Miercuri, 21 Octombrie 2020 09:52
Mihail (Mișu) Popp s-a născut la 19 martie 1827 în Brașov, fiind al optulea din cei nouă copii ai lui Ioan Popp Moldovan de Galați, zugrav de biserici, sculptor și poleitor și ai Elenei Ivan. A urmat cursurile unor școli elementare din secuime și școala grecească din Brașov, completându-și cunoștințele cu dascălul bisericii Sf. Nicolae din Șchei. Atras de timpuriu de artă, tânărul Mișu Popp și-a făcut ucenicia în pictură ajutându-și părintele și fratele mai mare, Nicolae - continuator în Brașov al profesiunii tatălui său.
Mişu Popp (1827 – 1892)
În anul 1842, la împlinirea vârstei de 15 ani, Mișu Popp a fost înscris de părinți „cadet” la școala militară grănicerească din Târgu Secuiesc. După absolvire, renunță la cariera militară și se reîntoarce în atelierul tatălui său care, atent la aptitudinile artistice mult superioare celorlalți frați ai săi, îl va trimite în toamna anului 1845 la Viena. Intră ca student la Academia de Arte Frumoase „Sf. Ana”, urmând cursurile profesorului de pictură Carl Gselhofer. La Viena, tânărul însetat de învățatură își însușeşte temeinic tehnica picturii printr-o muncă asiduă de atelier sub îndrumarea profesorilor Ferdinand Georg Waldmüller, Joseph von Führich și Friedrich von Amerling. Arta marilor maeștri din muzeele vieneze și bibliotecile instituțiilor de cultură au contribuit în mare măsură la formarea artistică și intelectuală a pictorului Mișu Popp. Chemat acasă, în preajma revoluției de la 1848, îl cunoaște pe pictorul Constantin Lecca, brașovean de origine, ce fusese îndepărtat de căimăcămia Munteniei după o rodnică activitate didactică la Craiova. Colaborarea artistică a celor doi pictori va debuta cu zugrăvirea tâmplei bisericii Sf. Nicolae din Șchei, după care, Constantin Lecca se întoarce la București unde fusese numit profesor la catedra de desen a Colegiului „Sf. Sava”. Rămas la Brașov, Mișu Popp se alătură ca ofițer - datorită pregătirii sale militare - centuriilor naționale organizate pentru apărarea orașului de trupele ungare. După evacuarea orașului, în primăvara anului 1849, Mișu Popp este nevoit să caute azil peste Carpați și reușește să ajungă la Câmpina, apoi la Ploiești. Își regăsește aici un cumnat, arhitectul Ștefan Emilian - profesorul de mai târziu al Universității din Iași - refugiat și el din Brașov, împreună cu soția sa, Catinca. Acuzat de propagandă revoluționară în județul Buzău, în timpul și din însărcinarea Guvernului provizoriu, profesorul Ștefan Emilian va fi arestat. Urmare a protestelor pictorului și ale surorii sale, la care s-au asociat notabilitățile orașului Ploiești, Mișu Popp, Ștefan Emilian și soția acestuia, vor fi evacuați sub escortă spre capitala țării. La București, pictorul va fi ajutat material de librarul Gheorghe Ioanid și de Ion Socec, patronul casei de librărie cu același nume de mai târziu. Activitatea artistică o va începe alături de Constantin Lecca, pictând în 1850 stema Munteniei pe noile steaguri ale armatei. Va realiza, în colaborare cu Constantin Lecca și Barbu Stănescu, picturile bisericilor Curtea-Veche, Sf. Gheorghe-Nou și Sf. Ecaterina, precum și cea a capelei Cimitirului Șerban-Vodă (Bellu), toate din București. Artist consacrat, în anul 1855 este chemat să picteze Biserica Domnească din Târgu-Jiu. În 1859 se întoarce în orașul natal unde își reamenajează atelierul tatălui său și revine cu scurte întreruperi - pictarea bisericilor Radu-Vodă (București) și Sf. Nicolae (Câmpulung) - la pictura de șevalet. În anul 1890 va prelua, ca profesor suplinitor, catedra de desen a liceului român din Brașov. Pictorul Mișu Popp s-a stins din viață în ziua de 6 martie 1892 în casa părintească din Brașov și a fost înmormântat în cimitirul capelei române din Groaveri. Spre deosebire de alți pictori ardeleni, credincios provinciei în care s-a născut, Mișu Popp a revenit să slujească societății ardelene ca artist și pedagog. Element de progres, ansamblul operei sale a contribuit la ridicarea nivelului artistic din Transilvania și în mod special al populației românești din sudul provinciei. Creația sa conține o galerie numeroasă de portrete înfățișând figuri din societatea ardeleană a epocii în care, pe lângă chipurile unor negustori și intelectuali, figurează și reprezentanți ai vieții rurale. Portretist dotat și sensibil, Mișu Popp pune în pagină și construiește figurile urmărind nu numai o asemănare mecanică sau o reprezentare idealizată a modelului dar și un adevăr mai adânc, un conținut mult mai uman. Adevarate documente cu valoare istorică, portretele și peisajele sale surprind, în reprezentări plastice ce depășesc normele și idealurile picturii academiste, viața societății în care a trăit și în care a creat. Bine concepute și executate, lucrările lui Mișu Popp rămân, marturie peste timp, o dovadă a talentului și sârguinței acestui artist credincios ținutului său natal, profund atașat idealului de unitate națională a poporului român. Promotor al valorilor naționale, a realizat un „pantheon” cu portretele unor bărbați iluștri ai poporului român din toate provinciile istorice. Construcție concepută și ridicată de pictor în anii 1882-1883, pe o terasă - anexă a casei din Brașov, „pantheonul” avea forma unui pavilion circular, din lemn, înalt de aproape 3 metri, cu diametrul de 2,5 metri, și era mobilat cu lavițe și o masă rotundă dispusă central. Sub cupolă, pictată în albastru ciel, artistul prevăzuse un șir de ferestre cu vitralii colorate, în mod simbolic, cu roșu, galben și albastru. În acest pavilion - o mică galerie de artă ce va dobândi în scurt timp o mare notorietate datorită picturilor și a originalității construcției - pictorul etalase, pe două rânduri suprapuse, o serie impresionantă de portrete istorice cu „bărbații cei mai de seamă ai Românilor de pretutindeni, din vremurile cele mai vechi și contimporani”. Regăsim, în această galerie de portrete realizate după fotografii sau stampe, cronicari ca Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, istorici si literați: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Bălcescu, Ion Eliade Rădulescu, Gheorghe Șincai, Alexandru Odobescu, Gheorghe Barițiu, Dimitrie Bolintineanu, Petru Maior, oameni politici: Avram Iancu, Nicolae Golescu, Enăchiță Văcărescu, precum și figuri emblematice de domnitori: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Regele Carol I. Din acest „pantheon” al istoriei și culturii naționale, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova deține șapte picturi, ulei pe pânză, realizate în anii 1880-1882, cu portretele lui Vasile Alecsandri, Gheorghe Lazăr, Alexandru Ioan Cuza, Barbu Dimitrie Știrbei, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti. Portretele, ce au făcut parte dintr-o amplă donație ce mai cuprindea pe lângă alte lucrări de Mișu Popp, fotografii, cărți și piese de artă decorativă, au intrat în patrimoniul muzeului în decembrie 2010. Ele au aparținut Mariei Ioan (Filip) din Ploiești și au fost dăruite muzeului de Elena Filip, cumnata acesteia. Maria Ioan a fost căsătorită cu Constantin, fiul lui Theodor Ioan (1833-1907), deputat și senator de Prahova, nepot al lui Ivan Hagi Prodan a cărui casă, cea mai veche din oraș (1785), a devenit un binecunoscut muzeu.
Mişu Popp, „Principele Alexandru Ioan Cuza”, ulei pe pânză, 1882
Mişu Popp, „Principele Barbu Dimitrie Ştirbei”, ulei pe pânză, 1882
Mişu Popp, „Mihail Kogălniceanu”, ulei pe pânză, 1880
Mişu Popp, „Ion C. Brătianu”, ulei pe pânză, 1882
Mişu Popp, „C.A. Rosetti”, ulei pe pânză, 4/4, sec. XIX
Mişu Popp, „Vasile Alecsandri”, ulei pe pânză, 1882
Mişu Popp, „Gheorghe Lazăr” ulei pe pânză, 1880
Lucrările au fost expuse la Ploiești, în cadrul a două expoziții temporare organizate de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova: „Mișu Popp”, deschisă în octombrie 1976 și „Arhitecți ai unității naționale ilustrați de un contemporan - Mișu Popp”, vernisată la 24 ianuarie 2018.
