egipteană a acestora (C.M. Jackson, T. Nicholson 2010). Elementele componente detectate sunt comune cu cele ale sticlelor miceniene, ceea ce sugerează existența unei rute comerciale pentru circulația lingourilor din care erau produse piesele finite (C.M. Jackson, T. Nicholson 2010, p. 300). În sprijinul ideii vin și matrițele descoperite în Egipt la Tell el Amarna și Qantir (C. Jackson 2005). Din faianţă provin şi patru vase de tip rhyton cu cap de berbec, dintre care unul de femeie (G.F. Bass et alii 1989, p. 8, fig. 12). Alături de perle de faianţă şi sticlă cenuşii-albastre, cu forme lenticulare, cilindrice, ovoidale (G. F. Bass 1986, p. 278; C. Pulak 1988, p. 25; 1998, p. 201; 2005, p. 304; C. Bachhuber 2006, p. 352), pe aceeași epavă au fost descoperite și piese de sticlă de origine miceniană, dintre care 14 pandantivi rectangulari decorați (C. Pulak 2005, p. 303; G. Nightingale 2008, p. 86-87). Și pe epava de la Cape Gelindonia (sudul Turciei) datând din jurul anului 1200 BC, au fost descoperite numeroase mărgele de sticlă (G. Bass et alii 1967, p. 133-134, 172), considerate a fi produse miceniene (G. Nightingale 2008, p. 87; 2009, p. 219).

Piese de sticlă apar și în situri atribuite civilizaţiei minoice (N. Marinatos 1993, p. 4-5; M. Panagiotaki 2008, p. 35 şi urm.), primele produse sub formă de perle și vase au fost introduse ca marfă de import dinspre Orientul Apropiat și Egipt (M.S. Tite et alii 2005, p. 10; 2009, p. 370; M. Smirniou et alii 2012, p. 11). Tehnologia producerii sticlei a fost transmisă „lumii miceniene” prin intermediul civilizaţiei minoice din Creta (J.L. Crowley 2010, p. 275). Au fost produse bijuterii și ornamente, majoritatea albastru închis sau deschis, turcoaz (G. Nightingale 2000, p. 6; K. Nikita et alii 2009, p. 39), pandantivii decorativi vor deveni o marcă a industriei de sticlă miceniană (J. Henderson et alii 2010, p. 16). Nu trebuie uitate şi cunoscutele capete de mânere de spadă realizate din sticlă (G. Nightingale 2005; 2008, p. 94 şi urm.; 2009, p. 206). Investigaţiile par să indice că materia primă, ajunsă sub formă de lingouri, provine din Egipt, sticla fiind un produs secundar micenian (M.S. Tite et alii 2005, p. 10), ceea ce implică cunoaşterea tehnologiei turnării sticlei fierbinţi, o tehnică cu origini probabile în Mesopotamia (J. Henderson et alii 2010, p. 15). Alte analize chimice asupra unor piese descoperite în situri miceniene au adus date suplimentare privind prezența comerţului cu zona Mesopotamiei sau Egiptului (M.S. Walton et alii 2009, p. 1502; K. Polikreti et alii 2011, p. 2894; M. Smirniou et alii 2012, p. 16-17). În urma unei serii de investigații asupra unor sticle provenind din situri precum Theba și Elateia a fost lansată şi teoria, privită cu scepticism de unii cercetători (M.S. Walton et alii 2009, p. 1502), inclusiv datorită lotului restrâns de probe analizate (A. Shortland 2012, p. 165), conform căreia producția secundară de sticlă nu excludea existenţa uneia proprii civilizaţiei miceniene (K. Nikita, J. Henderson 2006, p. 119-120; K. Nikita et alii 2009, p. 43-44). Și în cazul faianţei pare să existe o matrice chimică proprie spaţiului micenian (M.S. Tite et alii 2008, p. 118- 119). Trebuie remarcat că în relaţia lumii miceniene cu zona Orientului Apropiat şi Egipt, faianţa se constituie în cel mai comun produs de import (E.H. Cline 1995, p. 91).

S-a precizat că apariţia în Europa occidentală la sfârşitul epocii bronzului a unui tip de sticlă cu o compoziţie diferită (de la HMG la LMHK sau de la plant ash glass la mixed-alkali glass), se datorează prăbuşirii civilizaţiei miceniene, forțând meșterii locali să descopere o sursă proprie de alcali (J. Henderson 1988, p. 449; K. Nikita et alii 2009, p. 43). După secolul VIII BC și chiar în perioada romană până în secolul VIII AD, natronul devine principala sursă de alcali (I.C. Freestone 2006; A. Shortland et alii 2006; J. Henderson 2013, p. 91-93). Matricea chimică devine low magnesia glass – LMG, potasiul fiind totuşi prezent într-o proporţie scăzută (T. Rehren 2000, p. 1225).

-Concluzii

Analizele pieselor realizate din materiale vitroase au generat o serie de informații suplimentare asupra centrelor primare de producție, a cunoaşterii unor tehnologii complexe, a existenței unui comerţ extins cu astfel de produse în epoca bronzului. Faptul că pe epava de la Uluburun, dar şi pe cea de la Cape Gelidonia, au fost descoperite zeci de mii de perle de sticlă și faianță, numeroase lingouri de sticlă produse în Egipt, arată importanţa şi circulaţia acestor materiale, o anumită persistenţă a fenomenului respectiv, includerea acestor produse într-un circuit comercial ce acoperea arealul circum-mediteraneean. Prezenţa în „lumea miceniană” a materiei prime cu o matrice chimică specifică Egiptului sau Orientului Apropiat demonstrează atât existența unui comerţ specializat, cât şi a unor meşteri ce cunoșteau o serie de tehnologii necesare pentru obţinerea pieselor finite (pl. 5). Factorul social pare să fi generat atât persistenţa producţiei, cât şi a comerţului derulat constant cu astfel de produse ce erau utilizate atât în viaţa de zi cu zi, dar însoţeau şi defuncţii în morminte. Compoziția chimică a sticlei reflectă alegeri umane (plantele selectate pentru cenușă), dar şi amprenta geografică (compoziția solului în care cresc aceste plante). Aceste aspecte proprii unui anumit context cultural, combinate, generează în final compoziția sticlei (S. Tanimoto, T. Rehren 2008, p. 2572).

Se pare că inițial sticla a fost produsă pentru că putea imita anumite pietre semi-prețioase precum lapis lazuli sau turcoazul (M. Tite et alii 2002, p. 585). Probabil primele materiale vitroase sunt rodul întâmplării, fiind produse secundare ale activităţii metalurgice. Cel puțin în cazul sticlelor albastre din Orientul Apropiat există strânse legături cu procesul de topire a cuprului undeva la sfârșitul mileniului V și începutul celui de-al IV-lea BC (M. Tite et alii 2002, p. 587, 592). Arheologii consideră că aceste descoperiri sunt în strânsă legătură cu metalurgia bronzului (P.R.S. Moorey 1994; J. Bátora 1995; I. Motzoi- Chicideanu 2005, p. 465). Cu siguranță producția de sticlă a beneficiat de experienţa şi avansul tehnologic acumulat în metalurgia preistorică (E. Peltemburg 1971, p. 10), împărtăşind din aspectele pirotehnologice. Un exemplu este utilizarea unor combustibili prin care se obţineau predictibil şi constant sursa de căldură necesară. Prezenţa în cuptoarele metalurgice a unor materiale bogate în silice şi a unor combustibili din plante puteau genera în secundar resturi vitroase (J. Henderson 2000, p. 53). Mai remarcăm descoperirea la nivel de chalcolitic în Egipt și Mesopotamia a unor fragmente de creuzete „roşu glazurate” (R. Werthmann 2010, p. 126). Legătura dintre metalurgie și tehnologia obținerii sticlei există, dar merită amintite câteva neconcordanţe: modul de producere a acestora era unul diferit de tehnologia metalurgiei, ce ținea de manipularea aerului și a reacțiilor; nu există informații arheologice legate de utilizarea cuptoarelor metalurgice pentru realizarea de piese de sticlă (R. Werthmann 2010, p. 126). Se consideră că produsele vitroase au fost fabricate inițial în cuptoare ceva mai mari și distribuite ca lingouri sau bulgări către zone de producție secundare, unde erau transformate în vase sau alte piese (I.C. Freestone et alii 2009, p. 130).

