Acum 155 de ani, în ziua de 24 august, s-a născut regele Ferdinand I, numit „cel Loial”, „Întregitorul” ori „Regele țăranilor”. Cu această ocazie să ne amintim de cel care a fost primul rege al tuturor românilor.

Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen (Prusia), fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei.
La fel ca și unchiul său regele Carol I, Ferdinand a ajuns rege al României printr-un concurs de împrejurări. Carol ajunsese domn al țării după refuzul prințului Filip de Flandra, iar Ferdinand, printr-o decizie internă a familiei a fost ales moștenitor al tronului României. Astfel, destinul tânărului prinț german ce se pregătea pentru o carieră militară s-a schimbat radical.
Unchiul său Carol, și soția sa Elisabeta de Wied au fost binecuvântați doar cu nașterea unei fetițe, Maria, care a murit la vârsta de trei ani și jumătate de scarlatină. Lipsa unui succesor direct la tron, a impus găsirea unei soluții, în conformitate cu art. 83 din Constituție, ce prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. Conform Constituției, succesiunea revenea principelui Leopold, fratele mai mare al lui Carol I, care a declinat oferta. De asemenea, Wilhelm, fiul cel mai mare al principelui Leopold, a refuzat tronul, astfel succesiunea a revenit lui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui, care a acceptat. La 21 noiembrie/3 decembrie 1880, domnitorul Carol semnează la Sigmaringen „Pactul de familie”, prin care prințul Ferdinand devine moștenitorul tronului României.
Prin studiile urmate, se poate spune despre Ferdinand că a fost cel mai educat dintre regii noștri. Acesta și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen, a urmat studiile gimnaziale și liceale la Düsseldorf și le-a continuat pe cele militare și de Științe Politice și Economice la școli din Kassel, Leipzig și Tübingen. Ferdinand a fost un om inteligent, înzestrat cu o foarte bună memorie, un împătimit de lectură și pasionat de studiul limbilor (știa greaca veche, latina, ebraica, engleza, rusa, franceza). În timpul studenției, la îndemnul unchiului Carol I, învață limba română și urmează cursuri de literatura și istoria românilor cu profesorul Vasile D. Păun. Totodată, îi plăcea să călătorească, să vâneze, îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Însă pasiunea vieții sale a fost botanica, ajungând să cunoască toate denumirile latinești ale plantelor mai bine decât un specialist în domeniu.
Principele Ferdinand a venit pentru prima dată în România, în anul 1884, unde a stat câteva luni, apoi s-a întors în Germania pentru continuarea studiilor. În 1889, s-a stabilit în România, devenind conform art. 76 din Constituție „senator de drept”, fiind moștenitorul tronului României, cu titlul de Alteță Regală.
Carol I cu o fire dominantă și intransigentă, nu-i va permite nepotului său Ferdinand să se implice în activitățile politice, însă îi lasă libertatea să se ocupe de pregătirea militară unde a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent până la cel de general de corp armată. Despre acest lucru, Cezar Petrescu spunea: „Și ca să-și cunoscă bine armata pe care mai târziu avea s-o călăuzească în războiul cel mare al tuturor unirilor a schimbat regimentul și arma, pretutindeni lăsând amintire prietenoasă și caldă, străină întru totul de recea privire scormonitoare a unchiului său”. Despre firea dominantă a regelui Carol I amintește și regina Maria: „Ferdinand se supunea tuturor exigențelor unchiului său, îl urma în toate, îi îmbrățișa orbește părerile”.
La curte, viața prințului Ferdinand era una monotonă, cu canoane fixe stabilite de regele Carol I. Clipele de relaxare pentru prinț erau momentele când participa la cenaclurile literare ale reginei Elisabeta, ea însăși autoare de povești, poezii și alte lucrări literare publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. La aceste întâlniri literare tânărul prinț o cunoaște pe Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, iar între cei doi se înfiripă o idilă, încurajată chiar de regina României. Însă căsătoria celor doi nu era posibilă potrivit Statutului Casei Regale, ce menționa obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparținând unei familii domnitoare din străinătate. Căsătoria unui membru al familiei regale cu o româncă atrăgea excluderea de la succesiune, și astfel rațiunea de stat a învins sentimentele. Când regele Carol I realizează ce se întâmplă, și confruntându-se cu opoziția întregii clase politice, trece la măsuri drastice. Elena Văcărescu este obligată să plece din țară în Franța, regina Elisabeta este trimisă în exil la casa părintească de la Neuwield, de unde revine în țară abia peste trei ani de la acest eveniment (1894), iar prințului Ferdinand I i se caută mireasa potrivită pentru căsătorie.
În 1891, Ferdinand o cunoaște pe Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, prinţesă a Marii Britanii şi a Irlandei, iar în mai 1892, este celebrată la Potsdam, logodna celor doi. Pe 10 ianuarie 1893, la Castelul Sigmaringen, sub privirile lui Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei şi în faţa unui număr mare de prinţi germani, ruşi şi englezi, cei doi se căsătoreau, având loc trei ceremonii: civilă, catolică și protestantă. Ferdinand și Maria vor avea împreună şase copii: Carol – viitorul rege Carol al II-lea (1893), Elisabeta – viitoarea regină a Greciei (1894), Maria (Mărioara sau Mignon) – viitoarea regină a Iugoslaviei (1900), Nicolae – viitor regent al României (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri la 20 octombrie/2 noiembrie 1916 de febră tifoidă.
Cuplul moștenitor au avut ca reședințe Palatul Cotroceni în București și Castelul Pelișor, situat la Sinaia, ce era reședința de vară construită pentru ei de regele Carol I.
Un moment critic pentru tânăra familie a fost în 1897, când principele Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și s-a aflat la un pas de moarte. Principele s-a însănătoșit, ca prin minune, dar conform declarațiilor contemporanilor chipul său nu a mai avut niciodată aceeași înfățișare ca odinioară. Desprea înfățișarea tânărului prinț în momentul când și-a revenit, regina Maria nota în jurnalul său: „…îngrozitor de schimbat, cu fața suptă și galbenă ca ceara, cu găuri în obraji și mâini ca de schelet. Mie îmi părea aproape un străin”.