Muzeograf, Ioan-Sorin Lungu
Bibliografie
• Vasile Drăguț „Pictura românească în imagini”, Editura Meridiane, București, 1976.
• Ion Frunzetti „Arta românească în secolul XIX”, Editura Meridiane, București, 1990.
• Elena Popescu „ Mișu Popp. Reprezentant al academismului românesc. Pictura religioasă și pictura laică”, Muzeul Național Brukenthal, Bibliotheca Brukenthal IV, Sibiu, 2007.
• „Țara Bârsei” Anul IV Martie - Aprilie 1832 No.2, Corneliu Comănescu „Pictorul Mișu Popp”, Constantin Popp „Din viața lui Mișu Popp (Amintiri) ”.
• „Țara Bârsei” Anul IV Iulie - August 1932 No.4, Virgil Vătășianu „Opera pictorului Mișu Popp”.
• „Țara Bârsei” Anul IV Noiembrie - Decembrie 1932 No.6, Corneliu Comănescu „Alte tablouri de pictorul Mișu Popp”.
• „Un Secol de Artă Brașoveană 1815-1819”, Editura Muzeului de Artă Brașov, Brașov, 2018.
Marţi, 20 Octombrie 2020 14:10
Artist în cel mai înalt înțeles al cuvântului, Cincinat Pavelescu, una dintre cele mai reprezentative figuri ale poeziei noastre dinainte și după Primul Război Mondial, „capul unei adevărate dinastii de scriitori”, s-a născut la 20 octombrie 1872, la moșia părintească de pe Milcov (Râmnicul Sărat), unde și-a petrecut anii copilăriei.
După tată (I. Pavelescu – inginer), Cincinat Pavelescu se trăgea din Banul Manta, sfetnicul lui Mihai Viteazul, iar după mamă din spătarul Bucșan, cel decapitat de turci la 1596.
Licențiat în drept, merge la Paris spre a-și lua doctoratul, însă literatura l-a cucerit pe deplin, urmând cursurile mai mult la Sorbona decât la Facultatea de Drept.
Înapoiat în țară, intră în magistratură, străbătând țara în lung și în lat, funcționând ca magistrat la Marginea (Râmnicu Sărat, 1899), Brăila (1901), Corabia, Neamț, Râmnicul Sărat, Snagov, Slănic-Prahova. În 1908 se află la Sinaia, mai apoi la Fundeni, Frunzănești-Ilfov. În 1911, la Constanța, apoi din nou la Sinaia. În 1917 este considerat demisionat din magistratură, când este numit într-o delegație ce avea ca scop susținerea patriei la Paris. Aici scoate ziarul „Românul” și mai apoi „Curierul franco-român”, despre care, după cum mărturisește însuși Cincinat, „Iorga a spus că au adus mare serviciu cauzei noastre”.
Tot la Paris, unde se căsătorește cu cântăreața Alice Viardot-Garcia, mai publică articole în „Le Figaro” ș.a. și funcționează pe rând ca muncitor într-o întreprindere ori ca anticar.
Revenit din străinătate, este numit pe rând la Cluj, Oradea Mare și Brașov, unde a poposit în calitate de procuror la Curtea de Apel, în ultimii șase ani de viață, nefiindu-i dat să ajungă la București așa cum a dorit, tot timpul.
Adevărată fire de poet, Cincinat Pavelescu a dovedit înclinație spre literatură încă de pe băncile liceului, întâile versuri publicându-le în „Literatorul” (1892-1895), pe care l-a și condus între 1892-1893.Colaborează și la revistele: „Convorbiri critice” (1907-1908) ori „Falanga” (seria 1910) ale lui Mihail Dragomirescu, „Flacăra”, „Lumea nouă ilustrată” (1895), „Luceafărul” (1906-1912), „Sămănătorul” (1907), „Viața literară și artistică” (1907-1908), „Junimea literară” (1910-1912) ș.a. Mai târziu, la Brașov, scoate împreuna cu Petru I. Teodorescu, „Brașovul literar” (1932-1934).
Cât despre opera sa tipărită în volume, aceasta nu este prea întinsă. Au văzut lumina tiparului, în broșuri sau volume, următoarele lucrări: „De la Milcov” (1889), nuvele și poezii, „Solnița” și „Epave”, două piese în proză și piesa în versuri „Saul” (aceasta în colaborare cu Alexandru Macedonski), „Poezii” (1900), „Poezii” (1911), „Epigrame” (1925) și volumașul de „Epigrame” apărut sub îngrijirea lui Tudor Măinescu, în 1966.
Cincinat Pavelescu a cultivat, după modelul lui Donici și Grigore Alexandrescu, fabula, cu deosebit succes.
Dacă ne referim la poezia sa, lirică prin excelență, aceasta cântă sentimentul dragostei, în romanțe și cantilene („Romanță”, „Cantilenă”, „Pentru ochii tăi”), serenade și madrigale („Serenadă”, „Intimă”, „Răspuns”, „Madrigal”).
Din ciclul „Sub lampă”, remarcabile sunt: „Se roagă cartea”, „Primăvara”, „Panteism”, „Mamei” ș.a.
Cincinat Pavelescu a practicat, cum spune Tudor Măinescu, epigrama spumoasă, fără a avea acea adâncime pe care o găsim la Marțial, părintele epigramei. În această direcție el s-a impus prin poanta tăioasă, surprinzătoare, inedită. El este unul dintre cei mai abili și spontani versificatori români.
Cincinat s-a duelat în rime, între alții, cu Radu D. Rosetti, I. Gr. Periețeanu, Radu Cosmin, Trancu-Iași și chiar cu marele I. L. Caragiale, căruia, odată, i- a adresat următoarele versuri:
Iancu Luca Caragiale
Îsi bea berea cu măsură
Face și literatură,
Însă nu face parale!
„Cincinat Pavelescu a fost un poet popular. Șezătorile literare, la care luau parte cei mai valoroși scriitori ai noștri din vremea aceea, se încheiau totdeauna cu epigramele lui Cincinat, care constituiau plăcerea cea mai mare a publicului”.
Cincinat Pavelescu a încetat din viață în noiembrie 1934, lăsând un gol de care se resimte și azi în literatura noastră.
Articol apărut în „Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova – II”, Ploiești, 1969,
editat de Muzeul de Istorie al Județului Prahova, autori Nicolae I. Simache și Ion Jercan, p. 168-172.
Luni, 19 Octombrie 2020 10:46
COMEMORARE – 96 DE ANI
Personalitate ce a marcat viaţa politică a românilor din Bucovina, Iancu Flondor s-a născut pe 16 august 1865 la Storojineţ, într-o familie de boieri români de viţă veche. Tatăl său era marele proprietar Gheorghe, cavaler de Flondor iar mama, Isabella von Dobrowolski-Buchenthal, descindea şi ea dintr-o veche familie. Ambii părinţi se înrudeau direct sau prin alianţă cu marile familii de boieri bucovineni: Hurmuzaki, Tăutul, Cârste şi Grigorcea.
La acel moment, Bucovina se afla sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, având, încă din 1849, statutul unui ducat autonom, egal în drepturi cu celelalte posesiuni ale coroanei habsburgice. Puterea executivă era exercitată de un guvernator numit de Viena, iar cea legislativă de o Dietă cu sediul la Cernăuţi.
Spre deosebire de românii ardeleni, conaţionalii lor din Bucovina aveau drepturi politice însemnate: puteau fi aleşi în Dietă sau chiar aveau acces neîngrădit la cele mai înalte funcţii administrative ale provinciei. Pentru a contrabalansa majoritatea românească, guvernul de la Viena a încurajat imigrarea masivă a germanilor, evreilor şi rutenilor, fapt ce a nemulţumit şi îngrijorat elita românească din provincie.
Ca orice tânăr cu statut social asemănător, Iancu Flondor este înscris de părinţi la Liceul German din Cernăuţi, pe care îl absolvă în anul 1884. Îşi continuă studiile la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, unde obţine diploma de doctor în drept în 1894. După terminarea studiilor şi moartea tatălui său, se stabileşte, definitiv, la casa părintească din Storojineţ şi se va dedica vieţii politice a provinciei.