În România deocamdată cercetătorii s-au aplecat cu preponderenţă asupra pieselor de metal prezente în depozite sau chiar morminte, cele de sticlă/faianţă asociate uneori acestora au fost aşezate într-un plan secundar. Investigarea mai aprofundată a produselor vitroase prezente mai ales în depozite, ar putea oferi o serie de informaţii suplimentare atât de ordin chorologic, tipologic sau cultural, dar mai ales utile pentru identificarea anumitor rute și legături comerciale, aspecte sociale, etc. Dublate de investigaţii ştiinţifice acestea vor ancora (mai bine) teritoriul nord-dunărean în cadrul unor axe comerciale, zone de influenţă, etc. Prezența acestora la nordul Dunării în cadrul unor depozite/tezaure indică o zonă în care se putea face comerț, o anumită stabilitate şi poate existenţa unor autorităţi locale și centre de putere. Faptul că la Cioclovina, dar și în cazul altor depozite/tezaure, aceste piese par abandonate după ce fuseseră poate ascunse, indică existenţa probabilă a unor evenimente mai mult sau mai puţin violente, dar şi o etapă de instabilitae.

Identificarea compoziției chimice a materialelor vitroase preistorice descoperite la Dunărea de Jos, eventual prezența unor produse (secundare) locale, sunt tot atâtea aspecte utile unor discuţii suplimentare asupra acestui spaţiu cultural şi ancorarea lui unor fenomene culturale bine conturate în etapa târzie a epocii bronzului. Sunt necesare inclusiv corelaţiile cu piesele de metal ce însoţesc astfel de piese, înţelegând astfel o contextualizare a acestor produse în cadrul unui fenomen mai larg. Prezenţa relativ numeroasă a acestor artefacte în Europa Centrală, elementele de cronologie relativă, indică legături cu acest spaţiu, nefiind totuşi abandonate şi vechile propuneri ce privesc civilizaţia miceniană.

Cercetător Științific Gradul I, dr. Alin FRÎNCULEASA

Bibliografie

- S. Agulnikov 1996, Necropola culturii Belozerka de la Cazaclia, BTHR XIV, Bucureşti.

- I. Angelini et alli 2004, I. Angelini, G. Artioli, P. Bellintani, V. Diella, A. Polla, A. Rossi, Chemical analyses of Bronze Age glasses from Frattesina di Rovigo, Northern Italy, Journal of Archaeological Science, 31, p. 1175-1184.

- I. Angelini et alii 2005, I. Angelini, G. Artioli, P. Belintani, A. Polla, Protohistoric vitreous materials of Italy: From early faience to Final Bronze Age glasses, in AIHV, Annales du 16°Congrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, London, UK, 7-13 September 2003, p. 32-36.

- I. Angelini et alii 2006, I. Angelini, G. Artioli, A. Polla, R.C. De Marinis, Early Bronze Age faience from North Italy and Slovakia: a comparative archaeometric study, in 34th International Symposium on Archeometry, 3-7 May 2004, Zaragoza, Spain, p. 371-378.

- I. Angelini et alii 2009, Angelini I., Polla A., Giussani B., Bellintani P., Artioli G., Final Bronze-Age glass in northern and central Italy: is Frattesina the only glass production centre?, p. 329-337, in J.-F. Moreau, R. Auger, J. Chabot et A. Herzog (eds.), Proceedings Actes ISA 2006. 36th International Symposium on Archaeometry 36e Symposium International d’archéometrie 2-6 May 2006, Quebec City, Canada.

- A. Aspinal et alii 1972, A. Aspinall, S.E. Warren, J.G. Crummet, R.G. Newton, Neutron activation analysis of faience beads, Archaeometry, 14, 1, p. 27-40.

- C. Bachhuber 2006, Aegean Interest on the Uluburun Ship, American Journal of Archaeology, 110, p. 345–63.

- G.F. Bass 1986, A Bronze Age Shipwreck at Ulu Burun (Kaş), 1984 Campaign, American Journal of Archaeology, 90, 3, p. 269-296.

- G.F. Bass et alii 1967, G.F. Bass, P. Throckmorton, J. Du Plat Taylor, J.B. Hennessy, A.R. Shulman, H.G. Buchholz, Cape Gelidonya: A Bronze Age Shipwreck, Transactions of the American Philosophical Society, New Series, vol. 57, 8, p. 1-177.

- G.F. Bass et alii 1989, G.F. Bass, C. Pulak, D. Collon, J. James Weinstein, The Bronze Age Shipwreck at Ulu Burun: 1986 Campaign, American Journal of Archaeology, vol. 93, 1 (Jan., 1989), p. 1-29.

- J. Bátora 1995, Fayance und Bernstein im nördlichen Karpatenraum während der Frühbronzezeit, in B. Hansel (Hrsg.), Handel, Tausch und Verkehr im bronze-und früheisenzeitichen Sudosteuropa, PAS 11, Munchen-Berlin, p. 187-196.

- L. Bârzu 1989, La station de Sărata Monteoru: la necropole no. 4 de l'epoque du bronze, Dacia (N.S.), XXXIII, 1-2, p. 39-78.

- P. Bellintani 2011, Progetto “Materiali vetrosi della protostoria italiana”. Aggiornamenti e stato della ricerca, Rivista di Scienze Preistoriche, LXI, p. 257-282.

- R.H. Brill 1992, Chemical Analyses of Some Glasses from Frattesina, The Journal of Glass Studies, vol. 34, p. 11-22.

- V. Căpitanu, V. Ursachi 1979, Descoperiri arheologice aparţinând epocii bronzului din judeţul Bacău, Carpica, XI, p. 135-148.

- E. Cheilakou et alii 2012, E. Cheilakou, N. Liarokapi, M. Koui, Non destructive characterisation by FOM and ESEM-EDX of ancient glass from the Aegean with an aproach of manufacturing tehnique, Materials and Structures, 45, p. 235-250.

- H.C. Cline 1995, Egyptian and Near Eastern Imports at Late Bronze Age Mycenae, in W.V. Davies, L. Schofield (eds.) Egypt, the Aegean and the Levant. Interconnection in the second Millennium, London, British Museum Press, 1995, p. 91-115.

- E. Comşa 1966, Le dépôt en bronze de Cioclovina (Carpates Meridionales), Acta Archaeologica Carpathica, t. VIII, p. 169-174.

- J.L. Crowley 2010, Mycenaean Art and Architecture, in C.W. Shelmerdine (ed.) The Aegean Bronze Age, Cambridge University, 2010, p. 258-288.

- P. Degryse et alii 2009, P. Degryse, J. Schneider, V. Lauwers, J. Henderson, B. van Daele, M. Martens, H. Huisman, D. De Muynck, P. Muchez, Neodymium and strontium isotopes in the provenance determination of primary natron glass production, in Degryse P., Henderson J., Hodgins G. (eds.), Isotopes in Vitreous Materials, Leuven University Press, 2009, p. 53-72.

- P. Degryse et alii 2010, P. Degryse, A. Boyce, N. Erb-Satullo, K. Ermin, S. Kirk, R. Scott, A.J. Shortland, J. Schneider, M. Walton, , Isotopic discriminants between Late Bronze Age glasses from Egypt and The Near East, Archaeometry, 52, 3, p. 380-388.

- P. Degryse et alii 2010a, P. Degryse, A. Shortland, D. De Muynck, L. Van Heghe, R. Scott, B. Neyt, F. Vanhaecke, Considerations on the provenance determination of plant ash glasses using strontium isotopes, Journal of Archaeological Science, 37, 12, p. 3129-3135.

- I.T. Dragomir 1959, Necropola tumulară de la Brăiliţa, MCA, V, p. 671-694.

- E. Dunăreanu-Vulpe 1938, La nécropole de l'âge du bronze de Poiana, Dacia, V-VI (1935-1936), p.151-167.

- I. Emödi 1978, Noi date privind depozitul de la Cioclovina, SCIVA, 29, 4, p. 481-495.

- I. Emödi 1980, Necropola de la sfârșitul epocii bronzului din peștera Igrița, SCIVA, 31, 2, p.229-273.

- M. Florescu 1961, Depozitul de obiecte de bronz de la Ulmi-Liteni, AM, I, p. 115-127.

- M. Florescu 1978, Câteva considerații referitoare la ritualurilor practicate de purtătorii culturii Monteoru în lumina săpăturilor de la Cândești (jud. Vrancea), Carpica, X, p. 97-136.

- I.C. Freestone 2006, Glass production in Late Antiquity and the Early Islamic period: a geochemical perspective in: M. Maggetti, B. Messiga (eds.) Geomaterials in Cultural Heritage. Geological Society of London, Special Publications 257, p. 201-216.

- I.C. Freestone et alii 2009, I.C. Freestone, J. Price, C.R. Cartwright, The batch: its recognition and signifiance, AIHV, Annales du 17e Congrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, Anvers, 2006, p. 130-135.

- A. Frînculeasa 2007, Contribuţii privind mormintele Jamnaja în Muntenia. Cercetări arheologice la Ariceştii-Rahtivani, Tyragetia (SN), vol. I, (XVI), nr. 1, p. 181-193.

- A. Frînculeasa 2012, Arheologie şi Istorie. Parohia „Sfântul Nicolae” Câmpina, jud. Prahova, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte.