Domnia regelui Ferdinand I a fost relativ scurtă – de numai de 13 ani, între 1914-1927, însă acești ani au marcat istoria României prin evenimente importante, precum: neutralitatea, intrarea în război de partea Antantei, retragerea armatei și ocuparea a două treimi din teritoriul țării de Puterile Centrale, reorganizarea armatei, victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, încheierea păcii de la Buftea-București, noua mobilizare a armatei române din toamna anului 1918 și mai ales făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria-mamă.
Regele Carol I a încetat din viață la 27 septembrie/10 octombrie 1914, și potrivit Constituției, tronul rămas liber, revenea principelui Ferdinand. Moartea regelui Carol I a fost percepută de principele Ferdinand ca o nenonorocire. Nefiind lăsat de unchiul său să se implice în activitățile politice, iar singurul domeniu în care se ilustrase era armata, urcarea pe tron pentru principele Ferdinand la 25 de ani de la venirea în România părea a fi un lucru pentru care nu era pregătit și nici prea dorit. Pe lângă asta, I. G. Duca în amintirile sale politice nota despre principe că era „de o timiditate bolnăvicioasă”, defect fundamental pentru un șef de stat.
Despre timiditatea lui Ferdinand, regina Maria nota în jurnalul său în data de 16/29 noiembrie 1918: „Deși timid, se pricepe la discursuri, uneori face pauze destul de lungi, îngrijorătoare, dar azi a vorbit admirabil”.
Nicolae Iorga aprecia că în momentul urcări pe tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulți un necunoscut și un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”.
În ziua de 28 septembrie/11 octombrie 1914, în fața Parlamentului principele Ferdinand a depus jurământul ca rege, prilej cu care a rostit acest discurs:
„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuză în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunoştinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”.
Despre momentul depunerii jurământului în Parlament a noului rege, Ferdinand I, Maria nota în jurnalul său: „Stam amîndoi în picioare în mijlocul Camerei deputaților. Noul rege își depunea jurământul în fața poporului său; plin de toate nădejdile supușilor săi, sta în fața lor, pe pragul unei vieți noi. Era ca o carte necitită încă; nimeni nu-i știa gîndurile, dar întrupa, poate, zorile unei mari înfăptuiri; că avea să fie cel ce va îndeplini un vis îndelung visat... Eu stam puțin deoparte, cu copiii în jurul meu...Abia deslușii glasul regelui și cuvintele lui, însă auzii aclamările care le întîmpinară...Trăiască regele!”.
Conjunctura deloc favorabilă în care venise pe tron Ferdinand, ne-o descrie cu prilejul încoronării Nicoale Iorga: „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand, astăzi rege al României. În interior, problema materială, așa de grea, a eliberării țărănimii dintr-o robie economică fără pereche între popoarele Europei întregi. Iar la hotare, războiul european, furia militarilor, toate patimile de cuceririle dezlănțuite, violența, brutalitatea serbându-și infernul sabat, pe când noi stăm înaintea întrebării, nespus de grea, a însuși viitorului nostru național, nu numai al României, dar al tuturor românilor”.
După urcarea lui Ferdinand pe tron, viața la curte s-a schimbat considerabil, deoarece acesta a inaugurat un nou mod de domnie, în care distanța dintre suveran și colaboratorii săi politici s-a micșorat, iar relațiile interumane au devenit mai active. ,,Distanța dintre suveran și omul de rând a dispărut. Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ți se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o glumă, un râs deschis”. Fiind un om timid, nu-i plăcea să vorbească în public, prefera discuțiile așezate, la o țigară, despicând cu interlocutorul său „firul în patru”.
„Regele Ferdinand avea plăcerea discuțiilor în cerc restrâns, pe subiecte dintre cele mai variate, de la limba sanscrită, la piramidele faraonilor, de la denumirea științifică a unei flori, până la romanele sau piesele muzicale cele mai recente. Nu avea orgoliul de a fi considerat singurul conducător al țării, care ia decizii infailibile; de aceea a adunat în jurul său oameni dispuși și capabili să-i dea sfaturi”.
Spre deosebire de regele Carol I, Ferdinand a avut înțelepciunea de a accepta să fie ajutat și influențat de cei din jurul său în privința deciziilor politice majore. Trei persoane l-au influențat în mod pozitiv în momentele cele mai delicate ale vieții sale și ale istoriei noastre. Prima dintre ele a fost regina Maria, care era foarte informată prin relațiile avute cu aproape toți liderii politici, precum și cu diplomații acreditați în capitala României. Încă de la începutul domniei regina Maria, spre deosebire de regina Elisabeta, a jucat şi un important rol politic. În tot timpul domniei regelui Ferdinand I, i-a fost colaboratoare de fiecare zi, participând la marile decizii, hotărâtoare pentru poporul român. Înainte de urcarea pe tron, în august 1914, Maria, s-a opus participării la război a României, alaturi de Puterile Centrale, susţinând alianţa cu ţările Antantei în vederea unirii provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului Austro Ungar. Astfel în împrejurările dramatice de după izbucnirea conflagraţiei mondiale, regina Maria îl sprijină pe Ferdinand I în decizia angajării ţarii de partea Antantei, alături de Anglia, Franţa şi Rusia. A doua persoană din preajma regelui Ferdinand a fost Barbu Știrbey, administratorul Domeniilor Regale, ce era gata să dea un sfat sau să-și exprime un punct de vedere, de care suveranul putea sau nu ține cont. Dintre oamenii politici cel care a avut o influență puternică și de durată asupra lui Ferdinand I a fost fruntașul PNL Ion I. C. Brătianu, personalitate cu o vastă experiență, hotărât și foarte eficient în tot ceea ce făcea.
Ferdinand, dincolo de simpatiile și antipatiile personale, de „glasul sângelui”, a pus interesele țării ce o conducea, așa cum îi mărturisise, în octombrie 1914, lui I. Gh. Duca: „Eu sunt un rege constituțional, prin urmare, dacă țara crede că interesele ei dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică în realizarea idealului ei național”.