Cariera politică a lui Iancu Flondor debutează în cadrul grupării „tinerilor” români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu şi Zaharia Voronca. În anii 1891-1892 colaborează cu vechii politicieni români din Dieta Bucovinei. Această asociere s-a materializat prin coagularea tuturor forţelor politice româneşti într-un partid naţional compact reprezentat prin societatea „Concordia”. Data de 7 martie 1892 este considerată ca momentul înfiinţării Partidului Naţional Român din Bucovina. Membrii acestuia susţineau o autonomie mai largă a provinciei, emanciparea românilor, considerând că aceasta reprezintă suportul renaşterii lor naţionale.
Acţiunea politică românească din provincie susţinea emanciparea românilor cu intensităţi diferite. Pe de o parte vechii oameni politici, membri ai Dietei, doreau ca emanciparea românilor să se realizeze cu sprijinul autorităţilor imperiale, iar tinerii considerau necesară o acţiune politică hotărâtă pentru îndeplinirea acestui deziderat. De aici au apărut, invariabil, conflicte între cele două aripi ale mişcării naţionale româneşti.
Iancu Flondor se găsea în a doua tabără, căutându-şi permanent suporturi politice pentru promovarea obiectivelor sale. În anul 1897 s-a numărat printre promotorii înfiinţării Partidului Poporal Naţional Român, fiind ales, un an mai târziu, vicepreşedinte al său. Partidul era gândit ca o asociaţie de societăţi politice, culturale şi economice, care funcţionau autonom şi aveau ca obiectiv asigurarea condiţiilor de existenţă şi dezvoltare liberă a românilor din Bucovina. În toamna anului 1898, Iancu Flondor este ales, cu unanimitate de voturi, în Dieta provinciei, fiind desemnat vicepreşedinte al Clubului Român. Din această poziţie militează pentru acceptarea limbii române în administraţie şi emanciparea ţăranilor şi orăşenilor români.
Conflictele cu partizanii alianţei cu autorităţile imperiale provoacă retragerea temporară a lui Iancu Flondor din viaţa politică. Revine în toamna anului 1908 şi este ales preşedinte al Partidului Creştin-Social Român din Bucovina. Partidul îşi propune să menţină unitatea politică a românilor pentru triumful cauzei naţionale, dar înregistrează un eşec la alegerile pentru Dietă din 1911, datorită neînţelegerilor dintre cele trei grupări ale sale. În urma acestui eveniment Iancu Flondor se retrage din nou la moşia sa.
În timpul Primului Război Mondial Bucovina este teatru de război între armatele austro-ungare şi ruse. Retras la Storojineţ, Iancu Flondor refuză să se refugieze în România şi suferă cu demnitate, alături de conaţionalii săi, devastările provocate de armatele străine.
În toamna anului 1918, când destrămarea Dublei Monarhii devenea evidentă şi când apariţia noului stat ucrainian ameninţa situaţia politică a Bucovinei, românii îşi creează un organism propriu de guvernare, Consiliul Naţional Român, care va avea ca preşedinte pe Iancu Flondor. Pe 27 octombrie 1918, în cadrul lucrărilor Adunării Naţionale a Românilor din Bucovina, Iancu Flondor solicită unirea întregii Bucovine cu celelalte teritorii locuite de români într-un singur stat.
Pe 28 noiembrie 1918, Congresul Naţional al Bucovinei, la care au participat şi reprezentanţi ai germanilor şi polonezilor, a votat unirea necondiţionată cu România. După înfăptuirea unirii, Iancu Flondor a devenit membru al noului guvern al României, ocupând funcţia de ministru însărcinat cu administraţia Bucovinei. S-a retras din funcţiile publice pe 15 aprilie 1919, de data aceasta definitiv, nefiind mulţumit de „moravurile politice ale noului guvern”. Se stinge din viaţă pe 19 octombrie 1924 la Cernăuţi, statul român organizându-i funeralii naţionale.
Iancu Flondor a fost un lider politic cu o mare demnitate umană şi un respect deosebit pentru principiile dreptăţii, legalităţii, echităţii. După realizarea idealului naţional, a rămas acelaşi idealist, persistând în credinţa sa privind moralitatea integrală în viaţa publică, în timp ce mulţi dintre foştii şi noii săi colegi dispreţuiau orice norme ce împiedicau ascensiunea politică şi înavuţirea personală.
Muzeograf Claudiu ROBE
Vineri, 16 Octombrie 2020 09:23
Fenomenul cultural din Principate, prin dimensiunile, complexitatea şi caracteristicile sale, reflectă însuşi drumul străbătut de societatea românească în perioada de după 1600 şi până la instaurarea regimului fanariot. Fapt vizibil încă din primele decenii ale veacului al XVII-lea, din timpul Movileştilor, al lui Radu Şerban sau al Mihneştilor, când se fac simţite însemnate manifestări pe tărâmul culturii ecleziastice şi al artelor în spirit tradiţional, dar şi sub semnul înnoirilor, ce aveau să-şi pună amprenta asupra epocii medievale secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea. Şi aceasta mai ales către mijlocul secolului, când Ţările Române se vor afirma, treptat, ca adevărate centre de cultură ale Creştinătăţii răsăritene, nu numai prin fidelitate faţă de tradiţiile de gândire şi creaţie, ci şi prin receptarea marilor curente de idei şi manifestări cărturăreşti ale timpului. Lucru explicabil, statele româneşti situându-se la confluenţele lumii sud-est, central şi vest europene, de unde străbăteau ecouri ale Reformei şi Contrareformei, ale gândirii filozofice, ale rezultatelor ştiinţelor pozitive, ceea ce a condus la primele confruntări ale raţionalismului cu viziunea despre lume a Ortodoxiei şi a mesajelor cartesianismului cu vechile precepte aristotelice, care dominaseră evul de mijloc, ca şi la amplificarea dialogului în probleme dogmatice, teologice şi etice.
Lărgirea cadrului preocupărilor de ordin cultural se datorează cu deosebire domniilor îndelungate ale lui Matei Basarab, în Muntenia, şi Vasile Lupu, în Moldova, care, în raport cu prima treime a veacului al XVII-lea, au făcut posibilă afirmarea autorităţii puterii centrale, au introdus stabilitate în plan mai larg social, cu consecinţe benefice pentru progresul general.
Aceasta s-a reverberat şi în planul raporturilor dintre Ţările Române, ca şi al relaţiilor cu popoarele din Balcani şi din Orientul Apropiat.
Principalele căi pe care au putut fi înfăptuite valoroase programe culturale sunt nemijlocit legate de învăţământ, sub toate formele lui, de reactivarea tiparului, ca mijloc de multiplicare şi răspândire largă a scrierilor în limbă română. De asemenea, prin cunoaşterea înfăptuirilor în arhitectura şi arta altor ţări, îndeosebi prin intermediul meşterilor străini prezenţi în ţările române, dar şi ca urmare a sporirii interesului faţă de cărţile străine, a căror circulaţie este atestată şi de bogăţia fondurilor marilor biblioteci din veacul al XVIII-lea.
O privire de ansamblu asupra acestor activităţi pune în lumină valoroase iniţiative şi stăruitoare angajamente ale cărturarilor din lumea laică şi ecleziastică a elitelor, dar şi a numeroşi iubitori ai slovelor din medii mai largi ale locuitorilor, dregători şi slujitori din aparatul administrativ de stat, negustori, meseriaşi - fruntaşi ai breslelor - clerici de mir şi monahi, târgoveţi, chiar şi reprezentanţi ai obştilor megieşeşti. Aceştia au fost adevăraţii factori propulsori ce aveau să dea noi dimensiuni structurilor culturii, la sud-est de Carpaţi, cu deosebire în domniile lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, ce au însumat circa 35 de ani, până la 1714.
Adoptarea scrisului în limbă română era o nevoie stringentă şi pentru împlinirea operei Bisericii şi a clerului din Principate. Folosirea slavonei ecleziastice în cult, prin hotărârile Patriarhiei ecumenice, întâmpina însă în epocă mari dificultăţi. Şi aceasta din cauza intensificării prozelitismului catolic şi protestant, care impunea preoţilor şi laicilor instruirea în domeniile dogmatice şi etice ale ortodoxismului în limbile accesibile spaţiului românesc, nu în greacă şi slavonă, limbi necunoscute mediilor largi ale populaţiei. După primele decenii ale secolului al XVII-lea, înalţii prelaţi cărturari din Ţara Românească au încurajat traducerea cărţilor liturgice în limba română, copierea şi tipărirea lor, cu referire la mitropolitul Grigorie, şi la urmaşii acestuia la cârma Mitropoliei, ca Teofil şi mai ales Ştefan.