- A. Frînculeasa et alii 2011, A. Frînculeasa, A.D. Soficaru, O. Negrea, M. Mărgărit, M. Frînculeasa, B. Preda, C. David, Cimitirul din epoca bronzului de la Câmpina (jud. Prahova), SP, 8, p. 139-181.

- A. Frînculeasa, C. Stihi 2012 Vitreous Beads Found at the Bronze Age Cemetery from Câmpina (Prahova), Annales d'Université „Valahia” Târgovişte, Section d'Archéologie et d'Histoire, tome XIV, no 2, p. 17-27.

- A. Frînculeasa et alii 2013, A. Frînculeasa, B. Preda, O. Negrea, A.D. Soficaru, Bronze Age tumulary graves recently investigated in Northern Wallachia, Dacia (NS), LVII, p. 23-64.

- M. Gimbutas 1965, Bronze Age Cultures in Central and Eastern Europe, The Hague, Mouton.

- M. Girić 1971, Mokrin-nekropola ranog bronzanog doba, I, Beograd.

- B. Gratuze, K. Janssens 2004, Provenance analysis of glass artefacts, Comprehensive Analytical Chemistry, XLII, p. 663-712.

- A. Harding 1971, The earliest glass in Europe, Archeologicke rozhledy, 23, p. 188-200.

- A. Harding 2000, European societies in the Bronze Age, Cambridge World Archaeology.

- A. Harding, S.E. Warren 1973, Early Bronze Age faience beads from Central Europe, Antiquity, 47, p.64-66.

- G. Hartmann et alii 1997, G. Hartmann, I. Kappel, K. Grote, B. Arnold, 1997, Chemistry and technology of prehistoric glass from Lower Saxony and Hesse, Journal of Archaeological Science, 24, p. 547-559.

- N. Harţuche 2002, Complexul arheologic Brăiliţa, Bibliotheca Thracologica, XXXV, Bucureşti. -. T.E. Haevernik 1978, Urnenfelderzeitliche Glasperlen, Zeitschrift für Schweizerische Archäologie und Kunstgeschichte, Band 35, Heft 3, p. 143-157.

- J. Henderson 1985, The raw materials of early glass production, Oxford Journal of Archaeology, 43 (3), p. 267-291.

- J. Henderson 1988, Glass production and Bronze Age Europe, Antiquity, 62, p. 435-451.

- J. Henderson 1988a, Electron probe microanalysis of mixed-alkali glasses, Archaeometry, 30, 1, p. 77-91.

- J. Henderson 1989, The scientific analysis of ancient glass and its archaeological interpretation, in J. Henderson (ed.), Scientific Analysis in Archaeology and its interpretation, Oxford, Monograph 19, p. 30-62.

- J. Henderson 1993, Chemical analysis of the glass and faience from Hauterive- Champréveyeres, Switzerland, in A.M. Rychner-Faraggi (ed.), Hauterive- Champréveyeres, 9: Mètal et Parure au Bronze Final, Musée Cantonal d’Archéologie, Neuchatel, p. 111-117.

- J. Henderson 1995, Ancient Vitreous Materials, American Journal of Archaeology, vol. 99, no. 1, p. 117-121.

- J. Henderson 1995a, Archaeotechnology: The Analysis of Ancient Glass. Part I: Materials, Properties and Early European Glass, Journal of Materials, 47(11), p. 62-68.

- J. Henderson 2000, The Science and Archeology of Materials, Routledge, Londra.

- J. Henderson 2008, Vitreous materials analysis, in D.M. Pearsall (ed.), Encylopedia of archaeology, Elsevier, p. 2180-2185.

- J. Henderson 2013, Ancient Glass an Interdisciplinary Exploration, Cambridge University Press.

- J. Henderson et alii 2010, J. Henderson, J. Evans, K. Nikita, Isotopic evidence for the primary production, provenance and trade of Late Bronze Age glass in the Mediterranean, Mediterranean Archaeology and Archaeometry, vol. 10, no. 1, p. 1-24.

- R.S. Ingram 2005, Faience and glass beads from the Late Bronze Age shipwreck at Uluburun, unpublised Thesis by Submitted to Texas A&M University (pdf.bestand, website: www.nautarch.tamu.edu).

- S. Ivanova 2003, The social differentiation in the Pit Grave Society: A reconstruction Based on Burial Data, in L. Nikolova (ed.) Early Simbolic System for Communication in Southeast Europe, vol. I, BAR (IS), 1139, 2003, p. 157-167.

- C.M. Jackson 2005, Glassmaking in Bronze-Age Egypt, Science, vol. 308, p. 1750-1752.

- C.M. Jackson, P.T. Nicholson 2010, The provenance of some glass ingots from the Uluburun shipwreck, Journal of Archaeological Science, 37, p. 295–301.

- C.M. Jackson, E.C. Wager 2011, Glass in the Aegean Bronze Age: value, meaning and status, in: A. Vianello (ed.) Exotica in the Prehistoric Mediteranean, Oxbow Books, p.115-123.

- C. Kacso 2011, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, II, Editura Eurotip, Baia Mare.

- A. László 2006, Drajna de Jos - Lozova - Pobit Kamăk – Uluburun sur les relations a longue distance dans l'age tardif du bronze, Studia Antiqua et Archaeologica, XII, p. 43-55.

- P. Makarowicz 2009, Baltic-Pontic interregional routes at the start of the Bronze Age, Baltic- Pontic Studies, 14, p. 301-336.

- I. Manzura 1994, Manifestări culturale în perioada de tranziție, Thraco-Dacica, t. XV, 1-2, p. 103-120.

- N. Marinatos 1993, Minoan Religion. Rytual, Image and Symbol, Columbia, South Carolina: University of South Carolina Press.

- P.R.S. Moorey 1994, Ancient Mesopotamian Materials and Industries: The Archaeological Evidence, The Clarendon Press, Oxford.

- I. Motzoi-Chicideanu 2005, Recenzie: Ladislav Olexa, Nižná Myšľa Osada a pohrebisko z doby bronzovej, Archeologické pamätníky Slovenska, zv. 7, Košice 2003, 136 p., SCIVA, 54-56, 2003-2005, p. 464-467.

- I. Motzoi-Chicideanu 2011, Obiceiuri funerare în epoca bronzului la Dunărea mijlocie şi inferioară, vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti.

- I. Motzoi-Chicideanu et alii 2012, I. Motzoi-Chicideanu, M. Şandor-Chicideanu, M.I. Constantinescu, Observaţii preliminare privind cercetările efectuate în anii 2008-2009,

2011-2012 la cimitirul din epoca bronzului de la Cârlomăneşti, Mousaios, XVII, p. 47 – 63.

- N.L. Morgunova, L.V. Kuptsova 2011, Timber-Grave Culture in the basin of Samara as an example of the Skvortsovsky and Labazovsky burial grounds, in A. Pető, A. Barczi (eds.) Kurgan Studies: An environmental and archaeological multiproxy study of burial mounds in the Eurasian steppe zone, BAR (IS), 2238, Paper 4, Oxford, 2011, p. 145-153.

- T. Muscă 1996, Gorgota, jud. Dâmboviţa, Cronica Cercetărilor Arheologice, Campania 1995, Brăila 2-5 mai 1996, p. 52-53.

- I. Nestor, E. Zaharia 1961, Săpăturile de la Sărata-Monteoru, MCA, VI, p. 513-517.

- P.T. Nicholson et alii 1997, P.T. Nicholson, C.M. Jackson, K. Trott, The Ulu Burun glass ingots, cylindrical vessels and Egyptian glass, The Journal of Egyptian Archaeology, vol. 83, p. 143-153.

- G. Nightingale 2000, Mycenaean glass beads. Jewllery and design, in: AIHV, Annales du

14eCongrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, Venezia-Milano 1998, p. 6-10.

- G. Nightingale 2005, The Mycenean glass warriors, in AIHV, Annales du 16°Congrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, London, UK, 7-13, September 2003, p. 19 22

- G. Nightingale 2008, Tiny, Fragile, Common, Precious. Mycenaean Glass and Faience Beads and Other Objects, in C.M. Jackson, E.M. Wager (eds.), Vitreous Materials în the Late Bronze Age Aegean, Shefield Studies in Aegean Archaeology, Oxbow Books, p. 64-105.

- G. Nightingale 2009, Glass and the Mycenaean palace of the Aegean, in P. McCray, D.W. Kingery (eds.), The Prehistory and Hystory of Glassmaking Technology. Papers from 99th Annual Meeting of The American Ceramic Society, Cincinnaty, Ohio (1997). Ceramics and Civilisation, Volume VIII,Weesterville, Ohio, p. 205-226.

- K. Nikita, J. Henderson 2006 Glass Analyses from Mycenaean Thebes and Elateia: Compositional Evidence for a Mycenaean Glass Industry, Journal of Glass Sudies, vol.