Prin decizia intrări României în război în ziua de 14/27 august 1916, împotriva Puterilor Centrale, pentru a se realiza idealul național al românilor a fost numit „Ferdinand cel Loial”. Prin acest sacrificiu personal și-a respectat promisiunea de a fi „un bun român”.
Participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurarea operațiunilor și a tratativelor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei. Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului și armatei române din Primul Război Mondial nu au fost zadarnice, fiind încununate prin făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (27 noiembrie 1918) și Transilvaniei (1 decembrie 1918) cu Patria-Mamă. În fiecare an la 1 decembrie, când sărbătorim Ziua Națională, ziua înfăptuirii Marii Uniri și cu prilejul diferitelor aniversări, precum şi cu prilejul „zilei eroilor” trebuie să ne amintim de jertfa ostașilor noștri care și-au dat viața pe câmpul de luptă, în Războiul de Întregire Națională, de stăruința neobosită a întregului popor, a oamenilor politici și, nu în ultimul rând, a regelui Ferdinand și a reginei Maria. După Conferința de pace de la Paris din 1919, România Mare a beneficiat de recunoașterea majorității statelor lumii.
În ziua de 15 octombrie 1922, în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de regina Maria. Cu această ocazie regele a citit următoarea Proclamație:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui A-Tot-Puternic”.
Nicoale Iorga avea să aprecieze că încoronarea regelui și a reginei reprezintă „suprema răsplată pe deplin datorită faptei lor de credință, jertfă și neclintită stăruință” pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
Regele Ferdinand I se numără printre personalitățile cele mai strălucite din istoria modernă a României, numele lui fiind legat atât de înfăptuirea Marii Uniri din 1918, cât şi de: introducerea votului universal (numai pentru barbați), egal, direct, secret, obligatoriu, stabilit de Parlament la Iași, în 1917; legile pentru reforma agrară în Vechiul Regat și Basarabia (17 iulie) și respectiv, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (30 iulie) în 1921, iar cea mai importantă operă legislativă fiind noua Constituție din anul 1923.

Regele Ferdinand I și-a câștigat respectul românilor, care l-au numit „Regele țăranilor”, pentru că a susținut necesitatea reformei agrare și a celei electorale. Făcând o comparație între începutul și sfârșitul domniei regelui Fedinand I, constatăm că România, dintr-o țară mică, ajunse-se un stat de mărime medie în Europa: în 1914, când a urcat pe tron, România se reducea la Vechiul Regat, ce avea o suprafață de 137.903 km², cu o populație de 7,7 milioane de locuitori, iar la sfârșitul domniei, România prin unirea cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, era un stat ce se întindea pe 295.049 km², cu o populație de 16,5 milioane de locuitori. Cei 13 ani de domnie au fost extrem de rodnici, iar România a cunoscut progrese considerabile în plan cultural, politic și economic.