În desfăşurarea activităţii cultural-ecleziastice din timpul lui Matei Basarab se afirmă de fapt două tendinţe referitoare la imprimarea cărţilor liturgice: Voievodul, doamna sa Elina şi fratele acesteia, boierul cărturar Udrişte Năsturel, vor susţine şi tiparul de expresie slavonă, pe lângă cel românesc, ca un mijloc de ajutorare a ortodoxiei din Balcani.
Continuarea imprimării cărţilor de slujbă în limba slavă, ignorată de majoritatea locuitorilor din spaţiul etnic românesc, când textele bizantino-slave îşi pierduseră, în parte, atracţia de odinioară, fiind întâlnite numai în scriptorii episcopale sau monastice, au stimulat interesul ierarhilor cărturari de a aduce la lumină şi cărţi liturgice în graiul poporului. Astfel, sub păstorirea mitropolitului Teofil a apărut prima tipăritură în româneşte: „Pravila de la Govora”, (1640). Această preocupare este continuată apoi de Vlădica Ştefan, care va imprima şi el cărţi bisericeşti, începând cu „Pogrebania preoţilor”, (1650). Aceeaşi preocupare va fi întâlnită şi la arhiereii moldavi, de sub teascul de la Iaşi ieşind prima lucrare destinată clerului tipărită în Moldova, „Cazania mitropolitului Varlaam”, (1643). Aceasta se adresa românilor din Moldova şi Ţara Românească, dar a fost răspândită şi în Transilvania care era ameninţată de prozelitismul calvin, unde au fost identificate sute de exemplare.
"Cazania", Iaşi (1643)
foaie de titlu şi 384 file numerotate , 113 file numerotate cu erori şi file legate greşit,
foaie de titlu şi 384 file numerotate , 113 file numerotate cu erori şi file legate greşit,
2 file nenumerotate , lipsă filele 5-8, 121, 323.
Opera de răspândire a scrisului în limba naţională a continuat sub imboldul marilor exemple ale îndrumătorului clerului, în scriptoriile aşezămintelor monastice ca: Tismana, Cozia, Bistriţa, Dealu, din cadrul Mitropoliei şi episcopiilor de Râmnic şi Buzău. Prin străduinţa atâtor logofeţi, grămătici şi dieci au fost realizate în epocă sute de copii ale unor texte cu conţinut istoriografic, sapienţial, de delectare, hagiografic, unele lexicoane, ca cel slavo-român al lui Mardarie Cozianul, alcătuit la 1649, necesar înţelegerii învăţăturilor Bisericii, şi multe altele. Are loc o adevărată expansiune a culturii scrise marcată de spiritul umanist, ale cărui prezenţe se desluşesc, deopotrivă, în mediul religios şi laic al timpului.
Document / facsimil, referitor la înfiinţarea primei mori de hârtie de pe Olt, 4 aprilie 1646,
epoca Matei Basarab (1632-1654),
înregistrat de către profesorul Nicolae Simache
Dintre elitele Ţării Româneşti se remarcă cărturari vestiţi: Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, instruiţi mai întâi în familie cu dascăli români şi străini, apoi în prestigioase instituţii de învăţământ, ca acelea urmate de amintitul vlăstar Cantacuzin la Constantinopol, Veneţia, Padova şi Viena, hotărâtoare pentru formarea personalităţii sale de valoare europeană. Lângă aceştia trebuie alăturată figura lui Antim Ivireanul, care a dat viaţă atâtor iniţiative pe tărâmul culturii ecleziastice.
Factor dinamic în promovarea şi răspândirea învăţământului şi culturii în întregul spaţiu românesc şi al Ortodoxiei sud-est europene şi din Orientul Apropiat, tiparul era reintrodus în Ţara Românească după mai bine de o jumătate de veac de întrerupere prin hotărârea domnului Matei Basarab şi conlucrarea mitropolitului Grigorie. Cu ajutorul înaltului ierarh Petru Movilă al Kievului, la 1635 un atelier a fost instalat la Câmpulung-Muşcel. În activitatea teascului tipografic de aici va exista o pauză, până în 1642, din cauza lucrărilor de refacere din incinta lăcaşului, întreprinse de noul ctitor, Matei vodă. Efortul de imprimare a cărţilor de slujbă va continua după 1635 la mănăstirea Govora-Vâlcea, de unde ieşea la lumină, în 1637, o Psaltire Slavonă. La Govora, munca tipografică va înceta în 1642, când teascul a fost mutat la mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, procesul editorial urmând din 1644 cu Evanghelia învăţătoare (Cazania) imprimată parţial din 1642 în amintitul lăcaş vâlcean, una dintre cărţile cu însemnate rosturi în promovarea limbii române.
"Carte sau Lumină", Snagov (1699)
4 file nenumerotate şi 108 file numerotate (20x15 cm),
tipărită în tiparniţa domnească a mânăstirii Snagov, cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului
4 file nenumerotate şi 108 file numerotate (20x15 cm),
tipărită în tiparniţa domnească a mânăstirii Snagov, cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului
descoperită şi aşezată de prea învăţatul ieromonah Maxim Pelopoesianul,
tipărită de Mitropolitul Antim Ivireanul „de acum întâi tipărită pre limbă rumânească”.
Tiparniţele de la Câmpulung, Govora, Dealu au imprimat între anii 1644 -1652 cărţi de slujbă îngrijite şi sub patronajul doamnei Elina şi al lui Matei Basarab.
Ceea ce caracterizează, în ansamblu, rostul tiparului din Moldova şi Ţara Românească este producţia de cărţi slavone, greceşti, arabe difuzate în spaţiul Ortodoxiei din sud-estul european şi Orientul Apropiat. Pentru creştinii melchişi (de limbă arabă), la stăruinţa fostului Patriarh al Antiohiei, Athanasie Dabbas, Constantin Brâncoveanu a cerut ieromonahului Antim Ivireanul să graveze literele trebuitoare. Exemplificator în aceast sens a fost Liturghierul greco-arab (1701), scos la lumină în mănăstirea Snagov de lângă Bucureşti.
Răzvan RADU
Muzeograf coordonator al Muzeului „Casa Domnească” Brebu
Bibliografie:
• Martin Bodinger, „Cartea românească veche în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Catalog adnotat”, Iaşi, 1976.
• Gabriel Cocora, „Tipar şi cărturari”, Editura Litera, 1977.
• Ioachim Crăciun, „Incunabulele româneşti şi cărţi rare şi preţioase tipărite pe pământul românesc” (1508-1600), Studii şi cercetări de bibliologie, XI, 1969.
• Gherasim Cristea, „Constantin Brâncoveanu”, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001.
• Florian Dudaş, „Cazania lui Varlaam în vestul Transilvaniei”, Timişoara, 1979.
• Peretz Dumitru, „Pravila 1640”, Bucureşti, Editura Universitară, 1911.
• Alexandru Duţu, „Coordonate ale literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea”, Editura pentru literatură, 1968
• Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, vol.I-II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937.
• „Istoria Românilor” (coord. Acad. Virgil Cândea), vol. V, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
• Iacob Mârza, „Cornel Tatai-Baltă, Răspândirea tipăriturilor vechi româneşti în Transilvania (mijl. sec. al XVII-lea – primele decenii ale sec. al XIX-lea) în lumina unui material arhivistic,” Acta Musei Napocensis, XVII, 1980.
• Mircea Tomescu, „Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918”, Editura Ştiinţifică, 1968.
• Gabriel Ştrempel, „Antim Ivireanu – Opere”, Bucureşti, 1997.
Joi, 15 Octombrie 2020 16:58
Pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, avea loc unul dintre cele mai importante momente din istoria României. Regele Ferdinand I și Regina Maria erau încoronați ca suverani ai României Mari. Alba Iulia a fost aleasă drept oraș al încoronării datorită importanței sale simbolice covârșitoare pentru istoria românilor, pentru că acest oraș a fost capitala lui Mihai Viteazul și locul în care s-a proclamat Unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918.
Ceremonia încoronării a avut loc într-o catedrală ortodoxă care a fost ridicată în doar nouă luni.
Acest act istoric a fost urmarea firească a Marii Uniri din 1918.
Regele Ferdinand I și Regina Maria au pornit spre Alba Iulia din Gara Sinaia. Trenul în care călătoreau cei doi suverani a ajuns în Alba Iulia, la ora 09.30.