48, p. 71-120.

- K. Nikita et alii 2009, K. Nikita, J. Henderson, G. Nightingale, An archaeological and scientific study of mycenaean glass from Elateia-Alonaki, Greece, in K. Janssens, P. Degryse, P. Cosyns, J. Caen, L. Van’t Dack (eds.), AIHV, Annales du 17eCongrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, Anvers, 2006, p. 39-46.

- L. Olexa 1987, Gräber von Metallgiessern in Nižná Myšl`a, Archeologike Royhledy, XXXIX, 3, p. 255-275.

- A.S. Ostroverkhov 2001- 2002, Drevneişee arheologiceskie cteklo Vostocinoi Evrolîi (coneţ IV tîc do n.e. – plervaia polovina VII v. do n.e.), The earliest archaeological glass in Eastern Europe (late IV mil. – first half of VII cet. B.C., Stratum plus, nr. 2, p. 386-430.

- V.V. Ostroshchenko 2003, Radiocarbon chronology of the Bilozerka culture – based on barrow near village of Zapovitne (The „stepnoy” cementery), Baltic-Pontic Studies, 12, p. 336-364.

- A. Palavestra 1997, Prehistoric amber and glass beads from Kosovo, Balcanica, 23, p. 15-43.

- M. Panagiotaki 2008, The Technological Development of Aegean Vitreous Materials in Bronze Age, p. 34-63, in C.M. Jackson, E.M. Wager (eds.), Vitreous Materials în the Late Bronze Age Aegean, Shefield Studies in Aegean Archaeology, Oxbow Books.

- E. Peltemburg 1971, Some Early Developments of Vitreous Materials, World Archaeology, vol.b3, no. 1, p. 6-12.

- M. Petrescu-Dîmboviţa 1974, Depozitele de bronzuri din România, Editura Academiei, Bucureşti.

- M. Petrescu-Dîmboviţa 1998, Der Arm - und. Beinschmuck in Rumänien, PBF, X, Stuttgart.

- K. Polikreti et alii 2011, K. Polikreti, J.M.A. Murphy, V. Kantarelou, A.G. Karydas, XRF analysis of glass beads from the Mycenaean palace of Nestor at Pylos, Peloponnesus, Greece: new insight into the LBA glass trade, Journal of Archaeological Science, 38, p. 2889-2896.

- A.D. Popescu 1999-2001, Bone accessory of a Bronze Age necklace, Dacia (N.S.), XLIII–XLV, p. 17–30.

- C. Pulak 1988, The Bronze Age Shipwreck at Ulu Burun, Turkey: 1985 Campaign, American Journal of Archaeology, vol. 92, no. 1 (Jan., 1988), p. 1-37.

- C. Pulak 1998, The Uluburun shipwreck: an overview, The International Journal of Nautical Archaeology, 27, 3, p. 188-224.

- C. Pulak 2000, The Copper and Tin Ingots from the Late Bronze Age Shipwreck at Uluburun, in U. Yalchin (ed.), Der Anschnitt: Zeitschrift für Kunst and Kultur im Bergbau, 137–57, Bergbau, Der Anschnitt.

- C. Pulak 2005, Who Were the Mycenaeans Aboard the Uluburun Ship?, Aegaeum, 25, p. 295–312.

- N. Rafael et alii 2008, N. Rafel, J. Vives-Ferrándiz, A. Xosé-Lois, R. Graells, Las comunidades de la edad del bronce entre el empordà y el segura: espacio y tiempo de los intercambios, in S. Celestino, N. Rafel, X.-L. Armada (eds.), Contacto cultural entre el Mediterráneo y el Atlántico (siglos XII-VIII ane). La precolonización a debate, Consejo Superior de Investigaciones Científicas. Escuela Española de Historia y Arqueología en Roma, p. 239-270.

- T. Rehren 2000, Rationales in Old World Base Glass Compositions, Journal of Archaeological Science, 27, p. 1225–1234.

- C. Robinson et alii 2004, C. Robinson, B. Baczyńska, M. Polańska, The origins of faience in Poland, Sprawozdania Archeologiczne, 56, p. 79-154.

- M. Rusu 1963, Die Verbreitung der Bronzehorte in Transsilvanien vom Ende der Bronzezeit in die der Moldau, Dacia (N.S.), VII, p. 177-210.

- E.V. Sayre, R.W. Smith 1961, Compositional Categories of Ancient Glass, Science (N.S.), vol. 133, nr. 3467, p. 1824-1826.

- A. Shortland 2005, The raw materials of early glasses: the implications of new LA–ICPMS analyses, in AIHV, Annales du 16°Congrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, London, UK, 7-13, September 2003, p. 1-5.

- A. Shortland 2012, Lapis Lazuli from the Kiln. Glass and Glassmaking in the Late Bronze Age, Leuven University Press.

- A. Shortland et alii 2006, A. Shortland, L. Schachner, I. Freestone, M. Tite, Natron as a flux in the early vitreous materials industry: sources, beginnings and reasons for decline, Journal of Archaeological Science, 33, p. 521-530.

- M. Smirniou et alii 2012, M. Smirniou, T. Rehren, V. Adrymi-Sismani, E. Asderaki, E. Gratuze, Mycenaean beads from Kazanaki, Volos: a further node in the LBA glass network, in D. Ignatiadou, A. Antonaras (eds.) AIHV, Annales du 18eCongrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, Thessaloniki 2009, p. 11-18.

- S. Tanimoto, T. Rehren 2008, Interaction between silicate and salt melts in LBA glassmaking, Journal of Archaeological Science, 35, p. 2566-2573.

- M.S. Tite et alii 2002, M.S. Tite, A.J. Shortland, S. Paynter, The Beginnings of Vitreous Materials in the Near East and Egypt, Accounts of Chemical Research, 35 (8), p. 585-593.

- M.S. Tite et alii 2005, M.S. Tite, G. Hatton, A.J. Shortland, Y. Maniatis, D. Kavoussanaki, M. Panagiotaki, Raw materials used to produce Aegean Bronze Age glass and related vitreous materials, in AIHV, Annales du 16°Congrès de l'Association Internationale pour l'Histoire du Verre, London, UK, 7-13, September 2003, p. 10-13.

- M.S. Tite et alii 2006, M.S. Tite, A. Shortland, Y. Maniatis, D. Kavoussanaki, S.A. Harris, The composition of the soda-rich and mixed alkali plant ashes used in the production of glass, Journal of Archaeological Science, 33, p. 1284-1292.

- M.S. Tite et alii 2008, M.S. Tite, A. Shortland, Y. Maniatis, M. Panagiotaki, A. Kaczmarczyk, Faience production in the Eastern Mediterranean, in M.S. Tite, A. Shortland, 2008, Production technology of faience and related early viteous materials, Oxford, p. 111-128.

- M.S. Tite et alii 2008a, M. S. Tite, A. Shortland, I. Angelini, Faience production in Northen and Western Europe, in M.S. Tite, A. Shortland, 2008, Production technology of faience and related early viteous materials, Oxford, p. 129-146.

- M.S. Tite et alii 2009, M.S. Tite, Y. Maniatis, D. Kavoussanaki, A.J. Shortland, M. Panagiotaki, Colour in Minoan faience, Journal of Archaeological Science, 36, p. 370-378.

- A. Towle et alii 2001, A. Towle, J. Henderson, P. Bellintani, G. Gambacurta, Frattesina and Adria: report of scientific analysis of early glass from the Veneto, Padusa, XXXVII, p. 7-68.

- V. Ursachi 1995, Zargidava cetatea dacică de la Brad, Bibliotheca Thracologica, X, București.

- N. Venclová et alii 2011, N. Venclová, V. Hulinský, J. Henderson, S. Chernery, L. Šulová, J. Hložek, Late Bronze Age mixed-alkali glasses from Bohemia, Archeologicke Rozhledy, LXIII, p. 559-585.

- J. Vladar 1973, Pohrebiská zo staršej doby bronzovej v Branči, Archaeologica Slovaca- Fontes, 12, Bratislava.

- M.S. Walton et alii 2009, M.S. Walton, A. Shortland, S. Kirk, P. Degryse, Evidence for the trade of Mesopotamian and Egyptian glass to Mycenaean Greece, Journal of Archaeological Science, 36, p. 1496–1503.

- R. Werthmann et alii 2010, R. Werthmann, A. Vettel, S. Klein, R. Busz, A. Hauptmann, The roots of glazing tehniques: cooper metallurgy, Paléorient, vol. 26, 2, p. 113-129.

Expoziția temporară „Florile, culorile – ediția I”, a fost deschisă publicului larg în perioada 11 martie – 20 aprilie 2015, la sediul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Tema expoziției a pornit de la proiectul educativ ,,Prezențe florale și vegetale în Cărți Poștale de la începutul secolului XX’’.