După o lungă suferință regele Ferdinand I a trecut în eternitate, în ziua de 20 iulie 1927, la Sinaia. Despre regele Ferdinand I supranumit și „Întregitorul”, la moartea acestuia, în mesajul adresat poporului român, Ion I. C. Brătianu spunea: ,,Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a înterupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au dus statului dreptatea, puterea și liniștea”.
Ferdinand I, acest rege născut și crescut în Germania a arătat în vremuri grele o mare dăruire față de interesele României și ale românilor și a sacrificat totul pentru binele patriei adoptive în detrimentul patriei de origine și s-a dovedit a fi mai român decât mulți români.
Se mai pot spune multe despre cel care a fost „primul rege al tuturor românilor”, însă încheiem amintirile cu aceste însemnări din jurnalul reginei Maria: ,,Nando (cum era alintat în familie) – Ferdinand I cel modest, timid, nesigur pe el, dar cinstit și deloc egoist… un mare rege care a înfăptuit unirea poporului său mai presus de tot ce se credea cu putință”.

Muzeograf Monica CÎRSTEA

Ioan Dragalina s-a născut în orașul Caransebeș (în acel moment localitatea făcea parte din Imperiul Austriac), la 16 decembrie 1860 și era descendentul unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase din motive de sănătate în 1859. După plecarea din armată, având gradul de locotenent acesta a fost numit starostele Austriei la Râmnicu Vâlcea (administrator al ținuturilor de graniță). Mama sa, Marta Lazaroni, și-a urmat soțul, dar din când în când, se reîntorcea la Caransebeș.
În toamna anului 1867, Ioan Dragalina a intrat în clasa I primară, la școala de lângă Episcopia de Râmnicu Vâlcea. După doi ani de școală, în toamna anului 1869, familia Dragalina a părăsit definitiv Râmnicu Vâlcea și România, pentru a se strămuta la Caransebeș. Clasele făcute la Râmnicu Vâlcea nu au fost luate în considerare, așa că el a fost nevoit să ia de la început clasa I fiind înscris la Staatsbürgerschule. La 1 septembrie 1876, a intrat la Școala de Cadeți din Timișoara fiind înscris în Regimentul de Linie nr. 43 (din Caransebeș). După terminarea Școli de Cadeți în anul 1880 (având gradul de cadet-ofițer) a fost repartizat la Regimentul de Infanterie Împărătesc și Crăiesc nr. 43, cu garnizoana la Pola. În anul 1882 participă cu regimentul său la Campania din Bosnia și Herțegovina. Tânărul cadet-ofițer, plecând la bătălie, își nota în carnetul de campanie următoarea frază în limba română: „Plin de mândrie, cu speranța în piept că va veni momentul unde românii vor putea arăta lumii că sunt adevărații fii ai lui Traian, că în vinele lor curge sângele lui Mihai.” Prin această frază el arăta că nu se ducea să se bată pentru Austro-Ungaria, a cărei uniformă o purta, ci pleca să lupte ca român, arătând că prin actele de curaj dovedesc că sunt urmașii curajosului voievod Mihai Viteazul, făuritorul pentru scurt timp al României Mari.
După stagiul la regiment, Ioan Dragalina a fost înaintat sublocotenent, la 1 mai 1883, când a intrat la Școala de Război, de la Viena. Studiile în această ultimă școală au durat un an, timp în care acesta a urmat și un curs de inginerie geodezică. În anul 1884, după absolvirea Școlii de Război, a fost mutat la Caransebeș, în batalionul de cadre al Regimentului 43.
S-a căsătorit cu Elena Giurginca în anul 1886, alături de care a avut șase copii: Corneliu-Ioan, Virgil Alexandru, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica.