Ferdinand I și Maria au fost întâmpinați în gară de prim-ministrul Ionel Brătianu, de ceilalți membri ai Guvernului, de președinții celor două camere ale Parlamentului și de 40 de invitați străini, între care se afla și viitorul Rege George al VI-lea al Marii Britanii. În procesiune, cu toții au pornit spre Catedrala Încoronării.
Coroanele, cele două simboluri ale regalităţii, au fiecare în spate o poveste inedită. Coroana Regelui Ferdinand a aparţinut unchiului său, Carol I, fiind coroana cu care acesta fusese încoronat în anul 1881 şi care a fost făurită din oţelul unui tun turcesc, capturat în timpul Războiului de Independenţă. În schimb, coroana reginei a fost comandată special la o casă de bijuterii celebră din Paris, fiind construită din aproximativ 1,8 kilograme de aur donat de un localnic din Munţii Apuseni.
Pentru ceremonia de încoronare au fost comandate şi două mantii, cea a regelui fiind făcută în străinătate, iar cea a reginei în ţară.
Serviciul religios a fost celebrat de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, iar Miron Cristea a oficiat Te Deum-ul, o slujbă specială ce se ţine la mari evenimente.
„Slujba a fost frumoasă, sobră, nu prea lungă, corul excelent. Interiorul bisericii, deşi nu este mare, este impozant şi frescele sunt bune“ scria Regina Maria.
A urmat o paradă militară în timpul căreia Ferdinand I și Maria au mers călare în fruntea regimentelor ai căror comandanți onorifici erau. Serbările au continuat cu dineuri oficiale oferite în Sala Unirii și în clădirea teatrului.
Serbările Încoronării s-au mutat apoi de la Alba Iulia la București, unde, în 17 octombrie, Ferdinand I și Maria au fost aclamați de 10.000 de primari veniți din toată țara la Arenele Romane.
S-a trecut pe sub Arcul de Triumf, cea mai importantă construcție din București, a cărei realizare i-a fost încredințată arhitectului Petre Antonescu. A urmat Te Deum-ul de la Mitropolie și, apoi, defilarea prin Piața Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazul. Seara, la Cercul Militar, regele a oferit o masă la care au participat oficialități române, precum și delegații din mai multe țări, precum Franța, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia. S-au remarcat, între oaspeți, mareșalul Foch, comandantul armatei franceze în timpul Primului Război Mondial, și generalul Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918).
În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, numit în documentele vremii „întregitorul țării de la Nistru până la Tisa și rege al tuturor românilor”, dar și „cel Leal”, România a cunoscut în timpul său o serie de progrese pe plan politic, economic și cultural.
Din cauza contextului extern extrem de dificil, România Mare n-a rezistat decât 22 de ani, dar amintirea înfăptuirii ei a rămas una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre naționale.
Muzeograf Paulina MĂNIŞOR
Muzeul Memorial "Constantin şi Ion Stere" Bucov
Joi, 15 Octombrie 2020 10:49
Pentru susţinerea unor metode alternative de învăţare/cunoaştere şi educare/dezvoltare, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi secţiile sale din Ploieşti şi judeţ propun unităţilor de învăţământ următoarele teme/moduli, în vederea încheierii de parteneriate educaţionale, care se pot desfăşura, cu respectarea măsurilor în vigoare pentru limitarea răspândirii COVID-19, în spaţiile muzeale, la sediile unităţilor de învăţământ sau on-line:
În Ploieşti:
· Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,
str. Toma Caragiu, nr.10, tel.0244/514 437; 0244/522 656; 0745 366 219
I. Istorie locală şi naţională
- Începuturile istoriei: izvoare scrise şi nescrise
- Traian și Decebal
- Figuri de domnitori care au marcat istoria românilor
(Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara,Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul)
- Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite
- Tripla semnificație a zilei de 9 mai
(Ziua Independenței de stat a României, Ziua Europei, Ziua Victoriei)
- Marea Unire – 1 decembrie 1918
- Regii României
- Ploieștiul de altădată
- Castele, palate și conace românești
- Monumente de for public şi de arhitectură ale oraşului Ploieşti:
Statuia Libertăţii, Monumentul Vânătorilor
- Organizarea armatei române în Marele Război
- Eroi prahoveni ai Războiului de Întregire Naţională:
arh. Alexandru Zagoriţ, medic Gh. D. Popescu, căpitan Ştefan Curculescu.
- Introducere în numismatică
· Numismatica, știință auxiliară a istoriei
· Moneda, simbol al suveranității unui stat
· Istoria monedei naționale a României
- Artă şi tehnică
· De la opaiţ la becul electric
- Costumul tradiţional românesc
- Primul muzeu al Prahovei
- Revoluţia română din decembrie 1989
- 100 de ani de la Mica Antantă
- Primul mare arheolog prahovean – Grigore Tocilescu şi arheologia romantică
- De la pana de scris la instrumentele moderne
II. Tradiţii şi obiceiuri la români
- Tradiții de iarnă la români
· Pledoarie pentru colind
- Sărbători de început de primăvară
· „Doamne ajută cui sărută (Dragobete) Și priește cui iubește!”
- Mărțișorul, vestitorul primăverii
- Tradiții și obiceiuri de Paște
· Sărbătoarea Floriilor
· Sfântul Paște – Învierea
· Muzeul Ceasului „Nicolae Simache”,
str. Nicolae Simache, nr.1, tel. 0244/542861
I. Povestea timpului - începuturile orologeriei
- De la cadranul solar la ceasul mecanic – lecţie tematică
- Cadranul solar - strămoşul ceasornicelor – prezentare PowerPoint şi atelier practic
- Nisiparniţa, din antichitate până în zilele noastre – prezentare PowerPoint şi atelier practic
II. Ceasuri germane din zona munţii Pădurea Neagră
- Istoria ceasurilor din Pădurea Neagră – lecţie tematică
- Ceasurile din Pădurea Neagră din patrimoniul muzeului
- Inspiraţie şi culoare – atelier practic
III. Ceasuri de personalităţi istorice
- Personalităţi ale Unirii din 1859 – prezentare PowerPoint
- Ceasurile Independenţei – prezentare PowerPoint
- Personalităţi ale Marii Uniri – prezentare PowerPoint
IV. Mâini îndemânatice
- Să ne confecţionăm singuri ornamente pentru brad – atelier practic
- Mărţişorul - simbolul primăverii – atelier practic
- Felicitări de Paşti - inspiraţie şi culoare – atelier practic
· Muzeul „I. L. Caragiale”,
str. Kutuzov, nr.1, tel. 0244/525394
I. Caragiale, omul şi opera
- Caragiale şi Junimea
- Caragiale, iubitor al naturii
- Procesul Caion
II. Incursiune în viaţa şi opera lui Caragiale
- Povestea urmaşilor lui Caragiale
- Caragiale în oglinda timpului
- Minunata lume a copilăriei
· Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”,
str. Nichita Stănescu, nr.1, tel. 0344/100768
I. Lecţii la muzeu
- Acasă la Nini
- Omul Nichita Stănescu
- Copilărie la Nichita
· Muzeul „Casă de Târgoveţ din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea”,
str. Democraţiei, nr.2, tel. 0244/529439
I. Viaţa cotidiană din secolele XVIII-XIX în Prahova
- Incursiune în viaţa târgoveţilor
- Muzeul Hagi Prodan, mărturie a breslelor uitate
II. Tradiţii, obiceiuri şi meşteşuguri populare româneşti
- Descoperim meşteşugurile de altădată
- Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români
- Colinde de iarnă pe prispa lui Hagi Prodan
III. Îmbogăţirea cunoştinţelor elevilor prin implicarea acestora în activităţi educative în colaborare cu instituţii de cultură locale
- Viaţa de târgoveţ în secolul XVIII
- Crăciunul la români
- Anul agrar
- Paştele tradiţii şi obiceiuri
- Lada de zestre a fetelor - şezătoare
IV. Ploieştii de ieri, Ploieştiul de azi
· Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”,
str. Nicolae Bălcescu, nr. 15, tel. 0244/522914
I. Paul Constantinescu, necunoscut
- Paul Constantinescu - profesorul
- Paul Constantinescu - muzica de film şi scenă
- Paul Constantinescu – caricaturi, autoportrete, desene
III. Povestea sunetelor
- Poveşti cu urechi – cu instrumente şi despre instrumente ...muzicale
- Istoria pianului
- Audiţii muzicale
În judeţ:
· Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere”
Bucov, tel. 0244/344040
I. Istoria altfel la muzeu – expuneri, prezentări PowerPoint, destinate completării cunoştinţelor elevilor din ciclul primar, gimnazial şi liceal; aplicaţii practice: pictură, desen, decupaje şi jocuri
- Figuri de domnitori care au marcat istoria românilor:
- Ploieștiul de ieri și de azi
- Constantin Stere – viața și activitatea
- Regimul comunist din România
- Popoare de ieri (dacii, romanii, grecii, slavii, turcii, galii)
II. Tradiţii şi obiceiuri la români
- Tradiții de iarnă la români (Sf. Andrei, Sf. Nicolae, Sf. Ignatius, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Sf. Ion)
- Sărbători de primăvară în tradiția populară (Dragobetele, Mărţişorul, Babele, Mucenicii, Alexie – omul lui Dumnezeu, Buna Vestire)
- Povești din lumea florilor
- Sărbătoarea Floriilor și Sfântul Paște
· Muzeul „Conacul Pană Filipescu”,
Filipeştii de Târg, tel. 0244/389480
I. Gheorghe Grigore Cantacuzino „Nababul” – Istoria celor trei palate lăsate moştenire
- Micul Trianon – Floreşti;
- Palatul Cantacuzino din Buşteni;
- Palatul Cantacuzino din Bucureşti.