Proiectul a fost inițiat pentru a readuce în atenția copiilor – Cartea Poștală – vechi mijloc de comunicare rapid. Ideea proiectului a pornit de la întrebarea unui elev de clasa a IV-a - ,,Ce este o Carte Poștală?” – pusă în timpul desfășurării unui alt proiect educativ. Prin adresarea acestei întrebări ne-am dat seama că o mare parte din copiii de azi nu știu cum arată, ce este și la ce folosește o Carte Poștală? Astfel, pornind de la această întrebare s-a conturat proiectul mai sus menționat.

În cadrul proiectului educativ elevi au aflat că înainte de noile metode de comunicare la distanță – SMS, WhatsApp, Twitter, Facebook – Cartea Poștală era folosită pentru a coresponda rapid, iar un alt avantaj era și faptul că taxele poștale erau la jumătate față de scrisorile în plic. Dezvoltarea Cărților Poștale este strâns legată de călătorii și în special, de turism. În prezent, datorită noilor metode de comunicare la distanță, oamenii și-au schimbat modul de a arăta familiei și prietenilor locurile unde călătoresc, iar impresiile acumulate în timpul vacanțelor se pierd în timp, nu se mai păstrează precum cele lăsate pe Cărțile Poștale. Deși Cărțile Poștale nu mai au aceeași importanță ca în secolul XX, mai precis de la apariția noilor metode de comunicare, treptat acestea revin în actualitate prin intermediul colecționarilor pasionați de cartofilie și a reproducerilor de Cărți Poștale vechi. Standurile cu suveniruri din muzee fiind locurile de unde se pot achiziționa astfel de reproduceri de Cărți Poștale vechi, iar cei care le achiziționează sunt adulți, dar și tineri. În prezent Cărțile Poștale sunt amintiri din locurile unde am fost și mai puțin un mod de a transmite celor dragi impresiile noastre despre locurile vizitate.

Plecând de la acest proiect educativ am extins idea lui, totul concretinzându-se într-un exercițiu de culoare și anume expoziția temporară ,,Florile, culorile’’.

Din impresionanta colecție de Cărți Poștale pe care Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova o deține în patrimoniu, pentru expoziție s-au ales cele care reproduc flori bine cunoscute de noi toți: liliac alb și violet, lăcrămioare, toporași, trandafir, flori de măr, crin, nufăr, margaretă, garofiță, păpădie, zorele, flori de merișor, mușețel și stânjenel. De ce au fost alese florile? În primul rând pentru că acestea sunt pline de culoare (acestea îmbrăcând pe parcursul unui an calendaristic culorile curcubeului – R.O.G.V.A.I.V. – roșu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet) și sunt „zâmbetele pământuluiˮ cum bine zicea Nestor Urechia (în cartea de debut cu același nume publicată în 1904). În al doilea rând expoziția fiind deschisă publicului în perioada martie – aprilie am vrut să celebrăm venirea primăverii – anotimp când florile renasc.

Amintim aici faptul că aceste Cărți Poștale alese pentru expunere fac parte dintr-un album achiziționat de profesorul Nicolae Simache (ctitorul unei bogate ,,salbe’’ de muzee din achiziții și donații, în Ploiești și în județul Prahova) de la un anticariat din București în anul 1968. Albumul conține 365 Cărți Poștale ilustrate cu imagini ce reproduc: orașe din Europa și România, picturi, flori, portrete de fete și băieți. Acesta a aparținut Elenei Dumitrescu (căsătorită Ionescu) din București. Din însemnările găsite pe aceste Cărți Poștale aflăm că proprietara era colecționară (,,pentru coleție’’, ,,pentru colecția ta‘’, ,,pentru colecțiune’’), iar din data de circulație de pe timbru aflăm perioada când au fost trimise către aceasta (două au ca dată anul 1900 – sfârșit de secol XIX, iar restul perioada anilor 1901 – 1911 – început de secol XX).

Vechimea de 100 de ani a acestor Cărți Poștale nici nu se observă deoarece calitatea hârtiei și a culorilor tipografice din perioada respectivă bucură privitorul și astăzi, fie el specialist sau simplu vizitator.

În realizarea expoziției au fost implicați și elevi ai Colegiului de Artă ,,Carmen Sylva’’ din Ploiești, îndrumați de doamnele profesoare Cristina Galai, Liliana Marin, Rita Bădulescu, Adriana Brăileanu, Iulia Ignat, Lavinia Răican și Mădălina Gheorghe Tănase. Tinerii artiști au reprodus, în acuarelă, florile din Cărțile Poștale. În cadrul expoziției temporare ,,Florile, culorile’’ au putut fi admirate pe lângă Cărți Poștale de patrimoniu și creațiile elevilor, pline de culoare și vitalitate. Valoarea lucrărilor artistice ale elevilor a sporit, dacă nu chiar s-a dublat, prin inserarea lor în cadrul unei expoziții temporare. Implicarea elevilor în constituirea unei expoziții temporare a fost posibilă datorită parteneriatelor educaționale încheiate între Muzeu și școli. Spațiul muzeal a devenit astfel pentru elevi un alter ego în care își desfășoară activitatea.

Concluzionând, putem spune că un astfel de proiect educațional, finalizat cu o expoziție temporară în care lucrările micilor artiști au stat alături de obiectele patrimoniale, a fost un succes pedagogic și muzeologic deopotrivă, o întâlnire culturală a tinerilor de azi cu generațiile trecute, făuritoare de cultură.

Prima ediție a expoziției „Florile, culorile” a bucurat privirea publicului larg care a trecut pragul muzeului, fiind continuată cu încă doua ediții în anii 2017 și 2020. Ediția din 2020, a avut sursă de inspirație mărcile poștale din colecția Prof Paul D. Popescu.

Muzeograf Monica Cîrstea

Bibliografie:

Alexandrescu Romeo, Primele Cărți Poștale Ilustrate românești (Vederi 1894-1905), CORESI S.A., București, 2013

Urechia Nestor, Zânele din valea cerbului/Zâmbetele pământului (povești din lumea florilor), Ed. Ion Creangă. Buc., 1977

Pârvu Constantin, Universul plantelor, Editura ASAB, Bucucurești, 2006

Acum 145 de ani, în ziua de 29 octombrie 1875, s-a născut regina Maria, suverana cea mai iubită de poporul său. Cu această ocazie să ne amintim de cea care a fost supranumită de popor "Mama Regina", "Mama răniţilor", "Regina soldat".

Maria a fost o femeie frumoasă, elegantă, inteligentă, plină de curaj, eficientă și cea mai influentă regină a României. A rămas în istoria neamului românesc drept una dintre cele mai importante personalități feminine din prima parte a secolului al XX-lea. Despre Regina Maria, omul politic liberal Ion G. Duca nota în amintirile lui politice: ,,Este strălucitoare la fizic ca și moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, humor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj – cine nu a vazut-o la Iași în mijlocul epidemiilor mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugați la aceasta o sinceritate împinsă până la cinism, o hotărâre neșovăielnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii omenești și o indulgență pe care experiența o da tuturor sufletelor alese’’. Ea a fost de asemenea un scriitor talentat, fiind autor de romane, nuvele, poezie și literatură pentru copii. Publicarea autobiografiei la mijlocul anilor ’30, în trei volume, cu titlul „Povestea vieții mele” i-a adus recunoașterea internațională. Răsfoindu-i autobiografia descoperi un suflet sensibil, devotat poporului român, pe care a învățat să-l iubească și pe care l-a iubit foarte mult, până la sfârșitul vieții. De-a lungul anilor Maria ajunge să cunoască poporul român, cultura sa, tradițiile și obiceiurile sale, regiunile rurale, dar mai ales aspirațiile sale, care au devenit și ale ei.

Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, prinţesă a Marii Britanii şi a Irlandei, s-a născut la 29 octombrie 1875 în Eastwell-Park, comitatul Kent. A fost fiica lui Alfred duce de Edinburg, fiul reginei Victoria a Angliei, şi a Mariei Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Missy cum era alintată învaţă în familie, descurcându-se bine cu limbile străine, cu literatura şi istoria, fiind de asemenea o mare iubitoare de muzică.

În 1891, Maria îl cunoaşte pe Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, principele moştenitor și viitorul Rege al României (1914-1927), iar în mai 1892, este celebrată la Potsdam, logodna celor doi. Pe 10 ianuarie 1893, la Castelul Sigmaringen, Maria s-a căsătorit cu Ferdinand. Împreuna cu Ferdinand, Maria a avut şase copii: Carol – viitorul rege Carol al II-lea (1893), Elisabeta –viitoarea regină a Greciei (1894), Maria (Mărioara sau Mignon) – viitoarea regină a Iugoslaviei (1900), Nicolae – viitor regent al României (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913).