În anul 1887, Ioan Dragalina demisionează din armata austro-ungară și emigrează în România unde este primit în armata română cu același grad de sublocotenent. În România a fost repartizat la Regimentul 21 Dorobanți, cu garnizoana în București. La 1 februarie 1888, a fost înaintat la gradul de locotenent și mutat în Regimentul 2 Linie, tot în București. La venirea în România și-a cerut cetățenia română, pe care o primește în anul 1902.
În perioada anilor 1891-1916, Ioan Dragalina este transferat prin România la mai multe garnizoane: Regimentul I Linie, cu garnizoana la Craiova (în primăvara lui 1891), Regimentul 2 Romanați nr. 19, cu garnizoana la Caracal (în toamna lui 1891), la Celari (1893), comandant al Companiei a 5-a de milițieni, cu garnizoana în comuna Islaz (1895), Regimentul 2 Romanați nr. 19, cu garnizoana la Caracal (1897), Regimentul VII Racova nr. 25, cu garnizoana la Vaslui (1899), Batalionul 9 Vânători, cu garnizoana la Ploiești unde este ajutorul comandantului (1904), comandantul Batalionului 7 Vânători, cu garnizoana la Cernavodă (1905), comandantul Regimentului nr. 34, cu garnizoana la Constanța (1911), comandantul Brigăzii 29 Infanterie de rezervă din București, comandant al Brigăzii a 4-a Infanterie din Ploiești (din 1 aprilie 1914), comandant al Brigăzii 8 Infanterie București (din 1 noiembrie 1914), comandantul Grupului „Predeal” (august 1915), comandant al Comandamentului III Teritorial, cu sediul la Ploiești (1 aprilie 1916), comandantul Diviziei I Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin (1 iulie 1916) și comandantul Armatei 1 din Oltenia (11 octombrie 1916).
Acesta avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908), colonel (1911) și general de brigadă (1915). În perioada 1908-1911, Ioan Dragalina a fost comandantul Școlii Militare de Infanterie din București.
La începutul Primului Război Mondial era colonel și se afla la conducerea Brigăzii a 4-a Infanterie din Ploiești. În ziua de 27 august 1915, Ministerul de Război l-a numit comandant al Grupului „Predeal, iar Statul Major l-a însărcinat cu fortificarea Văii Prahovei. Ioan Dragalina este înaintat la gradul de general de brigadă prin Decretul Regal nr. 243 din 6 noiembrie 1915, semnat de regele Ferdinand, la 3 decembrie 1915. După terminarea lucrărilor de pe Valea Prahovei la 1 aprilie 1916, a fost numit Comandant al Comandamentului III Teritorial, având sediul la Ploiești. În scurt timp la 1 iulie 1916, a fost numit comandantul Diviziei I Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Numirea nu se făcuse la întâmplare, deoarece fusese numit un general bănățean pe frontiera Banatului, asta în vederea războiului. Divizia aflată sub comanda generalului Dragalina a luptat cu curaj, reușind în 15 august 1916 să ocupe Dealul Bârzei și Meterezele lui Tudor, iar în 19 august 1916, să ocupe culmile muntoase Ozoina, Alion, Drănic și Padeșul (cu Pediglava și Rudinele). După cucerirea acestor poziții în zilele următoare sunt eliberate orașul Orșova și satele Jupanek, Tufar, Coramnic, Bârza și Topleț. În 11 octombrie 1916 generalul Dragalina este numit comandantul Armatei 1, având cartierul general la Craiova. Noul comandant al Armatei I era unul din cei mai valoroși ofițeri ai armatei române. Pătruns până în cel mai înalt grad de simțul datoriei, el știa să impună respectul ei printr-o purtare plină de blândețe și prietenie. Ofițerii îl adorau: „tata Dragalina” fusese comandantul de școală militară al celor mai mulți din generația tânără. Soldații nu aveau în el un șef, ci un părinte bun. Luând în primire comandamentul Armatei 1, el abia a avut vreme să aibă un schimb de păreri cu predecesorul său. Deși obosit după o noapte de veghe la lucru, în dimineața zilei de 12 octombrie 1916, Dragalina pleacă în defileul Jiu, pentru a vedea situația și ai îmbărbăta pe luptătorii demoralizați. Ajuns în inima defileului, i se aduce știrea că patrulele inamice au apărut în urma lui în defileu, între Bumbești și Lainici și au deschis focul împotriva trăsurilor și grupelor de oameni care se retrăgeau. Patrulele inamice, trăgînd asupra automobilului, generalul e lovit la brațul stâng, și în omoplatul drept. Evacuat, pansat și operat mai târziu, el moare în spitalul „Regina Maria”, instalat în Palatul Regal din București în ziua de 24 octombrie 1916. Armata de apărare de la Jiu primise o lovitură dureroasă, care-i zdruncină și mai mult moralul. Moartea lui Dragalina lăsase Armata 1 fără comandant.

„Generalul care a apărat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat și cu calda lui inimă de bănățean Oltenia nu mai este!” – Nicolae Iorga