II. Şerban Cantacuzino, promotor al oastei şi limbii române
- Oastea Ţării Româneşti în timpul lui Şerban Cantacuzino;
- Asediul Vienei (1683);
- Biblia de la Bucureşti (1688), prima biblie în limba română.
III. Conacul „Pană Filipescu”, monument de arhitectură, patrimoniu cultural
- Repere de arhitectură Cantacuzine şi Brâncovenească;
- Familia Cantacuzino în arta plastică românească;
- Curtea boierească în pragul celor mai importante sărbători creştine
(ateliere de pictură, activităţi de creaţie).
· Muzeul „Crama 1777”,
Valea Călugărească, tel. 0244/235470
I. Numele nu stă degeaba pe om
- Povestea numelui pe care îl porţi
II. Florile –zâmbetele pământului
- Povestea florilor
III. Mai e Rai
- Povestea plantelor de leac
IV. 7 – cifra desăvârşirii lumii şi împlinirii vremii
- Povestea zilelor săptămânii
V. Lumea emoţiilor
- Semnele simbol ale artei populare româneşti
VI. Vorbe de duh
- Despre savoarea şi sensul vieţii în înţelepciunea populară românească
· Muzeul „Casa Domnească”,
Brebu, tel. 0244/357731
I. Relațiile de politică externă ale domnitorului Matei Basarab (1632-1654)
cu Moldova și Transilvania
- Conflictele armate ale domnitorului Matei Basarab (1632-1654)
cu Vasile Lupu (1634-1653) - domnitorul Moldovei
- Tratatul de pace dintre Țara Românească și Moldova
- Alianța politico-militară dintre Țara Românească și Transilvania
II. Conflagraţia Primului Război Mondial şi Congresul de Pace de la Paris
- Consiliul de Coroană desfășurat la Castelul Peleș și neutralitatea României
- Decizia intrării României în Primul Război Mondial din anul 1916
și mutarea temporară a capitalei la Iași
- Discursul Reginei Maria în timpul desfășurării lucrărilor Congresului de Pace
de la Paris 1918 și înfăptuirea României Mari
III. Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) şi
consacrarea unui stil artistic de valoare universală
- Crearea „Stilului Brâncovenesc”, cu influențe occidentale și orientale
- Mânăstirea Hurezi, monument arhitectural UNESCO – necropola familiei voievodale
- Palatele de la Mogoșoaia și Potlogi – simboluri aulice ale „Domniei Brâncovenești”.
· Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”,
Buşteni, str. Tudor Vladimirescu, nr.1, tel. 0244/321080
I. Cezar Petrescu – şi timpul său
- De la copilărie la maturitate, destinul unui scriitor
- Cezar Petrescu între cele două războaie mondiale
- Istoria ultimilor ani de viaţă
II. Incursiune în universul literar al lui Cezar Petrescu
- Cezar Petrescu şi eroii săi
- De la dragoste la război, discuţii pe baza romanului de debut „Întunecare”
- „Nepoţii gornistului” – concurs de interpretare a personajelor
III. Publicistica lui Cezar Petrescu
- Prezentarea şi studierea unor articole din „România”
- Cezar Petrescu şi revista „Gândirea”
- Realizarea unor articole pe tema „Acasă la Cezar Petrescu” – concurs literar
· Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”,
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244/280861
I. Posteritatea lui Nicolae Iorga
- Nicolae Iorga la Vălenii de Munte
- Un profil de geniu
- Ziarul „Neamul Românesc” la Vălenii de Munte
II. Rolul lui Nicole Iorga în presa românească la început de secol XX
- Ziarul „Neamul românesc”, reper al presei româneşti, sub conducerea lui Nicolae Iorga
- Tipografia „Neamul românesc” de la Vălenii de Munte
- Articolele de fond semnate de Nicolae Iorga, mărturii peste timp.
· Muzeul de Artă Religioasă „Nicolae Iorga”,
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1, tel. 0244/280861
I. Din tainele calendarului creştin ortodox român
- Scurt istoric al calendarului creştin ortodox
- Principalele sărbători religioase din calendarul creştin ortodox român
- Povestiri religioase pentru copii
· Muzeul de Etnografie a Văii Teleajenului,
Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244/280861
I. Furcile de tors din colecţia Muzeului de Etnografie
- Crestături în lemn
- Ornamentică
- Furcile de tors cu aripi
II. Tradiţia ţesutului covoarelor populare
- Tehnica de ţesut a covoarelor tradiţionale româneşti
- Motivele tradiţionale întâlnite în covoare pentru fiecare regiune a ţării
- Modele de covoare din patrimoniul Muzeului de Etnografie al Văii Teleajenului
III. Fierăritul la Vălenii de Munte
- Metalurgia fierului
- Importanţa meşteşugului
- Atelierul de fierărie
· Muzeul „Conacul Bellu”
Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244/271721
I. Momente de istorie locală
- Şase milenii de istorie locală - Urlaţi
- Istoria, cea mai frumoasă poveste - Constantin Brâncoveanu, domn cu moşie la Urlaţi
- Altfel de şcoală la muzeu – Istoria artei fotografice în România şi Europa, sec. XIX
II. Tradiţii la români
- Tradiţii de iarnă în zona Urlaţiului
- Sărbători Pascale – tradiţii şi obiceiuri
- Târguri din „moşi, strămoşi” pe meleaguri urlăţene
III. Despre vitejia înaintaşilor noştri
- Muzeul – Poartă a trecutului pentru prezent şi viitor
- Eroii noştri locali
- Tabără de creaţie pentru o zi
· Muzeul „Foişorul Bellu”
Urlaţi, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, tel. 0244/271721
I. Aparatul de fotografiat – ochiul magic din trecut spre viitor
- Repere cronologice;
- Formarea imaginii în aparatul de fotografiat;
- Curiozităţi despre aparatul de fotografiat;
- Aparate de fotografiat şi filmat din colecţia muzeului.
II. Ia românească, haina pe care se cos suflete
- Port popular tradiţional din Banat, Oltenia şi Muntenia la sfârşitul secolului XIX;
- Costume din colecţia lui Alexandru Bellu.
III. Pictura pe sticlă – „reuniune” între tehnica apusului şi spiritualitatea răsăritului
- Istoria apariţiei sticlei;
- Pictura pe sticlă;
- Icoana pe sticlă.
Pentru muzeele:
- Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Ploieşti;
- Muzeul „Ceasului „Nicolae Simache” Ploieşti:
Taxa pentru parteneriat educaţional-şcolar:
- 6 lei/elev/modul – la sediul muzeului;
- 8 lei/ modul/atelier - la sediul muzeului;
- 10 lei/elev/modul – la sediul beneficiarului.
Pentru:
- Muzeul „Conacul Pană Filipescu” Filipeştii de Târg
Taxa pentru parteneriat educaţional-şcolar:
- 6 lei/elev/modul – la sediul muzeului;
- 6 lei/ modul/atelier - la sediul muzeului;
- 8 lei/elev/modul – la sediul beneficiarului.