Principesa Maria, încă de la venirea sa în ţară, s-a simţit legată de destinele acesteia, de viitorul tuturor românilor. De la bun început Missy, constituie o prezenţă insolită la Curtea Regală a României. Iubeşte viaţa de societate, este cochetă, ceea ce-l contrariază pe sobrul şi rigidul rege Carol I. Cu toate acestea regele Carol I o simpatiza. În toamna anului 1897 ,,într-un moment de slăbiciune’’, Regele Carol I a numit-o pe Maria comandant de onoare al unui regiment de cavalerie, Regimentul 4 Roșiori.

Anul 1914 a adus nu doar începutul unui război cumplit – Primul Război Mondial, ci şi începutul domniei lui Ferdinand şi al Mariei, care de acum înainte va fi regina românilor. Spre deosebire de Regina Elisabeta, Maria a jucat şi un important rol politic. În tot timpul domniei regelui Ferdinand I, i-a fost colaboratoare de fiecare zi, participând la marile decizii, hotărâtoare pentru poporul român. ,,Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; Regină era și mai iubită’’, spunea Prințesa Callimachi.

Înainte de urcarea pe tron, în august 1914, Maria, s-a opus participării la război a României, alaturi de Puterile Centrale, susţinând alianţa cu ţările Antantei în vederea unirii provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului Austro Ungar. Astfel în împrejurările dramatice de după izbucnirea conflagraţiei mondiale, Regina Maria îl sprijină pe Ferdinand I în decizia angajării țării de partea Antantei, alături de Anglia, Franţa şi Rusia.

După doi ani de neutralitate și după negocierea convențiilor politice și militare, România intră în război de partea Antantei pe 14/27 august 1916. Ziua intrării României în război este și ziua când Regina Maria începe să-și țină jurnalul cu titlul ,,Însemnări zilnice’’, început la moartea Regelui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914), atunci când devenise regină și abandonat la numai câteva zile (2/15 octombrie 1914). Din august 1916, va scrie zilnic până în iulie 1938, aproximativ 100 de caiete în limba engleză. Regina notează totul – despre situația din spitale, despre moralul populației, munca nu întotdeauna ușoară pe care o face, situația de pe front, despre copiii ei, despre conducerea militară, despre români în general, despre Regele Ferdinand, pe care îl laudă sau îl critică, despre Brătianu și guvern, despre oamenii politici, toate acestea făcând din jurnal un document istoric deosebit.

Din motive de siguranță, odată cu începerea războiului, Regina Maria, împreună cu cei cinci copii mai mici, pleacă din capitală și se mută la Buftea. Barbu Știrbey îi cedase propriul castel, iar el și familia lui s-a mutat într-o casă mai mica de pe același domeniu. Izbucnirea războiului schimbă rutina zilnică a Reginei Maria. Pierzându-și răbdarea cu lungile întruniri la care ,,toți vorbeau deodată’’, ea pleca repede, ,,indiferent de reguli și aparențe'', nestînjenită de doamnele de onoare și însoțită doar de aghiotantul ei, colonelul Ballif. Se concentra asupra acelor prieteni pe care se putea bizui cu adevărat...’’. Merge zilnic la București vizitând spitalele și adesea la gară să întâmpine trenurile încărcate de soldați. Ion G. Duca, amintește în memoriile sale despre regină, următoarele: ,,Regina era plină de curaj, cum a fost dealminteri în tot timpul războiului, și plină de inițiative. Orice greșeli ar fi comis înainte și după, în timpul războiului atitudinea ei a fost admirabilă. Se ocupa de răniți instalați în spitalul ei din Palatul Regal, ceea ce o silea să vie și să fie mereu la București. Optimismul ei era comunicativ, pe unde trecea descurajările dispăreau și speranțele renășteau’’.

Pentru a obține fonduri pentru activitatea Crucii Roșii engleze din România, în toamna anului 1916, regina a scris o carte intitulată „My country”, în traducere românească „Țara mea”, unde descrie o parte din țara noastră, în special viața la țară. ,,Regina unei țeri mici!...Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să li fie dragă; de aceia ascultați câteva cuvinte despre dânsa. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schițe așa cum le-am văzut, cu ochii întâiu, apoi cu inima’’. Cu aceste cuvinte își începea Regina Maria prima sa carte care a fost publicată în Anglia. Cartea a adus bani și ajutor pentru armata română.

Pierderile României în campania militară din anul 1916, au fost din ce în ce mai mari atât din punct de vedere numeric cât şi din punct de vedere teritorial. Regina Maria este profund emoţionată de curajul soldaţilor şi de suferința acestora şi se implică activ. Ea a coordonat colaborarea cu Crucea Roșie, a organizat spitale de campanie și a strâns fonduri pentru serviciul de ambulanță. Veghează la buna funcţionare a serviciului de ambulanţe şi cu riscul vieţii merge în fiecare zi la spitale, merge chiar pe front pentru a fi mai aproape de soldaţi şi pentru a-i încuraja, așa cum o făcuse încă din timpul războiului balcanic din 1913, prin lagărele de holerici. Vizitele reginei în spitale sunt așteptate cu drag, sunt emoționante și aceasta este întâmpinată cu bucurie de soldații răniți. ,,Toți mă salută cu o bucurie emoționantă, de aceea cred că vizitele mele nu sunt inutile. Le aduc flori, dulciuri și țigări. Cu cei grav răniți stau mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decât aș putea spune și îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun ,,Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor’’, acesta e refrenul etern, fiecare viață măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sânge, numai să ajung eu ,,Împărăteasa tuturor românilor’’…Domnul să le binecuvânteze strădania și suferința și fie să nu fie în zadar!’’. Acest refren ,,să ajungi împărăteasa tuturor românilor’’, o urmărește pe regină, peste tot în spitalele în care merge. Tot în spitale soldații răniți îi spun ,,Mama Regina’’, care, într-un fel vag, reprezintă toate mamele României. La acestea se mai adaugă și supranumele de „Mama răniţilor“ sau „Regina-soldat“, datorită contribuției sale pe front.

După lupte grele, armata română a fost nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia și Dobrogea. În toamna anului 1916, pe lângă tot ce se întâmplă în țară, Regina Maria trăiește o dramă personală, fiul ei cel mic, Mircea, e bolnav. Dacă inițial părea a fi doar o răceală, ulterior s-a dovedit a fi febră tifoidă. Micuțul Mircea după o lungă agonie moare, pe 20 octombrie/2 noiembrie 1916, fiind îngropat la biserica de la Cotroceni. După această tragedie, urmează la nici o lună după moartea prințului Mircea, pierderea capitalei, moment în care familia regală e nevoită să plece la Iași.

După ocuparea capitalei în noiembrie 1916 de către inamic, regina a luat calea refugiului la Iaşi (12/25 noiembrie 1916), dar a participat la toate durerile poporului cauzate de război. Maria, împreună cu copiii, a plecat cu trenul la Iași, unde a ajuns după aproape două săptămâni, instalându-se în casa comandamentului militar.

Fiind singura membră a familiei regale ușor accesibilă supușilor ei, Regina Maria a avut o periodă grea în primele zile ale șederii la Iași. ,,Țoți veneau la mine, și ieșenii și străinii, și toți aveau un motiv de care să se plângă sau pentru care să protesteze…tot ce puteam face era să nu-mi pierd capul…și eu însumi eram o refugiată fără locuință proprie, cu majoritatea posesiunilor lăsate la Cotroceni, iar ceea ce aveam cu mine era încă împachetat în cufere mari în tren…Eu, Regina, nu aveam unde să mă duc, deci cum puteam eu da ajutor? ” Cu toate acestea, la Iași, Maria se dedică cu devotament absolut poporului său. Contele Charles de Saint-Aulaire, trimisul Franţei în România povesteşte: „În fiecare dimineaţă, regina, în uniformă de infirmieră, însoţită de o doamnă de onoare şi de un grup de brancardieri voluntari se ducea la gară pentru a-i primi pe răniţi”.

Despre curajul mamei sale, principesa Ileana avea să scrie: „Când se întorcea seara târziu, acasă la Iași, partea de jos a rochiei era de culoare gri-cenușie, ca și cum ar fi fost de praf, dar nu era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie, cu rochia pe ea și se dezbrăca acolo. Toți cei din jur erau înspăimântați și o îndemnau să-și facă injecții ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu nu am timp să fiu bolnavă, și atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că țara are nevoie de mine. În timpul războiului nu a luat nici un medicament preventiv și Dumnezeu într-adevăr a păzit-o”. Pentru a se răsplăti eforturile personalului medical din timpul războiului, femei și bărbați, a fost instituit Ordinul „Crucea Regina Maria”, prin decret regal la data de 5 februarie 1917 și ratificat la 17 martie același an, care avea trei clase și a fost acordat în timpul Primului Război Mondial și în cel de-al Doilea Război Mondial.