Muzeograf Monica CÎRSTEA

Maiorul Ştefan Curculescu - 1919

La 26 septembrie 1916, prin Decretul Regal nr. 2968, regele Ferdinand I instituia cea mai înaltă decoraţie de război a statului român, ordinul „Mihai Viteazul”, pentru a recompensa eroismul manifestat pe câmpul de luptă. Deşi acest decret a fost operant încă de atunci, trei luni mai târziu, la 21 decembrie 1916, prin Înaltul Decret nr. 3249, Ferdinand I promulga Legea pentru înfiinţarea ordinului militar de război „Mihai Viteazul”, prin care se rectifica vechiul text de instituire. Conform acestei legi, ordinul avea trei clase şi era conferit „exclusiv pentru fapte excepţionale de război ofiţerilor care s-au distins în faţa inamicului”. Printre ofiţerii români care au avut onoarea de a li se acorda acest ordin în cursul anului 1917 s-a numărat şi Ştefan Curculescu din Regimentul 32 Infanterie „Mircea”.
Acesta s-a născut la 25 decembrie 1887 în satul Călugăreni, plasa Cricov-Podgoria, judeţul Prahova. Clasele primare le-a urmat la Fulga, unde domicilia împreună cu părinţii săi, Niculae şi Elena, iar cele secundare la Liceul „Sf-ţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a absolvit în anul şcolar 1906-1907. La 1 noiembrie 1908 era încorporat la Regimentul 6 Călăraşi din Ploieşti, dar în aceeaşi zi avea să fie mutat în cadrul Regimentului 32. În perioada martie - iulie 1909 îl găsim elev anul I la Şcoala T. T. R., pentru ca în intervalul iulie 1909 - iulie 1910 să urmeze cursurile Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, la absolvirea căreia a fost înaintat la gradul de sublocotenent şi repartizat Regimentului „Mircea” nr. 32, cu garnizoana la Ploieşti. Încă din primii ani ai carierei sale militare, Ştefan Curculescu a dat dovadă de un înalt simţ al datoriei, achitându-se cu conştiinciozitate de toate însărcinările primite. Aprecierile comandanţilor săi reflectă acest lucru, ofiţerul fiind considerat chiar de către g-ralul Radian, comandantul Brigăzii 9 Infanterie, drept „unul dintre cei mai destoinici din Regimentul Mircea Nr. 32”.
În timpul campaniei din Bulgaria, din vara anului 1913, a comandat Compania a 8-a din cadrul Batalionului II al Regimentului, arătând multă grijă faţă de unitatea sa şi de materialul încredinţat. Tot în anul 1913, locotenentul Curculescu a urmat cursurile Şcolii Speciale de Infanterie, unde s-a clasat al 73-lea din 128. Întrucât demonstrase reale calităţi de conducere şi pentru că se dovedise a fi un ofiţer care trăgea foarte bine cu arma, a fost trimis la Şcoala de Tragere a Infanteriei, pentru a urma cursul de mitraliere (20 mai - 8 iunie 1914). Ca urmare a recomandării comandantului Şcolii, la revenirea în unitate i se încredinţează comanda companiei de mitraliere, calitate din care va face dovada pregătirii sale militare excepţionale, reflectată în modul în care îşi conducea şi administra compania şi în felul în care îşi instruia subalternii.
Decretarea mobilizării generale, la 15 august 1916, îl găseşte pe locotenentul Curculescu tot la comanda companiei de mitraliere, dotată cu doar patru mitraliere Maxim, un număr care se va dovedi insuficient în raport cu puterea de foc a inamicului. A participat la toate luptele din Transilvania, unitatea aflată sub comanda sa făcându-se remarcată cu ocazia luptei de la Paloş, unde ofiţerul a şi fost rănit la 2 septembrie 1916, dar şi a luptelor date cu ocazia retragerii. În urma acestora, Ştefan Curculescu a fost avansat la gradul de căpitan, la 1 noiembrie 1916, şi decorat cu ordinul „Steaua României” cu spade în grad de cavaler „pentru că a apărat cu compania sa poziţia de pe Mateiaş şi a luptat la Adânca cu bravură, aducând mari servicii trupelor din vecinătate”.
Ofiţerul avea să participe la eroicele lupte de la Mărăşeşti în perioada 24 iulie - 3 august 1917, când Regimentul 32 „Mircea” s-a acoperit de glorie pe poziţiile de la Străjescu, Moara-Roşie şi Valea Jugastrului. După ce în luptele date la 25 iulie Regimentul a suferit grele pierderi, cifrate la 39 de ofiţeri (morţi, răniţi şi dispăruţi) şi 2065 trupă, la 26 iulie, din efectivul rămas, s-a format un batalion pus sub comanda căpitanului Curculescu, la care s-a adăugat, în 27 iulie, şi batalionul de marş adus pe front sub comanda căpitanului Mărgăritescu. În foaia calificativă de campanie a căpitanului Curculescu, comandantul Regimentului 32, colonelul Constantin Penescu, referindu-se la activitatea acestuia din timpul luptelor de la Mărăşeşti, consemna: „În seara zilei de 27 iulie 1917 a contraatacat cu Batalionul de sub comanda sa puternicele forţe inamice ce înaintau prin viroaga din Pădurea Călieni, reuşind a-i face imposibilă înaintarea şi împingându-le mult înapoi. În ziua de 28 iulie, la atacul general, cu tot focul ucigător al cuiburilor de mitralieră din pădure Cota 59 întreţinut puternic de inamic, a putut progresa, câştigând teren, cu toate că dreapta sa (Div. 9-a) nici nu a putut porni la atac. În zilele următoare şi-a menţinut intacte poziţiunile ce ocupase cu Batalionul său, cu toate atacurile puternice date de inamic. În timpul acestor lupte, căpitanul Curculescu a făcut dovadă deplină a unui distins ofiţer şi conducător tactic”. După grelele lupte date în perioada 27 - 30 iulie, batalionul căpitanului Curculescu trece în rezervă de sector în seara zilei de 30 iulie, fiind înlocuit de un batalion din Regimentul 9 Infanterie. În perioada 2-5 august ofiţerul a fost numit provizoriu la comanda Regimentului, după ce comandantul acestuia, maiorul Constantin Malamuceanu, căzuse prizonier. Regimentul 32 a fost trecut în rezerva Brigăzii 28 Infanterie şi a ocupat poziţie în partea de sud-vest a satului Cosmeştii din Vale până la data de 4 august când a primit ordin să se pună în marş spre satul Ţepul de Sus, pentru refacere.