Pentru muzeele:
- Muzeul Memorial „Nichita Stănescu” Ploieşti;
- Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” Ploieşti;
- Muzeul „Casă de Târgoveţ din sec. XVIII-XIX” Ploieşti;
- Muzeul „Ion Luca Caragiale” Ploieşti;
- Muzeul Memorial „Constantin şi Ion Stere” Bucov;
- Muzeul „Casa Domnească” Brebu;
- Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte;
- Muzeul de Artă Religioasă Vălenii de Munte;
- Muzeul de Etnografie a Văii Teleajenului Vălenii de Munte;
- Muzeul „Conacul Bellu” Urlaţi;
- Muzeul Memorial „Cezar Petrescu” Buşteni;
- Muzeul „Crama 1777” Valea Călugărească:
Taxa pentru parteneriat educaţional-şcolar:
- 4 lei/elev/modul – la sediul muzeului;
- 6 lei/ modul/atelier - la sediul muzeului;
- 6 lei/elev/modul – la sediul beneficiarului.
Solicitările se primesc oficial pe mail:
Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
;
relatiipublice.muzeuistorie@yahoo.com
sau pe fax: 0244/522656;
0244/514437.
Joi, 15 Octombrie 2020 10:42
"Scrisul este pictura vocii." ♦ Voltaire
Vă prezentăm cartea poştală realizată de Gabriela Alexandra Anghelache, elevă în clasa a XI-a A la Colegiul Naţional "Ion Luca Caragiale" Ploieşti, în cadrul proiectului educaţional "Caligrafia - arta scrisului".
Miercuri, 14 Octombrie 2020 11:34
În urma campaniei militare dezastruoase din vara și toamna anului 1916 armata și autoritățile române au fost obligate să evacueze teritoriul Munteniei, capitala București fiind abandonată fără luptă deși orașul era apărat de o centură de fortificații alcătuită din 18 mari forturi. La data de 22 noiembrie 1916 generalul von Mackensen îi cere generalului Anghelescu ca în 24 de ore să-i predea orașul, refuzul urmând să atragă un puternic bombardament de artilerie. Armata germană intră în București prin Calea Griviței, iar vice-primarul Titus Popovici este oficialul român care predă orașul trupelor germane, care sunt întâmpinate de membri ai coloniei germane din București. Soldații români care mai rămăseseră în oraș sunt sfătuiți să predea armele pentru a preveni represaliile din partea armatei germane. Trupelor de ocupație germane li-se vor adăuga și unități militare bulgare și otomane, iar hotelurile Bulevard, Capșa și Athene Palace devin sedii ale armatelor de ocupație. Germanii introduc un regim strict de ocupație, cu numeroase rechiziții de alimente. O mărturie a acelor vremuri ne-a lăsat-o scriitorul Constantin Bacalbașa care consemnează că: ,,Intrarea trupelor germane în București se aseamănă cu intrarea unei haite de lupi flămânzi. Cea dintâi mișcare a lor este să se repeadă asupra alimentelor. Rechizițiile privesc nu numai alimentele, ci și casele, automobilele, trăsurile, lumina electrică este redusă la 1 kw pe săptămână pentru o singură persoană, pe străzi iluminatul este redus și tramvaiele electrice sunt suspendate. La începutul anului 1917 sunt introduse cartele alimentare, rația fiind de 400 gr. de pâine și 200 gr. de carne pe săptămână de persoană; la începutul lunii aprilie rația de carne a fost diminuată la 150 gr. pe săptămână pentru fiecare persoană. Personalitățile intelectuale care nu plecaseră din București și care nu manifestaseră simpatii față de Puterile Centrale sunt arestate: C. Cantacuzino, Ion Pillat, Constantin Rădulescu-Motru, Mina Minovici. Pentru a rezolva necesitățile cerute de efortul de război, germanii au început să rechiziționeze cupru și arama, fapt ce i-a determinat pe preoți și călugări să ascundă clopotele bisericilor, iar pentru a salva acoperișurile Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș și a Mitropoliei din Târgoviște prelații sunt nevoiți să intervină pe lângă generalul von Mackensen. Trupele bulgare au sustras din colecțiile Academiei Române un număr important de documente slave, iar în februarie 1918 un grup de soldați bulgari au furat moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului. Pentru a preveni o revoltă a populației, autoritățile germane recuperează relicvele care sunt înapoiate și depuse în Catedrala Mitropolitană. Ocupația germană a Munteniei nu a fost altceva decât un jaf bine organizat al cărui scop îl constituia susținerea efortului de război al Germaniei, în perioada noiembrie 1916 - noiembrie 1918 fiind sustrase din teritoriul ocupat 2,3 milioane tone de alimente și nutreț, 100.000 de vagoane cereale, păstăi, pește, săpun și 1,4 milioane tone țiței. Însuși generalul von Mackensen a recunoscut amploarea jafului afirmând: „N-aș vrea să fiu ministru de finanțe al României în perioada următoare, dar nici contribuabil român”. Înfrângerile suferite de armata germană pe Frontul de Vest, a obligat Germania să semneze armistițiul cu Antanta la 11 noiembrie 1918, act prin care Germania se obliga să evacueze toate teritoriile ocupate, astfel că la data de 1decembrie 1918 regele Ferdinand reintra în fruntea armatei în București.
Trupe germane defilând pe Calea Victoriei. În centrul imaginii este Casa Capșa.
Trupe germane în fața Casei Armatei (stânga) și Hotelului Capitol (dreapta).
Muzeograf Claudiu ROBE
Marţi, 13 Octombrie 2020 12:57
Dumitru (Take) Ionescu s-a născut la 13 octombrie 1858 la Ploieşti, fiind cel de-al doilea băiat, din cei patru, al familiei Ionescu. Copilăreşte în acest oraş până la vârsta de 7 ani, după care familia se va muta în Bucureşti. Urmează cursurile Liceului „Sf. Sava”, obţinând nota 10 la examenul de bacalaureat. În 1875 pleacă la Paris. Aici va rămâne timp de şase ani şi îşi ia licenţa şi doctoratul în drept. Revine în ţară şi în 1881 se înscrie ca avocat în Baroul Ilfov, cazul care-i va aduce notorietate fiind procesul dintre Nicolae Blaremberg şi afaceristul San Marin când se remarcă datorită unei pledoarii scurte dar consistentă şi bine întemeiată.
Take Ionescu va intra în politică, în rândurile Partidului Naţional Liberal, ca urmare a apropierii de C. A. Rosetti şi a faptului că din 1883 colabora cu ziarul acestuia, „Românul”. Trecut pe listele electorale la Colegiul III Ilfov pentru Camera Deputaţilor, Take Ionescu va ţine numeroase cuvântări în împrejurimile capitalei, locuitorii mahalalelor poreclindu-l „Tăchiţă gură de aur”. Este ales deputat pentru prima dată la 26 de ani şi reales necontenit în legislaturile 1888, 1891, 1892, 1897, 1899, 1903. Se alătură disidenţei liberale condusă de Nicolae Fleva, pentru ca din 1891 să activeze în rândurile Partidului Conservator. În cadrul guvernărilor conservatoare este numit ministru al Instrucţiunii publice (1891-1895; 1899-1900), ministru de Finanţe (1900; 1904-1907) şi ministru de Interne (1913). El este cel care a avut ideea organizării Expoziţiei generale române din 1906, la 40 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Carol, comisar general al acesteia fiind numit C.I.Istrati. În 1908 înfiinţează Partidul Conservator-Democrat.
După declanşarea Primului Război Mondial se pronunţă categoric în favoarea intrării României în război de partea Antantei în vederea eliberării Transilvaniei şi pentru făurirea României Mari. Între decembrie 1916 – ianuarie 1918, face parte din guvernul de colaborare liberalo-conservator Ion I. C. Brătianu-Take Ionescu, pentru ca apoi să desfăşoare la Paris, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Române, o vastă activitate pentru susţinerea de către opinia publică şi guvernele occidentale a unirii.
Revine în ţară în 1919 şi face parte din guvernul Averescu. În calitate de ministru de Externe, a perfectat alianţa cu Polonia şi a pus bazele Micii Înţelegeri (1921), o alianţă regională între România, Iugoslavia şi Cehoslovacia care avea la bază Pactul Societăţii Naţiunilor şi care prevedea ca cele trei state membre să acţioneze pentru menţinerea păcii, respectarea Tratatului de la Trianon şi acordarea de ajutor reciproc în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei.
Timp de o lună de zile (decembrie 1921 – ianuarie 1922) a fost prim-ministru al României. Moare la Roma, la 21 iunie 1922, în urma unei crize de angină pectorală. Avea să fie înmormântat, la 1 iulie, la Mânăstirea Sinaia.