Despre activitatea Reginei Maria la Iași, Constantin Argetoianu nota în memoriile sale: „La Iași, fiindcă vorbim de Iași, Regina și-a îndeplinit cu prisosință îndatoririle ei. A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de mângâiere, de o îmbunătățire a soartei sau a traiului. O găsim în tranșee printre combatanți, în rândurile înaintate; o găsim în spitale și în toate posturile sanitare; printre răniți, printre bolnavi, o găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. N-a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum n-a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile multiplei sale activități, dar, înainte de toate, pe acela al îmbărbătării și al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei și aveau să hotărască, în cele mai tragice clipe, de soarta țării și a neamului. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, Regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiunile cele mai înalte ale conștiinței românești”.

De asemenea în Moldova regina merge să viziteze și trupele armatei române. Aceste vizite ale reginei la soldați sunt memorabile, pentru că aceasta ajunge pe linia frontului, până în tranșeele cele mai avansate, aproape de pozițiile inamice. „…am lăsat drumul și am intrat în tranșee, un întreg labirint de tranșee, alunecoase, prin care ne era greu să înaintăm, cu multe suișuri și coborâșuri…Soldații au fost uimiți și încântați să mă vadă. M-am strecurat în fiecare mic adăpost și le-am împărțit țigări și multe vorbe bune. M-au primit cu cea mai adâncă și mai sinceră bucurie. Am fost TARE fericită că m-au lăsat să vin. Toate conversațiile se purtau în șoaptă, fiindcă eram foarte aproape de dușman”. În aceste vizite regina încerca să le ofere soldaților săi mângâiere, încurajare, mâncare, dulciuri, țigări, îmbrăcăminte, cruciulițe pe care să le poarte la gât sau icoane.

În demersurile ei privind strângerea de alimente, îmbrăcăminte, medicamente și alte lucruri necesare în spitale, Regina a fost ajutată de Crucea Roșie a aliaților, iar ajutoarele veneau prin Rusia, din Anglia, S.U.A.

Tot la Iași regina începe să scrie articole pentru ziare, articole ce erau un fel de încurajare pentru soldați. ,,Primesc o mulțime de telegrame cu mulțumiri de la toate regimentele. De-abia când le primesc îmi dau seama câte lucruri am trimis, iar emoționant e faptul că în multe se face aluzie la articolele pe care le-am scris, ceea ce îmi arată că au fost citite peste tot”.

Începând din septembrie 1917, în satele cele mai sărace din Moldova, regina a înființat cantine pe cheltuiala sa, pentru a da de mâncare celor mai nevoiași, iar acestea au fost numite „Principele Mircea”.

În fața situației create de retragerea Rusiei din război, Regina Maria este aproape singura care se opune încheirii unui armistițiu sau unei păci separate. Cu toată opoziția reginei la 26 noiembrie/9 decembrie 1917 s-a încheiat la Focșani, armistițiul dintre România și Puterile Centrale, acesta fiind consecința noilor condiții politico-militare de pe frontul de est, în urma armistițiului ruso-german de la Brest-Litovsk din 22 noiembrie/5 decembrie 1917. După încheierea armistițiului Regina Maria izbucnește: ,,Cred că acest armistițiu este una dintre cele mai mari trădări pe care le-am suportat…’’.

În ianuarie 1918, în momentele acelea dramatice prin care trecea țara, Regina Maria a avut parte de o bucurie fiind aleasă membru corespondent al Institutului Franţei, Académie des Beaux-Arts.

Regina Maria s-a opus categoric încheierii păcii separate, considerând că România trebuie să continue lupta. Aceasta a avut discuții aprinse cu Regele Ferdinand în ceea ce privește încheierea păcii. Printre altele regina, în culmea disperări a spus: ,,Dacă ne e scris să murim, să murim cu fruntea sus, fără să ne mînjim sufletul, iscălind cu numele nostru osîndirea la moarte. Să murim rămînînd dîrji, strigînd lumii întregi indignarea noastră față de nemernicia ce se așteaptă de la noi’’. În ciuda opoziției reginei, negocierile de pace și-au continuat cursul.

În aceste zile grele pentru România, alipirea Basarabiei în 27 martie/9 aprilie 1918, pricinuiește Reginei Maria o mare bucurie ,,…e netăgăduit un mare eveniment pentru țara noastră’’ – nota Maria. ,,E primul pas înspre Unirea visată de România…’’.

Cu toată situația din țară, regina își face curaj să meargă în spitale printre bolnavi și răniți, în orfelinate organizate în zone rurale. Aceasta este primită cu mare bucurie peste tot și împarte adulților țigări și cărți, iar copiilor dulciuri: ,,…am avut multe dulciuri de împărțit tuturor, iar copiii mi-au oferit multe buchete de floricele albastre’’. De asemenea continuă să scrie zilnic în jurnalul său, face vizite prietenilor și primește audiențe.

În urma păcii de la București, starea de război a fost înlocuită cu starea de ocupație, iar exploatarea țării până în noiembrie 1918, va secătui Muntenia și o parte din Moldova de resursele sale. După încheierea păcii Regina Maria a continuat să ridice moralul poporului său. Pentru a-și revedea soldații, s-a deplasat în repetate rânduri pe locurile numite fostele fronturi și a găsit alimente pentru țăranii din Moldova.

Din iulie până în octombrie 1918, pentru a se îndepărta din calea germanilor familia regală s-a mutat la Bicaz, unul dintre domeniile Coroanei pe valea râului Bistrița. În timpul șederii aici regele se plimba, iar regina îmbrăcată în haine specifice locului ajuta țărani locali cu hrană și alimente. Maria a intrat în contact cu acest port țărănesc când era logodită cu Ferdinand. Regele Carol I venind în vizită la bunica sa Regina Victoria în Anglia ,,adusese logodnicei nepotului și surorilor ei, prea frumoasele costume țărănești…Erau minunat cusute cu fir de mătase și ne găteam cu ele, pentru plăcerea celor doritori să afle în ce fel de țară mă duceam; dar nu știu dacă acele podoabe atît de pitorești făceau să le răsară în minte o imagine mai clară a hărții Europei". Aceasta a iubit și a purtat cu mare drag costumele populare, cât a fost principesă și apoi regină. Reginei Elisabeta i se datorează adoptarea la curte a modei costumului tradițional românesc, însă Regina Maria a fost cea care la ,,promovat" de la port popular la stil de modă. Pasiunea Reginei pentru straiele țărănești a creat un stil vestimentar și a fost o sursă de inspirație în rândul tinerelor din familiile boierești.

Odată încheiată pacea, reprezentanții Puterilor Centrale nu au renunțat la luptă, scopul lor următor a fost să-l forțeze pe regele Ferdinand să ratifice Tratatul de la București înainte de încheierea ostilităților. Cu toată presiunea acestora, tratatul nu a fost ratificat nici de Parlament, nici de Rege.

În toamna anului 1918 situația pe fronturile de operațiuni militare se schimbă în favoarea Aliaților. Puterile Centrale întră în defensivă fiind cu resursele epuizate. Rând pe rând statele ce făceau parte din Puterile Centrale capitulează. Destrămarea Monarhiei Austro-Ungare în octombrie 1918, favorizează reintrarea României în luptă alături de Antantă. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Regele Ferdinand a ordonat mobilizarea generală a armatei române. Pe 29 octombrie/11 noiembrie 1918, se semnează armistițiul de la Compiégne, între Puterile Antantei și Germania, astfel se încheia Primul Război Mondial. Între altele Germania recunoaște ineficacitatea Tratatului de pace de la București și este obligată să-și retragă armata din România.

Sfârșitul Primului Război Mondial aducea pentru România înfăptuirea idealului pentru care intrase în război, România Mare, năzuință de secole a poporului român. Despre aceasta regina nota: ,,Nici nu-mi vine să cred că va fi, cu adevărat, România Mare! Idealul cu care am pornit acum doi ani și care, nu demult, părea cu totul și cu totul imposibil’’.

După întoarcerea la Iași, Maria nu are o clipă liberă, aceasta primind în audiență aproape toată ziua ofițeri, diferite doamne, delegații, scrie scrisori, trebuie să ia diferite hotărâri și notează zilnic în jurnalul său. În toată această agitație Maria era nerăbdătoare să revină la București.

În această așteptare a revenirii la București, Maria are parte de o altă bucurie. Întrunit la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat, în unanimitate: ,,Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României’’.

Anul 1918 a debutat într-o atmosferă sumbră, însă sfârșitul lui a fost unul fericit, cel mai important din istoria țării. Dacă în noiembrie 1916, retragerea din București în Moldova s-a făcut într-un mod haotic și fără nici un plan, revenirea în capitală a fost pregătită, pentru a fi un triumf. Plecarea din Iași a avut loc în data de 17/30 noiembrie 1918, în toate gările pe unde trecea trenul cu familia regală a fost întâmpinat cu mare sărbătoare de o mulțime de oameni, soldați în urale și cântece.

Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la gara Mogoșoaia familia regală a fost așteptată de generalul Berthelot, alți generali români, ofițeri francezi și toate doamnele de companie ale reginei. Acest eveniment este descries de Regina Maria în însemnările ei: ,,Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvînt? Ne-am întors triumfători!’’ Primirea din partea populației a fost emoționantă și i-a umplut inima de bucurie reginei. ,,Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, cunoscuseră toate ororile ocupației, cu tot ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam după ce împliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare – ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor! E aproape de necrezut, dar adevărat!’’

În ziua revenirii Suveranilor în București, românii din Ardeal au votat la Alba Iulia unirea cu Regatul roman. După unirea Basarabiei și Bucovinei, prin unirea Transilvaniei, ultima provincie istorică, cu România se desăvârșea visul de veacuri al tuturor românilor – România Mare.

În lunile care au urmat regele s-a ocupat de înfăptuirea reformelor agrare pe care le promisese țăranilor, iar regina își continuă activitățile ei de ajutorare, acum asupra veteranilor, invalizilor, a văduvelor și orfanilor. Diminețile scria o oră sau două, iar după-amiezele vizita satele sărace din jurul Bucureștiului.

Actele de Unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, trebuiau recunoscute și pe plan internațional. La Conferința de pace, deschisă la 18 ianuarie 1919 la Paris, reprezentanții celor 32 de state (27 de state învingătoare, printre care și România și 5 state învinse) discută organizarea lumii după Primul Război Mondial. Printre participanți se află și delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri. La Paris Brătianu nu se descurcă prea bine în susținerea cauzei României și ajunge la dispută cu conducătorii conferinței. Nu se știe cu precizie cine a avut ideea de a o trimite pe Regina Maria la Paris. În consecință chiar dacă războiul se sfârșise și se realizase Marea Unire, rolul Reginei Maria nu se încheiase. Aceasta pe lângă rolul jucat în anii războiului și-a adus o contribuție însemnată și la recunoașterea Marii Uniri.

La Conferinţa de pace de la Paris din 1919, a avut rolul ei, evident neoficial, deoarece Constituţia nu-i acorda nicio putere politică. În calitatea sa de regină a românilor şi sfetnic al regelui Ferdinand I, Maria a pledat, la Paris, pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali sacrificiul enorm al armatei române. Astfel între 5 martie - 16 aprilie 1919, Regina Maria însoţită de cele trei fiice ale sale, a desfăşurat o bogată activitate de recunoaştere internaţională a României Mari la Paris și Londra.

În sejurul petrecut la Paris, regina s-a bucurat de o mare simpatie și popularitate. A fost primită de președintele francez Raymond Poinaré la Palatul Elyseé, unde a trecut în revistă Garda de onoare, fiind prima regină care a avut această onoare. De asemenea a primit Marele Cordon al Legiunii de Onoare de la președintele francez, iar pe 8 martie 1918, Maria participă la primirea oficială ca membru corespondent al Academiei de Belle-Arte. La Paris regina mai are întrevederi cu prim-ministrul francez, Georges Clemenceu, cu prim-ministrul englez, Lloyd George și cu președintele american Woodrow Wilson, iar la Londra cu vărul său Regele George al V-lea și cu ministrul de Război, Sir Winston Churchill, fostul tovarăș de joacă din copilărie de la Osborne. Maria prin aceste întrevederi cu conducătorii politici ai Franţei, Angliei şi S.U.A., ori articole publicate în diferite ziare şi reviste europene, s-a străduit să prezinte cât mai bine interesele României. ,,După ce a cucerit un număr mare de oameni politici și de afaceri, Regina Maria a fost sfătuită să părăsească Parisul în culmea succesului...Când trenul ieșea din gară, se spunea deja că Regina Maria "pusese România pe hartă" la Conferința de pace – o apreciere măgulitoare la care Regina însăși contribuise din toată inima’’.

În timpul și după Primul Război Mondial a fost cel mai eficace ambasador al României. Presa de pretutindeni a scris articole despre Regina Maria, aceasta fiind cea mai admirată și mediatizată, dintre monarhii României. De asemenea în memoriile diplomaților, politicienilor și scriitorilor vremii este prezentată într-o lumină favorabilă.

La doi ani de la înfăptuirea Marii Uniri, la 1 decembrie 1920, ca o recunoaştere a meritelor sale excepţionale în făurirea României Mari, Consiliul orășenesc Brașov prin glasul primarului, dr. Karl Schnell, a dăruit Castelul Bran reginei Maria.

În 15 octombrie 1922, Maria are bucuria de a fi Încoronată alături de Regele Ferdinand I ca Regină a României Mari în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia.

Prețuirea de care s-a bucurat Regina Maria din partea poporului său, a rămas statornică până la trecerea în eternitate, la data de 18 iulie 1938. Regina Maria a rămas una dintre cele mai importante personalităţi ale istoriei româneşti, prin devotamentul ei faţă de ţară şi faţă de poporul ei. Ajunsă în România prin căsătorie, a știut să se identifice cu interesele și aspirațiile poporului român, rămânând nemuritoare în inimile românilor.

De la venirea pe meleagurile românești, Regina Maria și-a mărturisit dragostea față de România și poporul său, prin fapte, însemnări, articole și cărți, dar a făcut-o și printr-o ultimă scrisoare adresată poporului român, aceasta fiind testamentul său, scris încă din anul 1933:

,,Ţării mele şi Poporului meu, […] Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută […]’’.

Prin deosebita contribuție la înfăptuirea Marii Uniri și la recunoașterea acesteia, Regina Maria ne-a lăsat o uriașă lecție de dragoste de țară.

În acest context aniversar, 145 de la nașterea reginei Maria, ne-a onorat cu realizarea unui portret, Alexa Mihălcescu, elevă în clasa a XI-a C la Colegiul de Artă ,,Carmen Sylva’’, Ploiești. Coordonator în realizarea portretului a fost de d-na prof. Liliana Marin.

Muzeograf Monica CÎRSTEA

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

- Argetoianu Constantin, Memorii, vol. III-V, Partea a V-a - 1916-1918, Editura Machiavelli, București, 2008

- Duca Ion G., Amintiri politice, vol. I, Colecția ,,Memorii și mărturii’’ Jon Dumitru-Verlag, München, 1981

- Gauthier Guy, Missy, Regina României, Editura Humanitas, București, 2000

- Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, Editura Humanitas, București, 1999

- Mandache Diana, Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite, volumul IV – continuarea seriei: Regina Maria - ,,Povestea vieții mele’’, Editura ALLFA, Bucrești, 2007

- Maria, regina României, Țara mea, Traducere din engleză de Nicolae Iorga, Editura foii ,,Neamul Românesc’’, Iași, 1917

- Maria, Regina României, Dinainte și după răsboi, Extras din ,,Convorbiri Literare’’ 1, 1924 și 1, 1925, Librăria SOCEC & Co. S. A., București, 1925

- Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. I, Editura ,,Moldova’’, Iași, 1990

- Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. II-III, Editura ,,Moldova’’, Iași, 1991

- Maria, Regina României, Jurnal de război, vol. I: 1916-1917, Editura Humanitas, București, 2014

- Maria, Regina României, Jurnal de război, vol. II: 1917-1918, Editura Humanitas, București, 2015

- Pakula Hannah, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, Editura Lider, București, 2003

La 28 octombrie 1920, reprezentanţii Franţei, Italiei, Japoniei, Marii Britanii şi României au semnat la Paris tratatul prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Deşi semnarea Tratatului de la Paris a fost salutată cu multă bucurie de întreg poporul român, evenimentul în sine nu a găsit totuşi o reflectare în presa vremii pe măsura importanţei lui. O primă explicaţie o găsim în paginile ziarului „Steagul”, organ de presă al Partidului Conservator Progresist, care arăta că opinia publică românească era puţin interesată de această recunoaştere nu pentru că nu-i acorda valoarea pe care o merita, ci pentru că „ştia bine că mai curând sau mai târziu ea trebuia să vină cu necesitatea pe care o pretind faptele firesc şi definitiv împlinite. Românii simţeau aşa de mult Basarabia a României că uitau să se turbure de faptul că recunoaşterea unirii ce repara o mare nedreptate nu era încă formal săvârşită”. Alte două explicaţii le găsim în vizita pe care primul-ministru Alexandru Vaida-Voevod o făcuse la Londra la începutul anului 1920 şi în urma căreia primise o confirmare scrisă din partea Puterilor Aliate şi Asociate privind recunoaşterea unirii Basarabiei, ştire difuzată pe larg în ţară, şi în prima grevă generală a muncitorilor din România, care a atras atenţia asupra sa unei mari părţi a opiniei publice.