Ofiţerii Batalionului I din Regimentul 32 „Mircea“, comandant Ştefan Curculescu (x) -1918

La 6 august 1917, M. S. Regele Ferdinand, însoţit de A. S. R. Principele Carol, a vizitat resturile Diviziei a 5-a pe platoul de la Ţepul de Sus. Regimentul 32 „Mircea” i-a fost prezentat Suveranului de către căpitanul Ştefan Curculescu care a fost decorat, cu această ocazie, cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru vitejia şi avântul cu care în noaptea de 27/28 iulie 1917, cu batalionul său a atacat pe vrăjmaş punând stăpânire pe podul de cale ferată de pe Valea Şusiţei. S-a distins la 29 iulie 1917, când a interzis inamicului să înainteze prin golul de 3 km. ce se produsese la aripa stângă a unei Divizii vecine, până când au sosit trupe proaspete în ajutor”. Pentru faptele sale de vitejie şi la propunerea comandantului Regimentului care considera că ofiţerul a probat pe câmpul de luptă că poate conduce un batalion în situaţiile cele mai dificile, la 1 septembrie 1917 a fost înaintat la gradul de maior. Ştefan Curculescu avea să fie decorat pentru eroismul său şi de statul francez cu ordinul „Legiunea de Onoare” în grad de cavaler, aşa cum rezultă din Brevetul eliberat de Cancelaria Ordinelor, prin care Regele Ferdinand îl autoriza pe bravul ofiţer a purta însemnele acestui ordin. Din august 1917 până în martie 1918, a luat parte la reorganizarea şi instruirea Regimentului, precum şi la operaţiunile defensive de pe sectorul Mărăşeşti, în calitate de comandant al Batalionului I. Până la demobilizarea armatei, din mai 1918, a participat cu Regimentul la operaţiunile desfăşurate în Basarabia care aveau ca scop asigurarea vieţii şi avuţiei populaţiei autohtone contra bandelor de tâlhari, escortarea coloanelor de militari ruşi, asigurarea pazei căilor de comunicaţii, a depozitelor făcute de statul român, a liniilor telefonice şi telegrafice.