Muzeograf Adrian STAN
Luni, 12 Octombrie 2020 15:03
„Neamul devine etern prin cultul eroilor.ˮ ♦ Nicolae Iorga
Monumentele sunt efigii ale memoriei naționale. Din cele mai vechi timpuri, omul a simțit nevoia de a conserva memoria colectivității din care făcea parte, de a păstra vie amintirea strămoșilor și a faptelor acestora. Numele celor care s-au jertfit pentru neam, acoperind-se de glorie, sunt scrise cu dalta pe plăci de marmură spre a fi exemplu urmașilor și care să le veșnicească pomenirea.
În județul Prahova a existat și există o tradiție de respect pentru monumente, ca lecții perene de istorie. În întreg județul sunt peste 250 de monumente și însemne memoriale în piatră, bronz sau lemn, 55 dintre ele fiind ridicate în memoria celor care și-au dat viața în Primul Război Mondial. În numai trei ani de lupte (1916-1919), peste un milion de români au murit sau au fost răniți. Nu a fost oraș, comună sau sat de pe pământ prahovean care să nu fi avut morți, răniți sau dispăruți. Spre exemplu, din orașul Băicoi și-au dat jertfa un număr de 124 de militari, din comuna cu toponimul parcă predestinat pentru jertfe de sânge, Sângeru, peste 150 iar din satul meu natal, Măneciu-Pământeni, și-au pirdut viața 110 fii ai satului.
Un rol deosebit de important, în ceea ce privește, ridicarea unui număr reprezentativ de monumente și însemne memoriale pe pământ prahovean l-a avut marele nostru istoric, Nicolae Iorga. Prin implicarea directă a istoricului, la data de 4 mai 1920, prin Decretul de Lege nr. 1693, s-a instituit în România „Ziua Eroilorˮ. Aceasta urma să fie sărbătorită, an de an, de ziua Înălțării Domnului, adică la 40 de zile după Sfintele Sărbători de Paști. La numai un an de la instituirea acestei mari sărbători de suflet a poporului român, Nicolae Iorga a organizat o dezbatere pe tema „Zilei Eroilorˮ în timpul Universității Populare de Vară la Vălenii de Munte. Savantul a insistat, printre altele, pe necesitatea adunării de pe câmpurile de luptă, din văioage, din câmpii și de pe crestele Carpaților, a rămășițelor pământești ale jertfiților neamului din timpul războiului pentru reîntregire națională și așezarea lor în cimitire simple sau de onoare, ca și de obligația de suflet a urmașilor, a românilor de bine de a înălța în amintirea eroilor în curțile bisericilor, la încrucișări de drumuri și pe fostele câmpuri de luptă, monumente și însemne memoriale pe care să se înscrie cuvinte întru slava lor, dar și numele celor dispăruți în aprigele încleștări.
Ulterior, pentru a se face și mai convingător cu cele spuse la acea dezbatere încărcată de un înalt fior patriotic, Nicolae Iorga, scrie poezia intitulată „Nu ne uitațiˮ. Respectiva creație poetică a avut un larg ecou în rândurile oficialilor vremii din orașe, comune și sate, a asociațiilor și societăților culturale și patriotice, a familiilor eroilor și cetățenilor.
Noi suntem mulţi: e codrul plin
De noi e plin muntele tot,
În şiruri crucile se ţin
Pe gropi ce nu se mai socot.
...............................................................
Români am fost când am luptat,
Până la urmă, neclintit,
Creştini suntem, că am iertat,
Dormind acuma liniştit.
Şi după câte le-am făcut,
Noi mai simţim un singur dor,
Al celor care s-au trecut
Şi n-au văzut isprava lor.
Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost
Când ne-am făcut al vieţii rost,
În bucuria voastră, fraţi,
Nu ne uitaţi!”.
Monumentele și însemnele memoriale din Prahova au ceva mai special și mai rar întâlnit în alte zone ale țării, și anume inspirațiile și pornirile din suflet, pline de căldură și de sensibilitate, cu care prahovenii au conceput înscrisurile sau inscripțiile de pe plăcile comemorative. Iată câteva exemple: „Ne închinăm luptătorilor pentru întregirea neamului și sfânta lor jertfă o cinstim și mărim.ˮ¬ - pe troița eroilor din orașul Azuga; „A-ți luptat cu vitejie, / Pentru al patriei onor, / Și murind a-ți dat viață, / Unui mândru viitor ... ˮ - pe obeliscul din comuna Brazi; „Nu puneți la uitare, / Pe cei cu credință Țărei, / Luptând pentru a Țărei înălțare, / Au făcut o Românie Mareˮ - pe obeliscul din comuna Florești; „O, nu te teme țara mea, / Cu brațul meu te-am apăra!ˮ - pe obeliscul din satul Măneciu – Ungureni.
În orașul Vălenii de Munte, lângă Casa memorială a lui Nicolae Iorga, în parcul central se înalță Panteonul eroilor din cele două războaie mondiale, construit din inițiativă locală. Este o lucrare impunătoare și deosebit de valoroasă din punct de vedere al realizării artistice. Arhitecții care l-au conceput au fost deosebit de inspirați și de originali. Pe o platformă în mai multe trepte, de formă pătrată din beton, se ridică patru coloane înalte de 5 metri, care se unesc în terminație într-o cupolă deschisă, de formă octogonală. La intrarea în panteon, pe un mic soclu, se află așezate un număr de opt cuburi din piatră, placate cu marmură iar deasupra lor o cruce din marmură albă. Forma octogonală și cele opt cuburi au o semnificație cu totul deosebită. Ele reprezintă unirea liberă a tuturor provinciilor din spațiul românesc: România Mare înfăptuită în anul 1918.
În comuna Izvoarele, sat Homorâciu, se înalță măiestos Monumentul eroilor din Primul Război Mondial, construit din inițiativă cetățenească, cu sprijinul oficialităților locale și județene, și a preotului din sat. Monumentul, impunător ca înfățișare, se numără printre cele mai reușite opere comemorative de război de for public din Prahova, fiind creația sculptorului Ion Vidali din Ploiești. Monumentul are în vârf un bust cu chipul unui militar, redat cu pușca ținută cu ambele mâini. Chipul cu casca pe cap, degajă hotărâre, putere și demnitate. Sub bust este un steag faldat și frunze de ștejar. Inscripțiile dedicative sunt: „Vouă, eroilor din Homorâciu. 1916-1919ˮ și „Pe aici nu se trece!ˮ
În comuna Măneciu, sat Măneciu – Pământeni, se află Obeliscul dedicat eroilor din Primul Război Mondial, a fost construit din inițiativă cetețenească în anul 1923. În partea superioară este așezat un vultur masiv din bronz, cu aripile întinse, care simbolizează biruința.
În satul Măneciu – Ungureni se află Obeliscul dedicat eroilor din Regimentul 32 Mircea. A fost ridicat de bravii ostași ai Regimentului 32 Mircea, unitate care s-a acoperit de glorie pe câmpul de la Mărășești. Monumentul are formă paralelipipedică, a cărei sobrietate impresionează. Pe plăcuțele lui de marmură, roase de-a lungul vremii de vânt și ploi, stă scris: „Regimentul Mircea Nr. 32, sentinelă neadormită la hotarul Țării saleˮ iar pe o alta: „Oferit de ofițeri și trupă comunei Măneciu – Ungureni – 10 mai 1916ˮ.
„E bine să-i vorbești unui popor de oamenii lui mari.ˮ ♦ Nicolae Iorga
Muzeograf, Mihaela VOICEA
Muzeul Memorial ”Nicolae Iorga” Vălenii de Munte
Mai multe articole..
- ZIUA HOLOCAUSTULUI
- PROIECT EDUCAŢIONAL
- FOTOGRAFII DIN PATRIMONIUL MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA - COLECŢIA FILIP ELENA
- CONSIDERAŢII ASUPRA COLECŢIEI „CONVORBIRI LITERARE” DIN PATRIMONIUL MUZEULUI JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA
- EXPOZIŢE TEMPORARĂ
- FIRE DE SOARE ÎN AMINTIREA LUI GEORGE COŞBUC
- Ziua Mondială a Educației
- EXPOZIŢE TEMPORARĂ
- EXPOZIȚIE TEMPORARĂ
- Concursul Național de Interpretare și Creație Muzicală „Paul Constantinescu” - 2020
Pagina 42 din 122