La 10 mai 1919, Ştefan Curculescu a fost mutat în cadrul Regimentului 97 Infanterie, cu garnizoana la Sighişoara, în care a activat timp de un an de zile, pentru ca ulterior să fie numit comandant al Batalionului 5 Etape „Horia”, cu garnizoana la Odorhei (mai - octombrie 1920). La începutul lunii octombrie 1920 a fost mutat, pentru o scurtă perioadă, în cadrul Regimentului 92 Infanterie, cu garnizoana la Orăştie, iar ulterior a fost detaşat o lună de zile (octombrie - noiembrie 1920) la Compania 5 Etape, în calitate de comandant al acesteia, unde a avut ca misiune constituirea mormintelor eroilor de război. În tot acest timp cât a activat în cadrul altor unităţi, Curculescu a continuat să-şi afirme frumoasele sale calităţi morale şi solidele cunoştinţe militare şi a dovedit că, pe lângă faptul că este un bun camarad care se îngrijeşte neobosit de trupă şi de ofiţerii din subordine, este şi apt pentru a conduce o garnizoană, aspecte consemnate de comandanţii săi.
Revenit la finele anului 1920 în cadrul Regimentului 32, a continuat să activeze până în 1928 la comanda Batalionului I, ulterior şi a Batalioanelor II şi III. Din această postură s-a remarcat ca unul dintre cei mai disciplinaţi şi energici ofiţeri, riguros în executarea ordinelor şi însărcinărilor primite. Unităţile aflate sub comanda sa au fost foarte bine cotate la toate inspecţiile dar şi cu ocazia manevrelor pe garnizoană sau pe corp de armată. Apreciat de comandanţi şi dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele în domeniul militar este trimis să urmeze cursul Şcolii de infanterie a carelor de luptă la Târgovişte (decembrie 1921) şi cursul de informaţii al ofiţerilor superiori (august-septembrie 1922). La 1 iulie 1927 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, an în care s-a distins din nou ca un ofiţer cu rezultate dintre cele mai bune în instruirea unităţii sale, compania de mitraliere din cadrul Batalionului său obţinând locul I la concursul de tragere pe Divizie. În 1928 s-a licenţiat în drept, după ce, cu începere din anul 1924, fusese numit din oficiu ca judecător la Consiliul de Război al Corpului 5 Armată.
După ce a activat aproape 21 de ani în cadrul Regimentului 32 „Mircea”, la 1 octombrie 1932, Ştefan Curculescu era numit la comanda Batalionului 7 Vânători de Munte „Tribunul Ion Buteanu”. Pe parcursul celor doi ani cât a îndeplinit această funcţie Curculescu a continuat să se afirme ca un ofiţer superior capabil, conştiincios, disciplinat, cu solide cunoştinţe profesionale. A condus în foarte bune condiţii şi cu foarte bune rezultate şcoala ofiţerilor în corp şi şcoala instructorilor. Colonelul Ştefan Curculescu s-a distins şi cu ocazia manevrelor regale din toamna anului 1934 când a primit aprecieri elogioase din partea superiorilor săi. Comandantul Corpului Vânători de Munte, g-ralul de divizie Mihai Todicescu, nota: „La manevrele regale colonelul Curculescu a dat probe de pricepere şi de pregătire tactică solide, care împreună cu celelalte calităţi ostăşeşti ale sale fac din el un distins şi de valoare ofiţer superior de infanterie şi comandant de corp aparte!”. Ca urmare a recomandărilor superiorilor săi, la 1 octombrie 1934 i s-a încredinţat comanda Grupului 5 Vânători de Munte, pe care o va deţine timp de doi ani. În această perioadă a continuat supravegherea şi pregătirea pentru război a ofiţerilor şi a trupei din batalioanele aflate în componenţa Grupului 5 V. M., dovedind o bună experienţă practică în organizarea şi conducerea exerciţiilor de luptă.
În baza solicitării sale de a fi mai aproape de familie, începând cu 1 octombrie 1936, colonelul Curculescu a activat la conducerea Subinspectoratului Pregătirii Premilitare de pe lângă Cercul de Recrutare Prahova, unde a lucrat cu devotament la îndeplinirea îndatoririlor sale de conducător al instrucţiei premilitare. Aprecierile elogioase ale şefilor ierarhici superiori aveau să fie însoţite şi de propunerile de admitere a ofiţerului la cursul de comandament şi la cel de general.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ştefan Curculescu a fost numit, cu începere de la 27 septembrie 1939, la comanda Brigăzii 27 Infanterie. În timpul retragerii din Basarabia a contribuit la evacuarea şi restabilirea moralului trupei, iar în calitate de delegat al Corpului II Armată în comisia mixtă nr. 12 româno-sovietică, însărcinată cu supravegherea evacuărilor din Basarabia pe podul de la Ungheni, Curculescu a refuzat cu demnitate să semneze, la 3 iulie 1940, procesul verbal întocmit de delegaţii sovietici în care nu se menţiona atitudinea ostilă a forţelor sovietice. Colonelul Curculescu avea să ia parte şi la evacuarea teritoriului cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena, fiind însărcinat în perioada 6 - 11 septembrie 1940 cu supravegherea ariergărzii Diviziei, în cursul retragerii de la Oradea la Cluj, sarcină de care s-a achitat foarte bine.
La 7 ianuarie 1941 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă. Plecarea sa din rândurile ofiţerilor activi a lăsat, aşa cum consemna comandantul Diviziei 27 Infanterie, „unanime regrete în toată Divizia, fiind de toţi ascultat şi respectat”.
De la sfârşitul lunii ianuarie 1941 şi până în octombrie 1943, colonelul în rezervă Ştefan Curculescu a fost concentrat în calitate de comandant militar al Uzinelor de armament „Concordia” din Ploieşti, funcţie din care s-a ocupat de luarea tuturor măsurilor necesare pentru organizarea şi executarea pazei întreprinderii şi pentru prevenirea acţiunilor de sabotaj.
Ştefan Curculescu a fost căsătorit cu Ştefania Bercovici şi împreună au avut un fiu, Mircea. În anii 1988 şi 1991, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a achiziţionat de la acesta din urmă o serie de piese şi documente care au aparţinut tatălui său: pelerina de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, uniforma de ofiţer al Regimentului 32 „Mircea” - ţinuta de gală, 11 brevete, decrete şi diplome regale, fotografii, un pistol Steyr şi o puşcă Mannlicher.
Personalitate mai puţin cunoscută a istoriei militare româneşti, colonelul Ştefan Curculescu, pe parcursul întregii sale cariere, a făcut dovada unor calităţi specifice unui ofiţer cu un înalt simţ al onoarei şi datoriei faţă de ţară, demonstrate pe timp de pace dar mai ales pe timp de război.

Muzeograf Adrian STAN